Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?
Cândva marea prin valuri te iubea,
cândva prin sunet ea tăcea,
lăsa doar o lumină să vegheze,
să spuie ea, ce sta-n oglindă,
privirea ta din amintire,
Un zâmbet cald, suav destin,
mi-aduc iar stelele în ochi,
Lumine drag, ce nostalgie…
rămasu-mi-au şi-azi în suflet,
Lumine drag, cuvintele mele…
Credeam c’am reuşit un vis,
să ţi las drept dăruire,
şi numai tu să mi le ai
şi-n larg de mări sau nostalgii,
să le tot strângi, mereu în braţe,
însufleţindu-le surâsul
cu-al tău curaj, plin de neant…
Cu licărul din amintiri,
cu el rămas-am pe un ţărm,
şi eu din mine, nu mai sunt,
plecat mi-e sufletul …acolo…
Pe malul albului nisip,
de atâta vreme-i tot cernit,
trec clipe-n paşi şi oameni repezi,
mai veseli sau mereu, mai trişti,
ce nu-nţeleg şi nu vor ştii
ce-i vraja mării cu nisip,
Merg des, aleargă şi se-ntreabă
de ce-i atât frumos în zi
şi-n noapte redevine frig,
şi singuratic paradis
se-aşterne ca un dionis,
sărman gând sters, mereu nescris
lăsat să cânte pe pustii
să plângă lumea ce tot trece,
să-i cânte alinând uitarea,
şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,
să ierte Bunul ce-a rămas,
din moştenirea lui din vremi,
cărări şi paşi pierduţi de vis…
De-am fi din nou doar suflete,
şi ne-am aduce’n amintire
entuziasmul născător,
acea nerăbdătoare fire,
ce pe Pământ mai repejor,
vroia s-ajungă din neştire…
Pierdut-am timpul şi cu el,
şi acel gând de nerăbdare,
din când în când mai bate’un licăr,
sunt valurile-mi de mătase,
bietele flori ce se-nfloresc
se-arată unei oarbe lumi,
ce-atunci când se opreşte-n loc
zâmbeşte dar , fără parfum…
Rămas-am încă prin uitare,
bezmeticind sufletu’n loc,
cu lacrimi care cad şi ..care
nu-şi mai au rostul pe pământ…
Se dor şi se vor duce toate,
de ce-am trăit nici că mai ştiu,
tot aşteptam să treacă viaţa,
să văd ce are la sfârşit
dar parcă văd că şi atunci,
o uşă-n urmă se va-nchide
şi-n loc de liniştea-mi promisă
prea multul timp va fi lumină.
Poate-oi ajunge atunci un licăr
aşa cum pe aici doream
s-ajut, să schimb să aduc zâmbet
să fie versul gând curat
şi cârjă pentru împrăştiaţi,
suflete vii îngreunate,
de praful zilnic al uitării…
doream aici să fiu de-acolo
şi versu-mi să ajute doar
dar a fost praf, prea mult şi poate
uitarea asta-i boală grea,
ne lasă noi, biete gânduri,
o amintire pe obraz…
de-alintul unui dor senin…
Ce dragă mi-e
atingerea-ţi,
şi-acum o simt
şi o resimt
şi-aduce gândul de alean
ca barca-n ţărmul oglindit,
Păşească Soarele din ea
în blânde raze de lumină,
nisipul mării se înclină,
spre a te onora Senine
şi-ntr-un surâs albastru,
Ea, marea-n falduri te primeşte
cu coada ochiului priveşte
şi-n cadru aduce-un asfinţit,
cuvintele rămân bieţi martori,
le şterg cu scoicile din val
rămână-n mine acel simţ,
al amintirilor cu suflet,
ce’aduc alint şi-alean uitării
ce-o poartă timpul printre noi…
De-am fi un licăr peste lume,
în aripi zborul l-am simţi
şi-n calea lui ne-am regăsi,
entuziasmul din poveste,
zâmbetul tău de Alizeu,
cuvântul drag cu al său sunet…,
surâsul mării îmbrăţişat,
şi ochii plini de rândunici…
De-aş fi o clipă acel licăr,
n-aş mai ascunde inima
şi pe cerul cel albastru,
din noapte s-a desprins o stea,
şi-n loc să cad, aş tot zbura
lumină chipului să-ţi dau
şi-un zâmbet să te fac să-mi dai
şi-atunci privind acea privire,
ochii tăi dragi din infinit,
dragul meu dor din asfinţit,
voi ştii că tu vei răsări din nou…
Şi când din clipa oglindirii
voi prinde timpul să se-oprească
te voi privi fără nesaţ,
şi chipul ţi-l voi mângâia
şi râuri de lumini vor curge
va plânge atunci o simplă stea
ce-a vrut să se desprindă odat
să simtă chipul cum ţi-era
şi caldul ochilor să vadă
că sunt la fel ca înstelarea
bolţii întregi din noaptea’nchisă…
Albastrul gândului de dor
aduce mai mereu cu drag,
din amintiri ‘cele simţiri
şi-n retrăiri voi mai trăi
căci îmi fac bine să le ştiu,
şi sprijin sufletului meu
să-mi steie ele, biete cârje,
raze cu dor şi cu alean…
Şi singură doar ruga Sus
să ţină-o rugăminte a mea,
să nu ajung în niciodată,
şi să vă uit, pe aici pe toate
Fără de voi, dragi amintiri,
trăiri curate şi de-atunci,
ce cine ştie de-ţi mai fi,
şi retrăite într-o zi…
s-aduceţi tot acea simţire…
Să-mi fiţi mereu clipele mele
oricât de repede ar veni
timpul din lume peste noi,
vremea să şteargă tot ce-i om
Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet
Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…
Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.
Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….
*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉
Scaramouche 