aripi de mătase…

Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?

Cândva marea prin valuri te iubea,

cândva prin sunet ea tăcea,

lăsa doar o lumină să vegheze,

să spuie ea, ce sta-n oglindă,

privirea ta din amintire,

Un zâmbet cald, suav destin,

mi-aduc iar stelele în ochi,

Lumine drag, ce nostalgie…

rămasu-mi-au şi-azi în suflet,

Lumine drag, cuvintele mele…

Credeam c’am reuşit un vis,

să ţi las drept dăruire,

şi numai tu să mi le ai

şi-n larg de mări sau nostalgii,

să le tot strângi, mereu în braţe,

însufleţindu-le surâsul

cu-al tău curaj, plin de neant…

Cu licărul din amintiri,

cu el rămas-am pe un ţărm,

şi eu din mine, nu mai sunt,

plecat mi-e sufletul …acolo…

10348539_692530470862241_8469402689048640989_n

Pe malul albului nisip,

de atâta vreme-i tot cernit,

trec clipe-n paşi şi oameni repezi,

mai veseli sau mereu, mai trişti,

ce nu-nţeleg şi nu vor ştii

ce-i vraja mării cu nisip,

Merg des, aleargă şi se-ntreabă

de ce-i atât frumos în zi

şi-n noapte redevine frig,

şi singuratic paradis

se-aşterne ca un dionis,

sărman gând sters, mereu nescris

lăsat să cânte pe pustii

să plângă lumea ce tot trece,

să-i cânte alinând uitarea,

şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,

să ierte Bunul ce-a rămas,

din moştenirea lui din vremi,

cărări şi paşi pierduţi de vis…

serg piltnik

De-am fi din nou doar suflete,

şi ne-am aduce’n amintire

entuziasmul născător,

acea nerăbdătoare fire,

ce pe Pământ mai repejor,

vroia s-ajungă din neştire…

Pierdut-am timpul şi cu el,

şi acel gând de nerăbdare,

din când în când mai bate’un licăr,

sunt valurile-mi de mătase,

bietele flori ce se-nfloresc

se-arată unei oarbe lumi,

ce-atunci când se opreşte-n loc

zâmbeşte dar , fără parfum…

Rămas-am încă prin uitare,

bezmeticind sufletu’n loc,

cu lacrimi care cad şi ..care

nu-şi mai au rostul pe pământ…

Se dor şi se vor duce toate,

de ce-am trăit nici că mai ştiu,

tot aşteptam să treacă viaţa,

să văd ce are la sfârşit

dar parcă văd că şi atunci,

o uşă-n urmă se va-nchide

şi-n loc de liniştea-mi promisă

prea multul timp va fi lumină.

Poate-oi ajunge atunci un licăr

aşa cum pe aici doream

s-ajut, să schimb să aduc zâmbet

să fie versul gând curat

şi cârjă pentru împrăştiaţi,

suflete vii îngreunate,

de praful zilnic al uitării…

doream aici să fiu de-acolo

şi versu-mi să ajute doar

dar a fost praf, prea mult şi poate

uitarea asta-i boală grea,

ne lasă noi, biete gânduri,

o amintire pe obraz…

de-alintul unui dor senin...

de-alintul unui dor senin…

Ce dragă mi-e

atingerea-ţi,

şi-acum o simt

şi o resimt

şi-aduce gândul de alean

ca barca-n ţărmul oglindit,

Păşească Soarele din ea

în blânde raze de lumină,

nisipul mării se înclină,

spre a te onora Senine

şi-ntr-un surâs albastru,

Ea, marea-n falduri te primeşte

cu coada ochiului priveşte

şi-n cadru aduce-un asfinţit,

cuvintele rămân bieţi martori,

le şterg cu scoicile din val

rămână-n mine acel simţ,

al amintirilor cu suflet,

ce’aduc alint şi-alean uitării

ce-o poartă timpul printre noi…

De-am fi un licăr peste lume,

în aripi zborul l-am simţi

şi-n calea lui ne-am regăsi,

entuziasmul din poveste,

zâmbetul tău de Alizeu,

cuvântul drag cu al său sunet…,

surâsul mării îmbrăţişat,

şi ochii plini de rândunici…

De-aş fi o clipă acel licăr,

n-aş mai ascunde inima

şi pe cerul cel albastru,

din noapte s-a desprins o stea,

şi-n loc să cad, aş tot zbura

lumină chipului să-ţi dau

şi-un zâmbet să te fac să-mi dai

şi-atunci privind acea privire,

ochii tăi dragi din infinit,

dragul meu dor din asfinţit,

voi ştii că tu vei răsări din nou…

Şi când din clipa oglindirii

voi prinde timpul să se-oprească

te voi privi fără nesaţ,

şi chipul ţi-l voi mângâia

şi râuri de lumini vor curge

va plânge atunci o simplă stea

ce-a vrut să se desprindă odat

să simtă chipul cum ţi-era

şi caldul ochilor să vadă

că sunt la fel ca înstelarea

bolţii întregi din noaptea’nchisă…

Albastrul gândului de dor

aduce mai mereu cu drag,

din amintiri ‘cele simţiri

şi-n retrăiri voi mai trăi

căci îmi fac bine să le ştiu,

şi sprijin sufletului meu

să-mi steie ele, biete cârje,

raze cu dor şi cu alean…

Şi singură doar ruga Sus

să ţină-o rugăminte a mea,

să nu ajung în niciodată,

şi să vă uit, pe aici pe toate

Fără de voi, dragi amintiri,

trăiri curate şi de-atunci,

ce cine ştie de-ţi mai fi,

şi retrăite într-o zi…

s-aduceţi tot acea simţire…

Să-mi fiţi mereu clipele mele

oricât de repede ar veni

timpul din lume peste noi,

vremea să şteargă tot ce-i om

Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet

Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.

Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….

*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉

Anunțuri

paradoxale ganduri catre Soare…

Indeed you won’t set yet,

tu poti doar sa fii si

sa stralucesti,

zenitul sa mi-l inviezi

cu chipul aducand lumina

si inimii o cale blanda

si dorului o alinare.

De-ai stii tu oare

ce putere,

ce har ai mandrule de Sus,

asupra unui suflet sters

ce se anina dintr-un prag

cu ochii spre o zare anume,

un asfintit ce sta-n Apus

de nu mai stiu care mi-e lumea

aici, acolo,  e doar vis?

De-ai stii chemarea ce iti port

nu m-ai lasa doar eu sa dor,

mi-ai scrie raze calatoare

dintr-al tau suflet, din viitor,

un Atriu stang se lupta trist

cu cel din dreapta plin de aer,

si firele de ros-incins

nu mai ajung cu cald la soare..

e cam pustiu in atriul stang

acolo’as vrea s-aud de tine

sa ma alint pe chipul tau

pastrat cu rama de poveste

acolo-n coltul pretios

din inima-mi plina de dor

si de chemare in albastru…

Acolo as vrea sa-ti aud glasul

sa mai rapui din rele ganduri

ce-mi tot abat avantul vietii,

un zbor ultramarin spre tine…

acolo-as vrea sa te gasesc,

mereu in locul din inima,

tu focul sa il faci mereu

din mii de raze de lumina,

sa-mi fie cald, sa-mi fii mereu,

sa ma stiu iar in gandul tau,

dar cine stie daca poate,

mai sunt in inima sa-ti bat,

sau de mai vrei s-aduci in tine

din amintiri, poveste vie…

eu flori de cer iti tot culeg din mladioasele-mi albastre, valuri de cer si de maiastre, doruri zenite pentru tine, le pun petalele senine nu~ma~uita de amintire.. mandy disher photo

eu flori de cer iti tot culeg
din mladioasele-mi albastre,
valuri de cer si de maiastre,
doruri zenite pentru tine,
le pun petalele senine
nu~ma~uita de amintire..
mandy disher photo

ma uit in ceruri ca-n oglinda,

te caut dar nu te gasesc,

ia-ma de suflet dragul meu,

sunt mare oarba fara valuri,

doar picur ploi la nesfarsire

pan’ce-or uita sa tot mai pice

si s-or preface in ninsori

petale de uitate valuri

ce-mi cauta in nevazut

a tale urme de-nceput,

si ai tai pasi, marmura alba,

s-ating a tale raze iara

sa ma prefac intr-o matase

uitata in zenitul fir

pus la pastrare-n infinit,

eu fir topit fara de urma

doar suflu alb sa mai raman

si-n ochi inchisi sa ma raman…

atat la pieptu-mi sa te simt o adiere plina-n dor s-aud eu pasii-n infinit cum am sa zbor atunce, eu spre licarul tau din priviri, razele tale de lumina, ce dor imi e, caldura ta sa-ti fiu o umbra pe pamant cu pasi albastri si marini cu ochii-n mainile  de cer sa simt atunci c-ating matasea norilor inalti, vata de zahar cald in cer, topind orice amaraciune si zambet sa-nfloreasca viu surasul meu ramas cam trist... as vrea sa-ti fiu, suflet de cer albastrul gand din infinit, as vrea sa-ti fiu as vrea sa simt ca ma topesc iar  in zenit.. unknown photo

atat la pieptu-mi sa te simt
o adiere plina-n dor
s-aud eu pasii-n infinit
cum am sa zbor atunce, eu
spre licarul tau din priviri,
razele tale de lumina,
ce dor imi e, caldura ta
sa-ti fiu o umbra pe pamant
cu pasi albastri si marini
cu ochii-n mainile de cer
sa simt atunci c-ating
matasea norilor inalti,
vata de zahar cald in cer,
topind orice amaraciune
si zambet sa-nfloreasca viu
surasul meu ramas cam trist…
as vrea sa-ti fiu, suflet de cer
albastrul gand din infinit,
as vrea sa-ti fiu
as vrea sa simt
ca ma topesc iar
in zenit..
unknown photo

As  vrea sa scriu ce bate-n mine

ce-n clipele de nesfarsire

ajung sa ma intorc in timp

sa stau acolo ani-lumina,

sa retraiesc la nesfarsit

ce n-am stiut poate perfect

sa fie totul ca-n povesti…

Raman acolo iarna-ntreaga

de n-ai sa-mi mai rasai in cale,

am sa ma-ntorc in infinit

sa stau sa mai vorbesc cu umbra

pana ma pierd de tot de mine

si am sa ma trec prin rasarit

intr-alta lume, nefiinda…

dar pana atunci ochii-ntorc

cu drag spre zarea ce-mi ascunde

ce mi-este dragul cel mai mult

si nu-l mai vad parca, demult…

e totul doar cenusa-n drum

si calea cerului e-nchisa

si mie mi-e doar…

dor de tine…

*cu drag si nostalgie melancolica, acolo unde cad singure, blande si chematoare, lacrimi uitate-ntr-o mansarda trista, unde paote asa trebuie sa fie totul, vorba batranilor antici ce stiau cum sa traiasca singuri in melaine kholele spiritului…scris cu cer nisipos si cenusiu, printre mici licariri de lumina, cu un iz de rasarit din plina zi, o strafulgerare divina de soare frumos si orbitor de amiez ce apoi mi s-a ascuns, lasandu-ma iar in prapastia negurilor, acolo unde poate trebuie sa stam uneori, noi, damnatii care scriu si care doar atata stiu, sa aiba reazem in cuvant, baston de vremi prin asta lume insingurata…

**cu dor de cald de tine in a mea inima, inca vie la licarul si speranta randunicilor primaverii, la albul viu si plin de entuziast si miresme inflorinde si surazatoare-n rozalii flori de cires si cais inflorit…pana atunci, mi-e dor de tine, soare cu glas viu!!

***cluj, m.g.n, 17.07, 1 decembrie ziua noastra si a Lunii…

Căutarea Soarelui…

Căutarea drag cuvinte,

e asemeni cerului ploios,

ce cade-n lacrimile mării

dintr-un adânc viu de om…

Răspunsul mării, dragule

e-o caldă lună pe obraz,

ce-alunecă în infinit

spre căutare de zenit..

Săraca, ea nu ştie însă,

că drumu-i greu şi trist, mereu

să lunece pe râu în jos,

spre căutarea inimii…

de-ai ştii tu suflet drag al meu,

unde te-am pus să îmi trăieşti,

n-ai mai tu strânge negurile,

în griuri gânduri pe-a ta frunte,

în inima-mi de mare’albastră,

acolo-mi eşti sălăşluit,

să ţii surâsul de vioară

precum lacrima cea albă

pe-un chip de-oglindă parfumată,

ce’atunci când te apropii lin,

miroase a busuioc de timp,

ascuns prin ochi, printre lumini,

cu dor de tine, ţesut blând,

să-mi ţie cald când vine gerul,

să mai păstrez din razele-mi

de amintire, de astă…

Această prezentare necesită JavaScript.

şi-atunci când cerul o să vrea

milostivire ca să-mi cânte,

lumine drag, să mi te dea,

surâs pe-a mea melancolie,

voi scrie atunci

cu dorul viu,

dintr-o peniţă de argint,

o rapsodie pe senin..

Cuvântul tău pe infinit,

ce-mi e  culoare de zenit,

cuvinte drag…

*va urma?*

** scris astă dimineaţă, autumnală şi ploioasă, într-o dublă rapsodie sufletească şi cerească, cu drag dor de soare-n infinitul târziu şi rece…( Cluj, mansarda gândurilor noastre,  după ce de Sabato mi-am adus aminte, spre amintirea lui Borges am pornit ziua spre ora infinitului, acum insă..7.33, 17 septembrie 2014, dimineaţă de vineri, zi în care singurul val alb de pe cer e un nor firav, ce-mi ascunde soarele şi totuşi paradoxal, îl arată în alba-i oglindire, cât să sper, până nu-l înghite avalanşa albăstriu-cenuşie ce pare o noapte ce încă domină înaltul… cu dor de suavă lumină certă 😉

*** mulţumiri cu drag fotografilor minunaţi şi viorii/ many thanks to the unknown photographers of my thoughts

 

El Mar …de Borges

” înainte ca visul (sau teama) să ţeasă

mitologii şi cosmogonii,

înainte ca timpul să transforme-n zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era.

Cine este marea? Cine este acea violentă

şi străveche fiinţă care roade pilonii

Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp,

Este abis şi splendoare, întâmplare şi vânt?

cine-o priveşte o vede pentru prima dată

Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc

Lucrurile elementare, frumoasele

Seri, luna, focul aprins într-un cămin.

Cine este marea, cine sînt eu? Ziua care va urma

Agoniei mi-o va dezvălui.”

„..ne-a obsedat întotdeauna. Ni se pare misterioasă. Nu ştim ce este sau, aşa cum spun în poem, cine este această fiinţă  din moment ce nu ştim cine suntem noi. Şi acesta este un mister. Am scris mult despre mare. Poate că poemul merită atenţia dumneavoastră. Nu cred că mai am ceva de spus, căci nu e vorba de un poem intelectual. Asta din fericire. Probabil că nu este prea rău, din moment ce-şi are sursa în emoţii.”

( Borges în „Borges despre Borges”, pe la paginile 49-50 🙂 )

Mare-le dor al lui Scaramouche…

Te Iubesc , mare cu soare!

Te iubesc, idee de mare..

sau mai bine nu…

te iubesc emoţie a apei,

desfrâu al ielelor marine

ce greu se vede din adâncuri

de raza palidă de soare

ce stă în geamul luciului de apă

şi nu cutează ca să intre…

melancolie, dor şi mare.

ce greu e să fii azi un peşte

ce-n apă uită că trăieşte…

( scaramouche despre scaramouche, 18 iunie 2011, pe la nouă seara)