aripi de mătase…

Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?

Cândva marea prin valuri te iubea,

cândva prin sunet ea tăcea,

lăsa doar o lumină să vegheze,

să spuie ea, ce sta-n oglindă,

privirea ta din amintire,

Un zâmbet cald, suav destin,

mi-aduc iar stelele în ochi,

Lumine drag, ce nostalgie…

rămasu-mi-au şi-azi în suflet,

Lumine drag, cuvintele mele…

Credeam c’am reuşit un vis,

să ţi las drept dăruire,

şi numai tu să mi le ai

şi-n larg de mări sau nostalgii,

să le tot strângi, mereu în braţe,

însufleţindu-le surâsul

cu-al tău curaj, plin de neant…

Cu licărul din amintiri,

cu el rămas-am pe un ţărm,

şi eu din mine, nu mai sunt,

plecat mi-e sufletul …acolo…

10348539_692530470862241_8469402689048640989_n

Pe malul albului nisip,

de atâta vreme-i tot cernit,

trec clipe-n paşi şi oameni repezi,

mai veseli sau mereu, mai trişti,

ce nu-nţeleg şi nu vor ştii

ce-i vraja mării cu nisip,

Merg des, aleargă şi se-ntreabă

de ce-i atât frumos în zi

şi-n noapte redevine frig,

şi singuratic paradis

se-aşterne ca un dionis,

sărman gând sters, mereu nescris

lăsat să cânte pe pustii

să plângă lumea ce tot trece,

să-i cânte alinând uitarea,

şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,

să ierte Bunul ce-a rămas,

din moştenirea lui din vremi,

cărări şi paşi pierduţi de vis…

serg piltnik

De-am fi din nou doar suflete,

şi ne-am aduce’n amintire

entuziasmul născător,

acea nerăbdătoare fire,

ce pe Pământ mai repejor,

vroia s-ajungă din neştire…

Pierdut-am timpul şi cu el,

şi acel gând de nerăbdare,

din când în când mai bate’un licăr,

sunt valurile-mi de mătase,

bietele flori ce se-nfloresc

se-arată unei oarbe lumi,

ce-atunci când se opreşte-n loc

zâmbeşte dar , fără parfum…

Rămas-am încă prin uitare,

bezmeticind sufletu’n loc,

cu lacrimi care cad şi ..care

nu-şi mai au rostul pe pământ…

Se dor şi se vor duce toate,

de ce-am trăit nici că mai ştiu,

tot aşteptam să treacă viaţa,

să văd ce are la sfârşit

dar parcă văd că şi atunci,

o uşă-n urmă se va-nchide

şi-n loc de liniştea-mi promisă

prea multul timp va fi lumină.

Poate-oi ajunge atunci un licăr

aşa cum pe aici doream

s-ajut, să schimb să aduc zâmbet

să fie versul gând curat

şi cârjă pentru împrăştiaţi,

suflete vii îngreunate,

de praful zilnic al uitării…

doream aici să fiu de-acolo

şi versu-mi să ajute doar

dar a fost praf, prea mult şi poate

uitarea asta-i boală grea,

ne lasă noi, biete gânduri,

o amintire pe obraz…

de-alintul unui dor senin...

de-alintul unui dor senin…

Ce dragă mi-e

atingerea-ţi,

şi-acum o simt

şi o resimt

şi-aduce gândul de alean

ca barca-n ţărmul oglindit,

Păşească Soarele din ea

în blânde raze de lumină,

nisipul mării se înclină,

spre a te onora Senine

şi-ntr-un surâs albastru,

Ea, marea-n falduri te primeşte

cu coada ochiului priveşte

şi-n cadru aduce-un asfinţit,

cuvintele rămân bieţi martori,

le şterg cu scoicile din val

rămână-n mine acel simţ,

al amintirilor cu suflet,

ce’aduc alint şi-alean uitării

ce-o poartă timpul printre noi…

De-am fi un licăr peste lume,

în aripi zborul l-am simţi

şi-n calea lui ne-am regăsi,

entuziasmul din poveste,

zâmbetul tău de Alizeu,

cuvântul drag cu al său sunet…,

surâsul mării îmbrăţişat,

şi ochii plini de rândunici…

De-aş fi o clipă acel licăr,

n-aş mai ascunde inima

şi pe cerul cel albastru,

din noapte s-a desprins o stea,

şi-n loc să cad, aş tot zbura

lumină chipului să-ţi dau

şi-un zâmbet să te fac să-mi dai

şi-atunci privind acea privire,

ochii tăi dragi din infinit,

dragul meu dor din asfinţit,

voi ştii că tu vei răsări din nou…

Şi când din clipa oglindirii

voi prinde timpul să se-oprească

te voi privi fără nesaţ,

şi chipul ţi-l voi mângâia

şi râuri de lumini vor curge

va plânge atunci o simplă stea

ce-a vrut să se desprindă odat

să simtă chipul cum ţi-era

şi caldul ochilor să vadă

că sunt la fel ca înstelarea

bolţii întregi din noaptea’nchisă…

Albastrul gândului de dor

aduce mai mereu cu drag,

din amintiri ‘cele simţiri

şi-n retrăiri voi mai trăi

căci îmi fac bine să le ştiu,

şi sprijin sufletului meu

să-mi steie ele, biete cârje,

raze cu dor şi cu alean…

Şi singură doar ruga Sus

să ţină-o rugăminte a mea,

să nu ajung în niciodată,

şi să vă uit, pe aici pe toate

Fără de voi, dragi amintiri,

trăiri curate şi de-atunci,

ce cine ştie de-ţi mai fi,

şi retrăite într-o zi…

s-aduceţi tot acea simţire…

Să-mi fiţi mereu clipele mele

oricât de repede ar veni

timpul din lume peste noi,

vremea să şteargă tot ce-i om

Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet

Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.

Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….

*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉

Anunțuri

~ sadly happiness ~

66483_598308576864041_1194807256_n

where  will you be,happiness ?

inside my universe

where do i have to search

to still refind you ?

two eyes are wispering

follow the green sun

wake your spirit up to see

and hear the shadow’s voice

among the tears..

where do i find you, smile

in my melancholy und galaxy?

zachar rise

~cross  the universe, you said

take right among the milky way

transcend those three black howls

and when that blue star will fall

drive purple on the sky-way

among the dust of magic dreams

you’ll see the planets ambush

cross them by, don’t fall with them

they are still rocks hanged like the shells

among the sea, over the sand,

are rocks as blind and people heads..

389863_517840614934013_264646214_n

cross over it and pass the sky

you will go there in yellow sky

where blue will  be the smoke you’ll breath

231053_10151408416095816_953609218_n

and purple seas will have red sands

and green will be the stars on sky

as open eyes who allways smile

549976_485718434822307_152011908_n

go there, in the next life

the galaxy in velvet blue

still waits for you

go there and find the rain

how sparkle orange pearls will fall

who magic tears will create

in your hands, in stars becomed

 

happiness  by glen hansard& Marketa Irglova

 

sadly happiness

you’ll be

all over there, blue galaxy

or here, in this witty earth

you’ll still be sad, you’ll still be free

with missing part about your dream

who can’t beat fast, who can’t complete

the destiny in eyes of Ra,

only by Osiris‘s Kha

you will be blind crossing your way

accept it you,  Oedip in me,

accept myself inside you-dip

and sadless wings you will receive

to fly this universe this time

to go to end and there to life.

arvind kolapkar

arvind kolapkar

 

Take that, the missing sun

and two green stars from yellow sky

and try to live till you’ll find me

to going home, last tree to see

last universe to dream

the last of all

the  last of white of the black howls

 

you, soul will be and love will drive

to there in less and empty spaces,

white velvets who waits you to

create them colours, create them true

 

 

 

150753_394320273998410_1747286213_n

only in there you will be free

to paint with love in sadly oils

your soul, your feather’s smile

to write your life from the last one

with words of velvet blue from galaxies

on silky earth in ink of milky way.

hossein zare

you will find there

this sadly hapiness of life

in which to watch like in the sea

your eyes in glass

the honest mirror

who doesn’t mix the right und left

you’ll see yourself

just like you are

a smile siddhartha, yellow scarf

an orange river of silk dreams

among your body soul

will creep…

you will become

( cluj, la mansarda, 04.36, 13/03/2013, mercredi du matin)

 

 

Adevar tomnatec (I)…

Da. din pacate toamna continua seria frigului natural, fie ca-i afara fie ca-i in noi, cat inca mai suntem naturali… stateam azi si ma gandeam, plimbandu-ma pe dealurile florestene, vazand calda lumina ce-nvaluia umbrele copacilor de altadata, in care roadele nu pridideau sa zambeasca..ce frumos si totodata ce frig si ce rece e toamna, cat de multe as fi putut face, as fi putut merge zilnic sus, as fi pictat pe dealuri cu un sevalet sub brat, as fi retrait epoci si ani si fantezii brontiene, as fi, as fi… dar frigul asta, rege rece si neindurator m-a tinut deopartea, in spatele ferestrei largi mai mereu, in spatele lumii,dincolo de cortina, tot timpul… ciudat e sa fii dintr-odata cunoscator de de toate, sa-ti doresti pana acum lumina scenei,  sa-ti doresti sa simti si sa citesti in palma scenei vorba unui mare regizor, ca  mai apoi sa vrei sa cunosti culisele si lumea de dincolo de Lume, si sa nu poti alege… sa te-nvarti in propriu-ti cerc spiralatic de unde nici macar simpla filosofie si intelepciune a lui Siddhartha sa nu te mai poate trezi la unul dintre adevaruri macar… ametesti si nimic nu mai este precum era, totul o ia in mod vertiginos inspre injosul spiralitic, te contopesti cu valul cu ritmul lumii, cu neincrederea, cu lacrima si nefericirea, si aluneci in josul nimburilor dantiene…un singur hop te mai tine in viata, e balonul cu aer cald al sperantei in care inca te mai afli, el te mai tine usor la suprafata, facandu-te ca mai mereu cand verifici focul descendent sa privesti inspre cer si sa-ti intorci astfel rusinat gandul inspre interior si deznadejde. Te intorci in tine si oftezi pentru cele cate multe atatea vise avute, traite in fantezia lor de-odinioara si neimplinite, atatea vise care te-au rapus, te-au dus cu orgoliul acolo unde nu vroiai si nici nu stiai ca ai sa ajungi vreodata… Era odata o rugaciune frumoasa care spunea „iarta-mi Doamnele, visele si idealurile pe care as fi putut sa le traiesc si nu le-am trait, iubirea pe care as fi putut sa o simt si nu am simtit-o, timpul pe care as fi putut sa-l vietuiesc cu bucurie si entuziasm si nu l-am vietuit…” ce bine si ce frumos suna si ce trist adevar tomnatec scrijeleste in mine, asemeni copiilor care iubind eternizeaza in scoarta frumosilor copaci batrani, gentlemeni iesiti la plimbare prin parcuri, posteaza cu iubirea lor( sa-mi fie ingaduita comparatia, caci astazi nu stiu cati mai fac lucrul asta si cati mai stiu ce-i aceea plimbare, in afara de ritualul zilnic de zugravire facebookista)…atat de multe ganduri imi revin odata cu toamna, parca dandu-mi un ultim ramas-bun inainte de a pleca in tarile calde, vorba poeziei de clasa a4a. Raman totusi la gandul meu tomnatec, la Siddhartha proaspat intrevazut, cu filosofia sa, pe care speram s-o pot aplica mai repede si mai eficace, dar pe care am realizat ca ar trebui sa schimbi o lume ca sa poti fii numai si numai ca el; raman la ganduri, raman la indoiala si nesiguranta, raman dincolo de cortina, inca, raman in Lumea spectacolului meu propriu si singural, pana cand voi gasi, sau regasi spectatorul, unicul spectator sincer, capabil sa iubeasca un spectacol si sa-l judece fara prejudecati si ironii satirice; raman la Paris, raman la Andrey Hepburn, la Fred Astaire, la frunze care cad si Florin Bogardo, la visul de pictura si dansul contemporan al vietii mele inca netraite, raman inca la mine, pan’ce-oi da de o minune. Pana atunci cred ca-mi este dat si mie sa astept si sa vehiculez vremurile cu povesti cu masti precum alti scriitori si cronicari de teatru de la patusuopt!

Si cand te gandesti ca indoielile, gandurile, toate strafulgerarile tale, fie ele vii sau culturale, fie ele reale sau visate, ar trebui sa te faca cumva sa gandesti si sa-ti alegi viata, sa-ti alegi drumul si sa nu te plictisesti niciodata de el.. si cand te gandesti ce frumos ar fi putut fi si ce explozie de creatie ai fi putut crea de ti-ai fi dat drumul tie, eului tau din tine, macar pentru o clipa, macar pentru un ceas, in care sa nu te mai judeci si sa nu te mai opresti. Doar sa te lasi sa traiesti si sa vezi cum e sa fii, sa-ti imaginezi macar fericirea.. Ne-nvartim ca titirezii tot timpul, dar toamna e singura care-ti atrage atentia si te loveste mereu cu cate o palma aramie sau rosietica peste gand si-ti intoarce viata spre sensul ei sau macar spre tine insuti, spunandu-ti doar atat” merita? se bucura cineva ptr tine, ai cui oare sa-ti versi sufletul si sa ti-l poata intelege si sa-ti fie alaturi la orice gand? ai tu oare drumul bun fixat, sau esti iar pe coclauri, ratacind printre macese si amintiri de tara si comfort copilaresc…Cand ai sa simti si tu aceea mireasma de bucurie care sa exalte dintr-o rana veche vindecata si transcendenta in marea ta intelepciune, asemeni lui Siddhartha, cand ai sa mai simti marea si linistea apei care sa-ti vorbeasca numai tie, cand te ve trezi din lumea asta si vei lumina in tine, cand? Cand si cui ai sa reusesti sa-ti lepezi nefericirea si sa-i darui tu iubirea, sa lasi sa iubeasca melancolia din tine, fara prejudecati, minciuni si tristeti inferioare, cand te vei porni si spre drumul fericirii? cand…dupa ce am rascolit atat in mine si n-am mai gasit motivatia, n-am mai gasit coragiul acela nebun de frumos si entuziast care imi ridica la fileul vietii provocarea si aviditatea cunoasterii impartite pe din doua, dupa atata amar de vreme si de toamna am realizat ca orgoliul meu si lupta mea cu mine, acoperita de meschin, de tristete, durere incorsetata in conditie umana, minciuni ca florile iertarii ce-ascund inferioara treapta, privire spre viitor cu capul plecat spre trecut, toate acestea mi-au redat o intelegere mai adanca si poate cine stie, un avans in propria-mi gandire, dar nu au facut inca decat sa-mi sporeasca amaraciunea singuratatii.. Off, Doamne, de  ce suntem Siddhartha cu toti, fiecare cu el insusi si cu celalalt de langa el, de ce nu putem invata mai repede si de ce nu ne putem desprinde de noi pentru a zbura spre celalalt fara orgolii si ambitii de zbor maret si de neinfaptuit, cand stim ca singuri nu putem avea curajul de zbor… poate ca asa ne este dat,poate ca fiecare trebuie sa traiasca pana sa ajunga la malul marii, sau al vrunui fluviu care sa-i sopteasca o simpla invatatura „om-ule”.

(va mai urma, sper)