..pe „aripi de sticlă” cu Ioana-Cristina Teodorescu

Sâmbătă seara,  ceainăria La Port ne-a readus poezia ca prim-solistă în cadrul unui eveniment  tomnatic şi cuprinzător artistic. Am asistat la lansarea volumului de debut într-ale poeziei, al Ioanei-Cristina Teodorescu. Pe ea o ştim cu toţii din prisma jurnalistului cultural ce scrie articole peste articole pentru revista Art Act Magazin. Dar rămâi surprins uneori când tragi cortina unui astfel de curajos tânăr jurnalist şi vezi un suflet. Un suflet frumos ce a încercat să-şi folosească curajul sincerităţii şi pentru a se reliefa pe sine într-un volum de poezie, un volum plin de multe turnuri lăuntrice în lupte cotidiene pentru şi cu iubiri, împlinite sau ba, poveşti cu şi despre dureri, înfrângeri, romantism tranşat la rece, nu de acela siropos şi rozaliu, cum bine a precizat şi distinsul invitat şi amfitrion al lumii culturale clujene, domnul Mircea Sabin Rus ce-a ţinut să prezinte cartea într-un mod foarte elegant şi încurajator pentru tinerii scriitori.

            Aşa cum a prezentat-o şi domnia sa,  cartea „Aripi de sticlă” este o carte-atelier, o carte de versuri pline de sinceritate şi avânt scriitoricesc superb, o carte în care fragilitatea ideii de sticlă şi simbolul aripilor avântătoare ale inimii se îmbină superb cu talentul autoarei, ducându-ne în înalturi, spre cerul poeziei pline de tumult şi zbucium sufletesc.. căci da, se poate vorbi de un motto al volumului si chiar al serii lansării, un gand care transcede spre ideea  de zburător..”pentru a scrie poezie, trebuie să fii zburător, trebuie să ai aripi vii cu tine mai mereu” . Mircea Sabin Rus ne-a prezentat pe Ioana-Cristina Teodorescu ca fiind dincolo de ceea ce se cheama  astăzi postmodernism în poezie, dincolo de romanţioasele simple analogii de la o primă vedere a titlului şi volumului în sine, şi dincolo chiar şi de masca jurnalistului de cultură care se întrevede uneori în stilul curat, dur, acid al curajului sincerităţii trăirilor tinereţii şi iubirii.

„Prefer să fiu slabă şi să nu mă ascund în Faţa Tăriei!Cred în vulnerabilitate şi-n iubirea în care încetăm să mai punem ziduri, să mai fim!”

Această prezentare necesită JavaScript.

Acestea au fost cuvintele autoarei, cuvinte ce n-au făcut decât să confirme versurile şi evenimentele succedate mai apoi în lansare. Căci am avut astfel norocul s-o reauzim pe poeta noastră dragă, obişnuita gazdă a evenimentelor de poezie din La Port, am fost părtaşi astfel unui recital poetic excepţional, urmat apoi de cântări de folk cu Claudia Ciobanu, Mirona Pascu şi Ioan Onişor, legate superb de intervenţiile domnului Mircea Rus care spre final ne-a recitat şi din poeziile domniei sale, acompaniat fiind de câteva acorduri perfect improvizate şi inspirate muzical cu chitara lui Onişor.

            M-am bucurat să iau parte la un astfel de eveniment căci mi-a arătat un alt om frumos, tânăr şi curajos în a-şi deschide sufletul pentru şi spre ceilalţi. M-am regăsit în scrierile ei, în rânduri vii şi pline de avânt, pasiune, înţelegere, iertare, durere şi iubire neizbândită sau trăită ca un fum, în rânduri în care viselor nu le e teamă să apară şi să trăiască inspiraţia alături şi prin cerneala poetei.. A fost un eveniment cultural frumos, micuţ, restrâns dar cu oameni speciali şi cu poezia, solistă şi cântec spre armonizarea unei seri melancolice de toamnă. Am mai zburat un pic pot spune, datorită versurilor Ioanei Teodorescu şi am mai prins avânt la rându-mi, avânt şi curaj scriitoricesc dezvăluitor de sine.

            La începutul volumului, autoarea ne invita simplu să ne căutăm prin versurile ei şi să ne luăm fiecare pansamentul ideatic de care avem nevoie.. aşa că închei acest periplu al amintirilor din acea seară cu o idee regăsită şi drag revăzută în poeziile „învelite de aceste aripi de sticlă”, ca un mic omagiu adus Ioanei, tânără poetă „admisă în republica literelor”; un omagiu prin două poeme ce ajută la zbor întru artă prin iubire..

 Shoegaze

„Aş vrea să ne acordăm mai mult timp să privim în sus.

Mai mult decât în jos.

Să privim cerul.

Să-i învăţăm culorile, să ni-l însuşim

ca pe o parte frumoasă, constantă, a vieţii noastre,

care va rămâne mereu acolo, independent de singurătăţi.

Aş vrea să ne acordăm mai mult timp să privim în faţă.

Mai mult decât în spate.

Să ne privim scopul, nu greutăţile,

Capacităţile, nu frustrările.

Să ne dăm seama că nu trebuie sa ne uităm trecutul

Pentru a merge mai departe,

Ci doar să învăţăm să trăim cu el.

Aş vrea să ne acordăm mai mult timp să privim în jur.

Mai mult decât la noi înşine.

Să ne uităm la oamenii pe care îi iubim şi care ne iubesc,

La oamenii care au nevoie de noi şi la cei pe care

Ne-am obişnuit să îi ignorăm.

Să ne dăm seama că de la ei

Avem cele mai multe lucruri de învăţat

Şi că tristeţile şi bucuriile noastre

Nu se trag din nimic altceva.

Aş vrea să ne acordăm mai mult timp să privim lângă noi.

Mai mult decât lângă ceilalţi.

Să învăţăm să facem distincţia între ceea ce vrem şi ceea

Ce avem nevoie.

Niciodată nu vom avea nevoie de lucrurile celorlalţi

Cât avem

De cele care au fost suficient de mult timp lângă noi

Încât am uitat să le mai vedem.

Dar înainte de orice,

mi-aş dori să ne acordăm timpul să deschidem ochii

şi să ..privim..”

-Species –

„ Mi-ar plăcea să te cunosc de dinăuntru spre afară.

Să te descopăr, aşa cum arăţi pe dedesubt.

Ce culoare are carnea ta şi sângele, pulsând,

Ce melodie-ţi poartă liniştea interioară.

Să ştiu cum arăţi dincolo de toate.

De pielea pe care o ating,

De buzele în care îmi topesc răsuflarea,

De palma pe care mă sting,

De ochii ce-mi citesc oricare noapte.

De degetele lungi, de părul tău frumos,

De pasul purtat anevoios,

De braţele fierbinţi, de gândurile surde,

De fapte mari şi vorbele mărunte.

Să te întorc pe dos, să te privesc aşa,

Cum bolnav aş zice că e altul de-ar vrea să te privească.

Dar noi să ştim, că-n nebunia mea,

Inima-mi n-are formă-n care să nu te recunoască.”

El Mar …de Borges

” înainte ca visul (sau teama) să ţeasă

mitologii şi cosmogonii,

înainte ca timpul să transforme-n zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era.

Cine este marea? Cine este acea violentă

şi străveche fiinţă care roade pilonii

Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp,

Este abis şi splendoare, întâmplare şi vânt?

cine-o priveşte o vede pentru prima dată

Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc

Lucrurile elementare, frumoasele

Seri, luna, focul aprins într-un cămin.

Cine este marea, cine sînt eu? Ziua care va urma

Agoniei mi-o va dezvălui.”

„..ne-a obsedat întotdeauna. Ni se pare misterioasă. Nu ştim ce este sau, aşa cum spun în poem, cine este această fiinţă  din moment ce nu ştim cine suntem noi. Şi acesta este un mister. Am scris mult despre mare. Poate că poemul merită atenţia dumneavoastră. Nu cred că mai am ceva de spus, căci nu e vorba de un poem intelectual. Asta din fericire. Probabil că nu este prea rău, din moment ce-şi are sursa în emoţii.”

( Borges în „Borges despre Borges”, pe la paginile 49-50 🙂 )

Mare-le dor al lui Scaramouche…

Te Iubesc , mare cu soare!

Te iubesc, idee de mare..

sau mai bine nu…

te iubesc emoţie a apei,

desfrâu al ielelor marine

ce greu se vede din adâncuri

de raza palidă de soare

ce stă în geamul luciului de apă

şi nu cutează ca să intre…

melancolie, dor şi mare.

ce greu e să fii azi un peşte

ce-n apă uită că trăieşte…

( scaramouche despre scaramouche, 18 iunie 2011, pe la nouă seara)

…o piesă ca de teatru

mi-ai revărsat iar râul

în mare-mi înfocată

ce abia se liniştise

după un an blestem

Ai pus să curgă mierea

în matca cea curată

a unui june fagur

ce-mi este azi în piept.

aş vrea să explodez

să ma dezbrac de piele

de trup, de muşchi de oase

de tot ce-ţi e mister

şi să-ţi arăt atâta

o pătimaşă inimă

ce vrea ca să te simtă

sclipească ca o stea

ea vrea să bată-n pieptu-ţi

să cânte acolo triluri

de fericiri nespuse,

de multe bucurii

să scrie acolo versuri,

de nestemate pline

cu dor, iubire albă

s-aştearnă ea în tine.

Ea, inima-mi nebună

de patos şi candoare

ca o actriţă veche

ce-şi joacă astăzi drama

jucând pe Tinereţea,

făptura cea gingaşă

şi principalul rol

ea tremură cu totul,

emoţii mari de scenă

o vor cuprinde astăzi

cu el ca spectator.

şi-şi va dori un zâmbet

sărutul lui de seamă

şi-şi va dori şi calmul

tăcerea nopţilor

îmbrăţişări feline de dragoste amară

ea va visa teribil

un vis destăinuitor.

şi magica lumină

a Cerului iubire

se va vedea ea astfel

şi dincolo. el ştie

căci va visa la noapte

asemeni, o iubire

ce-i e menit s-o ştie

s-o simtă, s-o reînvie

în sufletu-i cel bun

şi blând şi drag,

ce până acum avuse

un lacât mare-n prag.

La noapte el va şti

ce e lumina vieţii

şi ce iubire are

de înfruptat acum

şi-şi va vedea iubita

ce acum iubind, îl cere

şi-l vede tot aieve

Dorindu-i existenţa. alături mai mereu..

şi acum vom aştepta

ca vălul nopţii line

să tragă iar cortina

în mod paradoxal

ridică astfel ceaţa

ce iarna, blând-orbire

o puse pe-alor chipuri

să le creeze nori

şi multă-nţelepciune

gândire multă-n dor.

aşa-i va prinde seara

pe amândoi don-juanii

un el ş-o ea eterni

seducători deplini

Don Juan din lumi uitate

ce-a poposit din târgu-i

în candida cetate

a Donei Juana han.

şi joaca-i va absoarbe

şi îi va prinde iar

şi astfel vor fi liberi

să se iubească-n dar

lăsând iubirii, al vieţii chin

şi-amar, ce-i tot purtase

dorul prin timp, tot mai sprinţar.

În noaptea aşteptată

cei doi se vor culca

vor adormi temeinic

şi-astfel se  vor visa

unul pe celălalt

şi-o-ncepe atunci iubirea

şi viaţa în real

căci cu lumina lor

ei vor aduce lumii

ce mai lipsea în puzzle

pentru a se-ntregi

iubirea-n bucurie, iubire-adevărată

ce stă ascunsă încă

în închisori de inimi.

şi piesa va tot merge

cu fragede mlădiţe

ce-adună-n rămurea

el patosul de jos

ea, viaţa pururea.

Eu-Autorul

Şi această dragă mie

Poveste de amor

ce sper care să fie

reală în viitor

Avid doresc cu patos

cu ardere şi dor

să aibă loc mai grabnic

chiar mâine, azi, acuma

cu mare, nespus dor.

că aşteptat-am vreme

de ani destui de mulţi

ca darul să se-nfrupte

din-a lui poame dulci

şi ajunsesem să mă întreb

de mai e cu putinţă

ca vrerea să se-ntâmple

pân’să ajung „nefiinţă”

dar iată că se-ntâmplă

şi roţile cereşti

încep din nou să mişte

destinele-omeneşti

şi tare sper, eu astăzi

cu dor entuziast

ca şi povestea-mi mică

să aibe loc fruntaş.

Eu scris-am doar scenariu

şi piesa e dorită

menită să mai schimbe

catharsis-uri cu dor

şi sper să mai rezolve

din aprigele chinuri

ce doar iubirea poate

decoruri să ridice.

Ce-i bine acum în piesă

e că-i finalul bun

n-am stat să îl mai chinui

n-am vrut să-l mai compui.

ci-am vrut ca vestea bună

la capăt să rămâie

să nu se mai preschimbe

în tragic şi garguille.

şi de nu v-o plăcea

voi liberi sunteţi iară

s-alegeţi tragedia

şi drama, melodrama.

şi chiar pe ea, satira,

căci multe sunt din ele

şi multe veţi plăcea

dar oare vestea bună,

iubirea veţi şti a mai gusta?

nu spui de calitate, sau de filosofie

eu simplu spui aice de jalnica domnie

a bunului în teatru

a „bine ce-o să fie”

Nu doar dureri şi lacrimi

ce-şi irosesc cu patos

Nemernice trăiri.

Oare a scrie „bine”

şi-a face un drag final

oare acum displace?

sau noi ne-am transformat

am devenit sisteme, mecanici

fier şi fire în corpul de oţel

ce încolţeşte carnea

şi sângele din inimi.

Eu vreau să cred aievea

că încă suntem carne

cu tot complet pachetul

cu sânge, patos, nervi

plăceri, dureri rebele

cu stres în aşteptare

savoare în sărut

tandreţe-n mângâiere

şi muşcături felin

cu dorind cu dor

ce doar privesc şi ard,

şi-ţi spun pe loc povestea.

şi astfel, prizonier

te ţin pe loc, pe veci

râmâi în urma lor

captiv, te-nneci uşor

în adâncimi de dor.

La mâini şi ochi şi buze

la trup-unduitor

picioare de panteră

şi vers săgetător

N-am să renunţ curând

cum nimeni n-o va face

de e cu mintea trează

şi-adusă pe acasă.

Premoniţia

Un Don Juan ş-o Donă Juană

Vor dormi amu-ntr-o vară

la sfârşitul lunii mai

visul lor cel mai cu grai.

Vor vedea ce n-au văzut

vor simţi candidul dor

cum sângele li-e fierbinte

şi le cere iar tributul

şi cum vor lupta cu el

cu patosul de serviciu

crezând în a lor trumfă..

Dar de astă dată viaţa, lumea

se va-ntoarce niţeluş

şi-nclinându-se Pământul

Vor aluneca subit

braţe-n braţe vor ajunge

şi-ncă acesta nu-i sfârşit.

Vor trăi pe viu şi ferm

visul lor cel mai de viaţă

şi se vor visa pe sine

şi se vor visa în viaţă,

cu destinul împlinit, şi cu omul fericit

cum va fi să fie „oare”

un Don Juan ş-o Don Juană

să domnească împreună

cu viaţa lor drept trăsură.

Se vor lăsa să alune(ce)

în aleanul cel de dor

se vor iubi împreună

plini cu patos şi cu dor

se vor umple el de sine, ea de el

se vor dori în neştire

pân-se vor vedea din nou.

Şi-atunci viaţa cea reală

şi săracul Cer de Sus

vor ierta şi vor fi complici

la împlinirea de răscruci.

Şi-astfel în lumina lor

de cu seară, de cu zi

se va împlini povestea

ce amu eu v-o zisei.

Vor îmbrăţişa temeinic

viaţa-n doi seducători

O familie de Don Juani

ce pariuri nu vor face

şi nici cuceriri de fel,

căci vor fi şi cuceriţi

şi cuceritori la fel

în povestea lor de viaţă

le va ajunge preaplinul

patosului pătimaş

ce sălăşluieşte bine

în iubirea lor-lăcaş.

iar când dimineaţa vine

somnul vălului de noapte

lin, uşor va dezgoli

trupurile lor de artă..

şiret Soarele zâmbi

ruşinos, surâse ea

ca o Lună-mbujorată.

de vă place ăst final

Să dea Domnul ca să fie

şi să se-mplinească odată

îndelunga bucurie..

iar de nu, de nu v-o place

uşa v-o deschid pe loc

şi c-un sunet şuierând

vă trimit la mama lor!

sper ca v-a plăcut povestea

scrisă-n astă lună mai

ce-i anul cel de glorii

2011 cu mai…(30mai )

Poezii de prin biblioteca

Femeie…

ţie, dragă Bogus…

Femeie, pisică elegantă
Singurătate ţi-e numele.
E frig afară şi te ghemuieşti
Lângă un suflet iubitor,
Dar de îndată ce te-încălzeşti
Fugi repede de lângă dor
Te laşi chemată, adulată
Te pierzi în strigăt de iubire
Dar mulţumire pentru tine
E doar o simplă mângâiere
Doi ochi să te iubească veşnic
Şi două braţe larg deschise
În a lor îmbrăţişare
să te pierzi ca fulgii-n mare
Îmbrăţişare-n care frigul
Vă ocoleşte ca pe un zid
Ştiind că această iubire
e-o îmbrăţişare când ţi-e frig…

(Cluj, 31 ian 2009)

 

 

Copaci de sakura, iarna…


Copaci uşori şi înfloriţi
Cu ale lor flori albe şi reci
Alene-ţi cad în palmă
Iar tu, cu a-tale calde mâini
Vei ştii uşor să le topeşti…

Gentil şi fin
Te vei purta
Şi lin vei alina durerea
Ce doar speranţa mea mi-o dă,
Un spin înalt şi-adânc înfipt
Ce-i găzduit fără să-l vadă,
Să-l ştie sau să-l simtă-n ea
Acea privighetoare, ea…

(Cluj, 13-14 ian 2008.)

 

Aştept timpul….

Recunoştiinţă ei…
Aştept timpul ca să vină
L-am întrecut demult în cursa noastră,
Şi-am alergat mai singură mereu,
Trecând pe lângă el de atâtea ori…
Dar, obosind am realizat şi m-am oprit:
De ce-alergam?
Spre infinit?
Fugind etern spre vis,
Uitam să mai dansez…

Trecea pe lângă mine acum,
Muzica, ea, cânta
Şi de atâtea ori m-a depăşit
Şi-ntr-un final ea s-a oprit,
m-a aşteptat să mă opresc
şi din eterna-mi alergare,
să mă gândesc o dată doar
să-ncep s-ascult măcar,
în freamătul de liră pur
un foşnet fin de falduri negre,
un picur cristalin, sticlos
din marea cerului albastră,
o floare din copacul iernii,
albă, unică şi mică…
ce-n ale tale calde mâini
încet, uşor se va topi…
Să-ncep s-ascult, să văd
Şi asemeni lor să mă topesc
Ca sticla-n ochii meşterului bun
Ce blând transformă în viaţă
Tabloul de culoare plin,
Pe care flautul îl cântă
Şi clarinetul-l modelează
Într-o făptură diafană,
Sculptând în aer o minune,
O nimfă a culorii pure.

Zeiţă a vremii ce-a trecut,
Ea lunecă în nevăzut
Pe partitura aşternută
De al viorii cîntec
Şi-n dansul ei spre nemurire
Ascunde-o taină minunată
Ce cale s-o dezlegi vreodată
E un secret al nemuririi

Căci de vei prinde-n ochi odat
Un fluture albastru,
Ce cheie îţi va deveni
Şi-a ochilor tăi poartă
O va deschide negreşit
Şi vei vedea-o…
Fantasma nopţilor de vară
Ce-n zborul ei de fluture albastru
Se-ntoarce către tine….

(Cluj, 4 martie 2009)

 

 

Suflet, haină curată


Suflet dezrădăcinat
Ce-aştepţi întoarceri din neant
Te uiţi cum mute-ţi par
Ele, hainele din ăst sertar

Şi te topeşti uşor şi-ncet
Evaporându-te în zori
Devii asemeni tuturor
O haină bună de spălat.

Devii o haină-mpachetată,
Curată, netedă, spălată,
Şi frumos împăturată,
Pusă-n dulapul inimii,
Dulap ce-avea vechi haine vii
Şi-acum îi plin doar de „copii”
Teancuri multe aşezate
În sertarele numerotate
Sertare inventariate
Sertare bine ordonate
În fostul tău dulap al inimii
Dulap închis, lăcătuit,
Deschis doar la aerisit.
Dar ele, hainele sunt goale
Parfumul vechi nu le-a pătruns
Nici n-a ajuns să le-mpresoare

Cu-n iz de viaţă şi speranţă.

Ele, haine noi şi goale
Nu au miros, nu au savoare,
Nu au nici măcar substanţă
Nu mai miros deloc a viaţă.

Nu le mai poartă nimenea
Nici chiar uitarea nu le vrea
Şi nici durere nu mai au
Aşa de bine s-au spălat.
Şi stau frumos pe rafturi albe
Spălate fiind de viaţă şi de sânge,
Asemeni fiind doar paiaţe
Măşti fără faţă impregnată,
Fără o piele parfumată,
Ascunsă de priviri frugale
Temându-se de chei şi viaţă,
Dacă dulapul s-ar deschide…
Şi înăntru n-ar mai fi speranţă…

Parfumul vremii ce-a trecut
s-a scuturat precum copacul
de frunzele uscate, toamna,
aşa te-ai uscat şi tu..
mască fără o piele parfumată
mască fără ochi…

(Cluj, 12 februarie 2009)

publicat in Bibliorev, revista studentilor din catrul Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blaga, Cluj