calatorind cu Luna..


de-a dreapta mea te intrevad,
pe drumul cel cu Luna-n zbor
atinge-o tu in zborul tau
cerescul vis calatorit
tu zbori meandrele celeste
eu gandul in tine il tin, Cuvinte
cum ar fi fost de as fi fost
in zorii tai in pragul meu,
o mare-n raze cu dor alb,
iernatic suflu pentru noi
cum ar fi fost de-n fulgi atinsi
in zborul alb ne-am fi’ntalnit
dim nou in inceputul de apus
ca-n visul marii cald de vara…
Priveste in chipul din oglinda
ti-s mai aproape decat crezi
zambeste larg cu ochii vii,
oaches cuvinte din azur
si uite colo, pe obraji
apar senine doua valuri
din amintirile~atingeri

image

asa-i drumul Soarelui
cand doar cu Luna ma vorbesc
de tine dragule mi-e senin
si armonie pe inima
surad acum de tine
„full of sky…upon a time”
mi-e bine in sufletul de tine,
si chiar de-as vrea ca visul meu
cu tine-n brate sa trec clipa,
te am in pacea gandului,
ma ai in tine, dragul meu,
sa nu dispari tu niciodat
Soarele meu de Andezit,
Lumina viului ceresc,
Albastrul meu Zeu de Univers
Sa-mi fii mereu un zambet pe suras
Subtil, senin si apasat
Sagalnic vis ce-mi esti Alean
Sa zbori frumos si pentru mine
Cu avantul tau de viata vie,
Viseaza noaptea …doar o mare
Sa simt surasul meu pe chip
cand dimineata reflexiva
te va gasi cu ochii mici
si-n coltul lor, doar randunici
de zambet pline si vioaie,
cand vei deschide a tale buze,
si zambetul se va ivi
sa stii ca l-am furat o noapte,
sa-l port pe chip sa-mi vad cum sade
cu visul tau de soare viu
pe-oglinda marii ganditoare..

si pentr-o noapte am zambit,
calatorind, am tot vorbit
cu Luna cea din pragul meu
despre cum esti Cerescul meu,
Aleanul drag din infinit,
cuprinde-mi dorul de mijloc
si lasa-ma in visul tau,
sa iti mai stau sa m-odihnesc,
un cald suras eu intrevad,
mai strange-ma la pieptul tau..
te roaga Luna si nu eu
sa ma primesti in dorul tau..
e noapte buna, dragul meu;*

*cu drag tie Suflete frumos si imbratisat cu bucurie peste timp, spatiu si vreme, t’aime mon ame cu pace de gand si zbor pe roti printre drumuri albe, inspre munti, coldplay insotitor de bord si doar un dor..ca n-am apucat marea albastra sa-mi revad inaintea plecarii timpului, poate cu un dram de dor al prezentei tale in raze, dar soarele se topeste repede iarna si nu mi-am apucat albastra sa-mi sfatuiesc..cu speranta ta, a Lunii si a marii pentru noul timp…
**0.03, ultima zi a anului, pe drumuri albe, aspatial nocturne, 31 dec desi vroiam sa scriu august..vreme de armonie si gratie tacuta, molcoma si cumva cu gandul in tine linistit desi n-am apucat la mare a-ti ajunge…cu dor viu sunt de tine si de albastra maiastra ..de-as putea as lua-o si pe ea pe insula cerului, in noi…;)
*Drum bun in noul An!! ;*

Anunțuri

Adevar tomnatec (I)…

Da. din pacate toamna continua seria frigului natural, fie ca-i afara fie ca-i in noi, cat inca mai suntem naturali… stateam azi si ma gandeam, plimbandu-ma pe dealurile florestene, vazand calda lumina ce-nvaluia umbrele copacilor de altadata, in care roadele nu pridideau sa zambeasca..ce frumos si totodata ce frig si ce rece e toamna, cat de multe as fi putut face, as fi putut merge zilnic sus, as fi pictat pe dealuri cu un sevalet sub brat, as fi retrait epoci si ani si fantezii brontiene, as fi, as fi… dar frigul asta, rege rece si neindurator m-a tinut deopartea, in spatele ferestrei largi mai mereu, in spatele lumii,dincolo de cortina, tot timpul… ciudat e sa fii dintr-odata cunoscator de de toate, sa-ti doresti pana acum lumina scenei,  sa-ti doresti sa simti si sa citesti in palma scenei vorba unui mare regizor, ca  mai apoi sa vrei sa cunosti culisele si lumea de dincolo de Lume, si sa nu poti alege… sa te-nvarti in propriu-ti cerc spiralatic de unde nici macar simpla filosofie si intelepciune a lui Siddhartha sa nu te mai poate trezi la unul dintre adevaruri macar… ametesti si nimic nu mai este precum era, totul o ia in mod vertiginos inspre injosul spiralitic, te contopesti cu valul cu ritmul lumii, cu neincrederea, cu lacrima si nefericirea, si aluneci in josul nimburilor dantiene…un singur hop te mai tine in viata, e balonul cu aer cald al sperantei in care inca te mai afli, el te mai tine usor la suprafata, facandu-te ca mai mereu cand verifici focul descendent sa privesti inspre cer si sa-ti intorci astfel rusinat gandul inspre interior si deznadejde. Te intorci in tine si oftezi pentru cele cate multe atatea vise avute, traite in fantezia lor de-odinioara si neimplinite, atatea vise care te-au rapus, te-au dus cu orgoliul acolo unde nu vroiai si nici nu stiai ca ai sa ajungi vreodata… Era odata o rugaciune frumoasa care spunea „iarta-mi Doamnele, visele si idealurile pe care as fi putut sa le traiesc si nu le-am trait, iubirea pe care as fi putut sa o simt si nu am simtit-o, timpul pe care as fi putut sa-l vietuiesc cu bucurie si entuziasm si nu l-am vietuit…” ce bine si ce frumos suna si ce trist adevar tomnatec scrijeleste in mine, asemeni copiilor care iubind eternizeaza in scoarta frumosilor copaci batrani, gentlemeni iesiti la plimbare prin parcuri, posteaza cu iubirea lor( sa-mi fie ingaduita comparatia, caci astazi nu stiu cati mai fac lucrul asta si cati mai stiu ce-i aceea plimbare, in afara de ritualul zilnic de zugravire facebookista)…atat de multe ganduri imi revin odata cu toamna, parca dandu-mi un ultim ramas-bun inainte de a pleca in tarile calde, vorba poeziei de clasa a4a. Raman totusi la gandul meu tomnatec, la Siddhartha proaspat intrevazut, cu filosofia sa, pe care speram s-o pot aplica mai repede si mai eficace, dar pe care am realizat ca ar trebui sa schimbi o lume ca sa poti fii numai si numai ca el; raman la ganduri, raman la indoiala si nesiguranta, raman dincolo de cortina, inca, raman in Lumea spectacolului meu propriu si singural, pana cand voi gasi, sau regasi spectatorul, unicul spectator sincer, capabil sa iubeasca un spectacol si sa-l judece fara prejudecati si ironii satirice; raman la Paris, raman la Andrey Hepburn, la Fred Astaire, la frunze care cad si Florin Bogardo, la visul de pictura si dansul contemporan al vietii mele inca netraite, raman inca la mine, pan’ce-oi da de o minune. Pana atunci cred ca-mi este dat si mie sa astept si sa vehiculez vremurile cu povesti cu masti precum alti scriitori si cronicari de teatru de la patusuopt!

Si cand te gandesti ca indoielile, gandurile, toate strafulgerarile tale, fie ele vii sau culturale, fie ele reale sau visate, ar trebui sa te faca cumva sa gandesti si sa-ti alegi viata, sa-ti alegi drumul si sa nu te plictisesti niciodata de el.. si cand te gandesti ce frumos ar fi putut fi si ce explozie de creatie ai fi putut crea de ti-ai fi dat drumul tie, eului tau din tine, macar pentru o clipa, macar pentru un ceas, in care sa nu te mai judeci si sa nu te mai opresti. Doar sa te lasi sa traiesti si sa vezi cum e sa fii, sa-ti imaginezi macar fericirea.. Ne-nvartim ca titirezii tot timpul, dar toamna e singura care-ti atrage atentia si te loveste mereu cu cate o palma aramie sau rosietica peste gand si-ti intoarce viata spre sensul ei sau macar spre tine insuti, spunandu-ti doar atat” merita? se bucura cineva ptr tine, ai cui oare sa-ti versi sufletul si sa ti-l poata intelege si sa-ti fie alaturi la orice gand? ai tu oare drumul bun fixat, sau esti iar pe coclauri, ratacind printre macese si amintiri de tara si comfort copilaresc…Cand ai sa simti si tu aceea mireasma de bucurie care sa exalte dintr-o rana veche vindecata si transcendenta in marea ta intelepciune, asemeni lui Siddhartha, cand ai sa mai simti marea si linistea apei care sa-ti vorbeasca numai tie, cand te ve trezi din lumea asta si vei lumina in tine, cand? Cand si cui ai sa reusesti sa-ti lepezi nefericirea si sa-i darui tu iubirea, sa lasi sa iubeasca melancolia din tine, fara prejudecati, minciuni si tristeti inferioare, cand te vei porni si spre drumul fericirii? cand…dupa ce am rascolit atat in mine si n-am mai gasit motivatia, n-am mai gasit coragiul acela nebun de frumos si entuziast care imi ridica la fileul vietii provocarea si aviditatea cunoasterii impartite pe din doua, dupa atata amar de vreme si de toamna am realizat ca orgoliul meu si lupta mea cu mine, acoperita de meschin, de tristete, durere incorsetata in conditie umana, minciuni ca florile iertarii ce-ascund inferioara treapta, privire spre viitor cu capul plecat spre trecut, toate acestea mi-au redat o intelegere mai adanca si poate cine stie, un avans in propria-mi gandire, dar nu au facut inca decat sa-mi sporeasca amaraciunea singuratatii.. Off, Doamne, de  ce suntem Siddhartha cu toti, fiecare cu el insusi si cu celalalt de langa el, de ce nu putem invata mai repede si de ce nu ne putem desprinde de noi pentru a zbura spre celalalt fara orgolii si ambitii de zbor maret si de neinfaptuit, cand stim ca singuri nu putem avea curajul de zbor… poate ca asa ne este dat,poate ca fiecare trebuie sa traiasca pana sa ajunga la malul marii, sau al vrunui fluviu care sa-i sopteasca o simpla invatatura „om-ule”.

(va mai urma, sper)