Cuvânt din Marea Ta…

din dorul de senin,

ce bate-n valuri triste,

cuvintele-mi în mâine, regăsite,

te caut Vise drag,

cu mâinile întinse,

ca aburul de noapte,

prin nostalgia mea…

Cade cu mult o ploaie,

e greu de îndurat,

când nu ştiu dorul

de ţi-e curat de mine,

cade cu ochii-n lacrimi,

stinsul meu licăr viu

era mai ieri, Cuvinte

azi, unde-mi eşti prin mine?

Te caut în genune,

în Cer întind eu ochii,

ca braţele de raze

în accolada ta,

în trup, îmi caut coasta,

ce e din tine aleasă,

să-mi fie sprijin

şi gând din carnea ta,

ca o balanţă vie

a-nţelepciunii blânde

ce-n loc de talgeri aspri,

doi irişi tuaregi,

doi sori ce-albastru paradox

al mării tale dragi, îl limpezesc în zori…

din atriul stâng se simte,

când cu alint scriu nume,

cu firul unei umbre,

burgundul viu sărut,

aşează-l Vise drag

peste armonii de gene,

să-l simt în dimineaţă

când ochii-n orizont

deschid ca să-i îmbrac

cu raze-n accolade,

de tine, Soare drag…

de mi-ai fi spus aşa

surâsul meu din ea,

din amintirea-roză,

o picătură-n palma ta,

aştern cu drag un chip,

e’al tău, e marea ta

ce încă stă-ntr-un prag,

unde la piept te strâng

mai tare-n amintiri viitoare,

îmbrăţişarea cea de vis,

s-o pot cuprinde în prezent scris…

Această prezentare necesită JavaScript.

să pot să mi-te-aştern în braţe,

să mi te strâng cum îmi doream,

doi paşi, îmbrăţişaţi să fim,

un tango-vals în doi dansat…

Ah, de-aş putea să mi te strâng

cum viul meu suflet şopteşte

din inimă să tot te scriu,

ai fi tu oare Sor-poveste

să ne dansăm mereu, mereu

în Infinit să te privesc

şi viu, cu grai, să îţi şoptesc

ce spune inima când bate…

Aşa îţi sunt, aşa îmi eşti

cum oare-n cale să găsim

ce nu putem decât simţi

că putem merge-n val,

tu raza mea, eu marea ta,

cum să găsim ce ne găsim

doar când rodin ne ia, ne strânge

chipurile noastre-n mâini

ne pune-n paşi alăturaţi,

spre zare, orizont câlcăm,

în Infinit noi să trăim.

Calea -i a ta când cauţi drept

cu inima ce bate’n paşi

de-a mele lacrimi de zenit,

lăsate-s urme în adânc,

azure licăre de rouă,

să ştii să mergi pe drumul tău

cu a mea inimă la piept…

De-ar fi să ştiu cum este calea,

eu ţi-aş şopti mereu, mereu

ca dinainte tu să ştii

să n-ai obstacole-n cărare

şi irişii să-ţi înflorească,

şi-a mele roze de atingeri,

pe chipul blând, atingi oglinda

unei vechi, triste mări întinse

albastră-n largul ei prea mare,

aducând valuri de speranţă

frumosul viu spre muritori

să le dea glas, să le dea viaţă

mereu, mereu spre’avânt lor…

Îţi dărui ţie primul dor

şi gândul zării ţi-l scrutez

să ştii că n-ai pietre-n hotar,

ai drumul viu în zborul tău…

Caută adânc cu ochi de suflet

şi vei zâmbi cu aripi de artă,

iar eu voi ştii căci voi simţi,

cum bine simt de-o vară-ntreagă

cum e atingerea pe chip

când calde raze mă-mpresoară

şi-n gânduri visul nostru diafan,

subtil, astupă din cuvinte

cu-al tău şarm, a mea chemare,

hai s-o tăcem, Cuvinte drag

cu mii, suave astupări…;)

* cu drag şi dor nespus, ce depăşeşte zarea, timpul şi universala spaţiere, jumătate de suflet se cere-n zbor unit cu-al său odor, măcar în unic vis albastru…din ţinuturi cu lacrăme căzute, liniştite şi licărinde de-o speranţă vie de un Soare al meu, cumva, cândva, o atingere de umbră vie ce se perumblă prin amintiri căutând neuitarea şi eternizarea clipelor ce-mi aduseseră surâsul viu pe viaţa stătătoare…3.09, 29 decembrie, ziua lunii în dimineaţa pornirii spre munţi, fi-vei drag mereu, fără de teamă, timp sau spaţiu…devotamentul e curat ca visul inimii din Soare ;8 😉

** my recognition for these amasing photo-art-works of this inspiration..chapeau bas, mes amis photographes, chapeau et merci beaucoup!!

Anunțuri

Adevar tomnatec (I)…

Da. din pacate toamna continua seria frigului natural, fie ca-i afara fie ca-i in noi, cat inca mai suntem naturali… stateam azi si ma gandeam, plimbandu-ma pe dealurile florestene, vazand calda lumina ce-nvaluia umbrele copacilor de altadata, in care roadele nu pridideau sa zambeasca..ce frumos si totodata ce frig si ce rece e toamna, cat de multe as fi putut face, as fi putut merge zilnic sus, as fi pictat pe dealuri cu un sevalet sub brat, as fi retrait epoci si ani si fantezii brontiene, as fi, as fi… dar frigul asta, rege rece si neindurator m-a tinut deopartea, in spatele ferestrei largi mai mereu, in spatele lumii,dincolo de cortina, tot timpul… ciudat e sa fii dintr-odata cunoscator de de toate, sa-ti doresti pana acum lumina scenei,  sa-ti doresti sa simti si sa citesti in palma scenei vorba unui mare regizor, ca  mai apoi sa vrei sa cunosti culisele si lumea de dincolo de Lume, si sa nu poti alege… sa te-nvarti in propriu-ti cerc spiralatic de unde nici macar simpla filosofie si intelepciune a lui Siddhartha sa nu te mai poate trezi la unul dintre adevaruri macar… ametesti si nimic nu mai este precum era, totul o ia in mod vertiginos inspre injosul spiralitic, te contopesti cu valul cu ritmul lumii, cu neincrederea, cu lacrima si nefericirea, si aluneci in josul nimburilor dantiene…un singur hop te mai tine in viata, e balonul cu aer cald al sperantei in care inca te mai afli, el te mai tine usor la suprafata, facandu-te ca mai mereu cand verifici focul descendent sa privesti inspre cer si sa-ti intorci astfel rusinat gandul inspre interior si deznadejde. Te intorci in tine si oftezi pentru cele cate multe atatea vise avute, traite in fantezia lor de-odinioara si neimplinite, atatea vise care te-au rapus, te-au dus cu orgoliul acolo unde nu vroiai si nici nu stiai ca ai sa ajungi vreodata… Era odata o rugaciune frumoasa care spunea „iarta-mi Doamnele, visele si idealurile pe care as fi putut sa le traiesc si nu le-am trait, iubirea pe care as fi putut sa o simt si nu am simtit-o, timpul pe care as fi putut sa-l vietuiesc cu bucurie si entuziasm si nu l-am vietuit…” ce bine si ce frumos suna si ce trist adevar tomnatec scrijeleste in mine, asemeni copiilor care iubind eternizeaza in scoarta frumosilor copaci batrani, gentlemeni iesiti la plimbare prin parcuri, posteaza cu iubirea lor( sa-mi fie ingaduita comparatia, caci astazi nu stiu cati mai fac lucrul asta si cati mai stiu ce-i aceea plimbare, in afara de ritualul zilnic de zugravire facebookista)…atat de multe ganduri imi revin odata cu toamna, parca dandu-mi un ultim ramas-bun inainte de a pleca in tarile calde, vorba poeziei de clasa a4a. Raman totusi la gandul meu tomnatec, la Siddhartha proaspat intrevazut, cu filosofia sa, pe care speram s-o pot aplica mai repede si mai eficace, dar pe care am realizat ca ar trebui sa schimbi o lume ca sa poti fii numai si numai ca el; raman la ganduri, raman la indoiala si nesiguranta, raman dincolo de cortina, inca, raman in Lumea spectacolului meu propriu si singural, pana cand voi gasi, sau regasi spectatorul, unicul spectator sincer, capabil sa iubeasca un spectacol si sa-l judece fara prejudecati si ironii satirice; raman la Paris, raman la Andrey Hepburn, la Fred Astaire, la frunze care cad si Florin Bogardo, la visul de pictura si dansul contemporan al vietii mele inca netraite, raman inca la mine, pan’ce-oi da de o minune. Pana atunci cred ca-mi este dat si mie sa astept si sa vehiculez vremurile cu povesti cu masti precum alti scriitori si cronicari de teatru de la patusuopt!

Si cand te gandesti ca indoielile, gandurile, toate strafulgerarile tale, fie ele vii sau culturale, fie ele reale sau visate, ar trebui sa te faca cumva sa gandesti si sa-ti alegi viata, sa-ti alegi drumul si sa nu te plictisesti niciodata de el.. si cand te gandesti ce frumos ar fi putut fi si ce explozie de creatie ai fi putut crea de ti-ai fi dat drumul tie, eului tau din tine, macar pentru o clipa, macar pentru un ceas, in care sa nu te mai judeci si sa nu te mai opresti. Doar sa te lasi sa traiesti si sa vezi cum e sa fii, sa-ti imaginezi macar fericirea.. Ne-nvartim ca titirezii tot timpul, dar toamna e singura care-ti atrage atentia si te loveste mereu cu cate o palma aramie sau rosietica peste gand si-ti intoarce viata spre sensul ei sau macar spre tine insuti, spunandu-ti doar atat” merita? se bucura cineva ptr tine, ai cui oare sa-ti versi sufletul si sa ti-l poata intelege si sa-ti fie alaturi la orice gand? ai tu oare drumul bun fixat, sau esti iar pe coclauri, ratacind printre macese si amintiri de tara si comfort copilaresc…Cand ai sa simti si tu aceea mireasma de bucurie care sa exalte dintr-o rana veche vindecata si transcendenta in marea ta intelepciune, asemeni lui Siddhartha, cand ai sa mai simti marea si linistea apei care sa-ti vorbeasca numai tie, cand te ve trezi din lumea asta si vei lumina in tine, cand? Cand si cui ai sa reusesti sa-ti lepezi nefericirea si sa-i darui tu iubirea, sa lasi sa iubeasca melancolia din tine, fara prejudecati, minciuni si tristeti inferioare, cand te vei porni si spre drumul fericirii? cand…dupa ce am rascolit atat in mine si n-am mai gasit motivatia, n-am mai gasit coragiul acela nebun de frumos si entuziast care imi ridica la fileul vietii provocarea si aviditatea cunoasterii impartite pe din doua, dupa atata amar de vreme si de toamna am realizat ca orgoliul meu si lupta mea cu mine, acoperita de meschin, de tristete, durere incorsetata in conditie umana, minciuni ca florile iertarii ce-ascund inferioara treapta, privire spre viitor cu capul plecat spre trecut, toate acestea mi-au redat o intelegere mai adanca si poate cine stie, un avans in propria-mi gandire, dar nu au facut inca decat sa-mi sporeasca amaraciunea singuratatii.. Off, Doamne, de  ce suntem Siddhartha cu toti, fiecare cu el insusi si cu celalalt de langa el, de ce nu putem invata mai repede si de ce nu ne putem desprinde de noi pentru a zbura spre celalalt fara orgolii si ambitii de zbor maret si de neinfaptuit, cand stim ca singuri nu putem avea curajul de zbor… poate ca asa ne este dat,poate ca fiecare trebuie sa traiasca pana sa ajunga la malul marii, sau al vrunui fluviu care sa-i sopteasca o simpla invatatura „om-ule”.

(va mai urma, sper)