TIFF-jurnal de festival, ziua a 9a (9)

… O zi perfect de frumoasa… cu un film cu cirese in cornet de hartie la final, „Stefan Luchian” cu Ion Caramitru in distributie, un film cu bataie lunga si la adresa unora si altora prezenti atunci pe scena.. un film ce foarte bine ar face astazi artei, spre a-i mai tria din oameni, artisti si mecenati ;p O fost cu superbataie lunga proiectia si tare m-as bucura sa vad o schimbare macar in lumea culturala si deschiderea catre mai mult nou si tineresc, „nu belle artele ” vorba filmului de atunci… O vizita chez Madame T pentru o poveste despre tiff, despre ce cine a mai venit, ce actori faini au descoperit locul cel mai frumos din cluj, despre parerile si bucuriile lor, despre Sophie, trandafiri albi si frumosi in parfum… O alta minunata proiectie, „hai sa traim impreuna” in Big Bear in Open Air, ca gala era prea aglomerata. Un big bear plin de prieteni faini alaturi de mine, de prieteni faini sus pe marea piscina cinematografica din piata, un film frumos, tristo-vesel, cu energie si cu bucurie chiar dincolo de batranete.. M-a facut sa-mi doresc sa vad si eu bunici, batrani asa deschisi, puternici, nonconformisti, dansatori, increzatori si „Reciproci” intru iubire, camaraderie si grija, afectiune unul fata de celalalt.. poate ca noi voi fi aceea, daca le-om mai apuca.. Filmul chiar m-a facut sa ma gandesc la o dorita veche de prin lumile micului print asociata, o batranete tanara.. oarecum m-am gandit la calmitatea si pacea si nebunia libertatii pe care ti-o iei atunci cand esti batran, cand nu-ti mai pasa de vocea lumii, de vocea familiei care vede numai boala din tine nu si fiinta care ai fost si esti inca, pana treci dincolo „de colt” .. Dar gand la gand cu bucurie, caci pe cat de adanc si frumos ma gandeam eu la frumusetea batranetii si ce bine ar fi sa fiu acum cu intelepciunea aceea si cu nebunia libertatii lor, curajul acela nepasator de lumi, in acelasi timp venea spre mine acest film si aceste idei, ganduri, sfaturi din partea unei mari actrite; Geraldine Chaplin a tras cortina pentru mine in seara de dupa proiectie spunandu-ne adevarul despre batranete si singuratate, despre faptul ca „batranetea te face mai prost” unde cred ca a mers spre ideea de „perceput ca naiv mai mult” ;p, despre faptul ca iti trebuie oameni, iti trebuie viata si iti trebuie bucurie si entuziasm.. cel putin mie asta mi-a transmis chiar nonverbal prin gesturile, vibratia vocii si energia emanata spre public…parca o vedeam pe Annie intr-un amestec special de feminism din Jeanne( Jane Fonda din  film) si de bucurie! Ei fost in film si apoi, cum e si firesc si-n viata reala.. 5 prieteni reciproci, asa i-as consacra oarecum in lumea cuvintelor de dupa emotia contactului cu arta peliculei de aseara..  5 prieteni, Claude( Claude Rich), Annie( Geraldine Chaplin), Jean( guy Bedos), Albert( Pierre Richard) si Jeanne(Jane Fonda)….5 prieteni reciproci si o poveste.. viata!

Faptul ca a venit alaturi de noi  a fost cea mai frumoasa surpriza a zilei a 9 a; caci da, Geraldine a dorit sa vina dupa decernarea premiilor, dupa incheierea galei, alaturi de publicul din Open Air Ursus sa celebreze cu noi si sa ne spuna cateva cuvinte despre acest frumos, simplu,vesel si trist film, ultimul in care ea a jucat, „Hai sa traim impreuna/ Et si on vivait tous ensemble?” din Big bear in Open Air- Ursus Open Air.. ne-a mai spus cate ceva intr-un mod in care parca te lua in brate.. a vorbit asa de liber, de vesel despre tristetea, oboseala batranetii, neacceptarea ei si despre cat de aiurea si greu e sa fii batran.. ca nu devii mai intelept cu varsta, poate mai prostut.. dar oricum a incheiat optimist pentru ca filmul vorbeste totodata si despre prietenie, iubire, solidaritate, intelegere si acceptare si camaraderie de suflete…”Batranetea e o autostrada pustie, o tara fara harti ( sau frontiere), dar mai depresiv si mai sinistru e finalul ei, caci e definitiv…” cam asa a jonglat in asta seara cu subiectul filmului cu noi, publicul dar ne-a cuprins de pe scena, chiar si asa micuta si faina.. prin simplul fapt ca a dorit sa vina si sa fie alaturi de noi, sa simta sarbatorirea unei frumoase elogieri pe care festivalul si noi toti i-am oferit-o prin admiratia si recunostiinta noastra… Am simtit ca ne-a „luat in brate” pe toti, pe tot publicul.. vocea ei a fost o imbratisare totala! si-ncheierea a fost si mai tare.. pentru primire, pentru ovatii, admiratii si recunostiinta tuturor, pentru spiritul transilvan cultural fain, pentru ospitalitatea noastra vesela, pentru tot ce a gasit si placut si trait in cluj, a incheiat asa: „Mersi, it’s misto!” 😉 ( Chirilov’s lesson) 😉

Reclame

Don Juan & Dona Juana

   Piesa „Dona Juana” e cea cu care debuteazăîn registrul dramatic, Radu Stanca în anul 1943. Această comedie tragică ia premiul Sburătorul pe anul 1947 pentru această nouă perspectivă, personaj-oglindă al vestitului Don Juan, totul având loc într-un cadru renascentist-medieval. Piesa descrie în trei acte o nouă luptă de amor, o nouă cucerire, de astă dată fatală: Dona Juana, ca dealtfel şi Don Juan, era neîntrecută în frumuseţe, seducţie şi isteţime şi ni se prezintă aici ca fiind devoratoare de peţitori, nedând niciunuia câştig de cauză. De ce ?

„Iată de ce mă feresc eu de iubire. Pentru a putea avea cât mai multă..pentru că vreau să fiu iubită ! iată de ce nu vreau să iubesc !”

  Dona Juana robeşte şi seduce prin frumuseţea fructului oprit, farmecă prin inaccesibilitatea ofertantă, inactivitate chiar, căci nu iese nicioadată din curţile palatului ei. Dar prezicerea Fiorelei, slujnica sa, o va transforma în simplă fiinţă, femeie îndrăgostită ce e nevoită să-şi ascundă iubirea pentru Don Juan pentru a nu pierde un pariu pus cu don Fernando, un peţitor bătrân ş urât care-i aduce pe cei doi egali în farmece, faţă-n faţă pentru a-i forţa să se—ndrăgostească, să se farmece unul pe celălalt pentru a-i câştiga în final, pe amândoi. Donei Juana, acest Fernando îi propune la început un pariu cum că, de-l va putea fermeca pe cel mai aprig seducător, cel mai priceptu în meandrele acestei îndeletniciri, el, don Fornando va renunţa la ea, de nu, ea va fi forţată să se mărite cu el, cu cel mai hidos dar persevernt admirator al ei. Acelaşi târg îl încheie şi cu Don Juan, cu acesta punând rămăşag pe sabia lui magică. Într-un fel prevesteşte efemeritatea vieţii lor, căci acest don Fernando pare a fi alegoria timpului care-i fură oricărei femei puterea seductivă a frumuseţii şi oricărui bărbat virilitatea, toate şi toţi putându-se încadra la un moment dat în tipologia donjuanistă. Dar, întorcându-ne la povestea noastră, cei doi seducători acceptă acest pariu din orgoliu şi frică la început, neputând crede că există cineva care le-ar putea rezista, fiind unul pentru celălalt o provocare a propriilor talente şi maniere seductive. Însă acest orgoliu se transformă asemeni legendelor hispanice în dorinţă şi dor şi iubire, lucrul de care fugeau amândoi cel mai mult, căci le-ar fi ştirbit amândurora faima de „cuceritor”, respectiv de „de necucerit”. Reuşesc să-l păcălească pe don Fernando printr-o deghizare în hainele propriilor slujitori şi astfel îşi ţin făgăduiala întâlnirii de dragoste dar ajung până la urmă păcăliţi la rândul lor de de Fiorelii lor care interpretează altfel faptele şi dovezile de iubire, darurile de logodnă pe care cei doi şi le-au făcut noaptea: pumnalul pe care Fiorelo il dăduse ca dar de nuntă Fiorelei ajunge la Dona Juana iar medalionul slujnicei ajunge la gâtul lui Don Juan. Cei doi simpli slujitori din crize de gelozie, se despart şi-i despart şi pe stăpâni. Strică astfel sau poate tocmai ajută, la ceea ce don Fernando, acest Spân catalan construise cu multă dibăcie: îndrăgostirea de sine oglindită-n celălalt. Astfel cei doi îşi predau viaţa în mâinile lui Don Fernando, care nu era altceva decât Don Morte, fratele Donei Amora, Dragostea. Astfel ajunge Dona Juana în braţele acestui hidos domn, îl acceptă şi chiar î se pare cumsecade; îl acceptă şi totodată ajunge să-şi accepte destinul ei de efemeră frumuseţe, de simplă femeie. Le-a îngăduit amândurora să-şi trăiască să-şi împlinească visul, acela de a-şi întâlni rivalul potrivnic pe măsură şi apoi îi pedepseşte luându-le dreptul la o iubire împărtăşită, împlinită, dându-le în schimb darul morţii. E drept, în stilul lui Stanca e cam imprevizibil şi am putea zice noi că, disculpându-l pe don Morte de efectele sale, aruncă pedeapsa divină asupra hazardului nenorocului întâmplării, pe povestea întâmplării, element specific la acest autor dramatic. Elementele intermediare oarecum nevinovate şi are totuşi schimbă destinul acţiunii sunt cei doi Fioreli, ce amintesc mereu de commedia dell arte trezind ca majoritatea cuplurilor de slugi, simpatia publicului. Frica de a iubi, de a se lăsa iubită, metamorfozarea lor în simpli slujitori, oameni de rând pentru a-şi putea împlini iubirea la adăpost de orice primejdie a dezonoarei de seducător/ seducătoare, împlinirea vieţii lor chiar şi aşa, printr-o clipă scurtă de iubire adevărată, reală, cadou de la Don Morte înainte de a-i adormi deplin, toate acestea fac din această piesă o contrapondere valoroasă la Don Juan de Moliere şi alţi Don Juani rescrişi de-a lungul timpurilor, în opere şi piese de teatru.

Radu Stanca face uz de multe simboluri şi extinde foarte mult aria de interpretare a mitului seducătorului, punând aici probleme filozofice, psihanalitice chiar şi oferă un repertoriu destul de liber pentru regizori şi actori în montarea sa pe scenă. A fost rejucată după ani buni, la Teatrul National din Cluj în ianuariee 2001, la sala Euphorion, cu Andra Negulescu şi Gyusz Szirb în rolurile principale, regia Liviei Tulbure Guna, dar nu cu acelaşi aplomb că-n vremea scrierii piesei şi nu la capacitatea ei maximă dramatică , după spusele unor critici.

Oglinda Juanică

De ce privim prin oglindă şi nu altfel? Pentru că întreaga piesă este construită pe acest paradox, şi nu m-ar mira ca într-o zi să existe doar doi actori pe scenă care să interpreteze şi don juanii şi Fiorelii în acelaşi spectacol. Faptul că autorul construieşte piesa echilibrând cantitativ şi calitativ puterea şi personalitatea personajelor, face ca în ea să existe o tensiune clară, bine definită, prezentă de la începutul pariului şi până la sfârşitul tragic, când don Juan moare, după cum aflăm şi noi ca spectatori-cititori stupefiaţi, căci mai credeam totuşi că el trebuie să rămâie în continuare şi că trecerea prin scenă a donei Juana nu a fost atât de reală şi importantă. Dacă ar fi să-i analizăm pe cei doi paradoxali eroi, am găsi atât similarităţi de oglindă cât şi mai important, deosebiri antinomice. Prin ce seamănă unul cu celălalt ştim deja, căci frumuseţea incomparabilă şi de neuitat, vorbele seducătoare, caracterul de ilegal, interzis, nepermis, inaccesibil al (iubirii lor) relaţiilor don-juanice, acestea sunt bine evidenţiate în tipul clasic al seducătorului, fie el sau ea, cum bine se poate observa în studiul lui Jose Ortega y Gaset „Studii despre iubire” şi în cartea lui Gabriel Liiceanu, „despre seducţie”. Ceea ce pare însă fascinant aici este contraponderea, echilibrul de forţe seductive, pe care-l crează autorul, distanţându-se de tipul clasic de don juan, prin conturarea acestei noi reflexii adamice chiar, o dona Juana, seducătoare prin inaccesibilatea ofertantă, frumuseţe şi inactivitate. Dacă Don Juan e vioi, aprig, seduce, cucereşte, pleacă, Dona Juana „stă”, primeşte şi desfiinţează încrederi, orgolii masculine, îngenunchează şi seduce printr-o încredere înspăimântătoare chiar în propriu-i caracter: ştie şi se-ncrede în puterile sale şi în forţa de a rezista avansurilor cavalerilor şi chiar mai mult, se bucură şi iubeşte acest tratament sadic al respingerii iubirii. Dacă Don Juan o răspândeşte, Dona Juana o ignoră, o alungă. E drept că aici avem de a face cu o altă deosebire dintre cei doi, deosebire care porneşte totuşi dintr-un trunchi comun, o idee unică- plăcerea. El o caută, luptă pentru ea ca un adevărat cavaler, sustras legendelor evului mediu, ea în schimb o are ala picioare, dar pentru ea plăcerea e satirizare, ironizare, torturare verbală „dulce” cum o numeau peţitorii săi, seducând prin ignorare, deşteptăciune şi dispreţ, bucurându-se de plăcerea de a fi iubită şi nelăsându-se în voia nici unuia dintre peţitori, exceptându-l bineînţeles pe Don Juan, o jumătate din oglindă a ei. Amândoi au un destin tragic şi dacă le unim caracterele, personalităţile înjumătăţite aici de scriitor, putem vedea foarte clar destinul tragic al unui om simplu, chiar contemporan. Piesa aduce foarte bine cu idea masculin-feminin- întreg din piesa Sarei Kane „Purificare”. Numai că Radu Stanca a lăsat ca acţiunea să-şi dezvolte altfel reinterpretările şi regizările, curmându-le existenţa celor doi printr-o pedeapsă justiţiară, egală în durere, în catharsis cu aventurile şi refuzurile celor doi. Don Morte le regizează purificarea aducându-i la conştiinţa umanului din ei, readucându-i la statutul de simpli muritori, nivelul simplilor oameni pe care ei îi seduceau de atâtea ori; îi face să cunoască totodată sentimentul înălţător de care au tot fugit dar şi durerea şi tristeţea neîmplinirii lui, aşa cum făceau şi ei cu donii şi donele lor. E într-un fel un motto moralizator, precursor şi corector al lui Carpe diem, căci arată astfel trecerea timpului la fel de rece şi nesimţitor ca un Don Juan şi irosirea vieţii în orgolii, lupte şi aventuri cu aroganţe inteligente.

Totul stă sub eternul ticăit al unei bombe ameninţătoare cu iubire:

„se apropie clipa când nu vei mai cuceri, ci vei fi cucerită !”


Bibliografie

1. Radu Stanca, Teatru, Bucureşti, ed. Pentru Literatură., 1968, p.185-250.

2. electronică: http://www.observatorcultural.ro/Dona-Juana-ultima-premiera…*articleID_3928-articles_details.html.

Coincidente cu Anca Doczi

facebook

O seară de vineri, câţiva colegi şi un spectacol. Stăteam cu toţii şi asteptam în faţa teatrului Puck să vedem „ Femeia ca un câmp de luptă”, de Matei Vişniec, în regia Monei Marian, şi despre care auzisem numai critici pozitive.

Am intrat, am văzut o doctoriţă încercând să se elibereze pe sine odată cu Dora, femeia bosniacă, am trăit ca spectator emoţii contradictorii, şi am ieşit fără să comentez nimic, căci orice cuvânt era slab în faţa teatrului. Văzusem ceva frumos pe scenă, văzusem teatru cum demult nu mai credeam că am să mai văd.

După acea seară, am învăţat să admir din nou. Ajungând acasă am început să caut cât mai multe date despre cea care jucase rolul doctoriţei Kate, şi ..coincidenţe : proveneam din acelaşi oraş, terminasem amândouă la acelaşi liceu, şi amândouă aveam legătură cu teatrul, ea performa, eu de abia începeam.

Şi mai pot spune cred, o a patra coicidenţă, după acel spectacol, ideea de teatru social-politic. După o primă întâlnire la o cafea, am realizat că am dat de o persoană extraordinară, un „cal breaz” după cum se autointitulează, în lupta culturală pe care a deschis nenumărate fronturi, o actriţă fără nazuri şi epoleţi, un om simplu dar curajos în aceeaşi măsură. A fost de acord să împărtăşească cu mine, coincidenţele vieţii ei şi iată ce a ieşit.

Eterna intrebare ” de ce de la Constanta la Cluj”? Acolo a fost sa fie intalnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj ?

De ce eternă? A, toată lumea ne întreabă de ce ne-am mutat din Constanţa aici… Iţi vine să crezi că acest oraş e încă un fel de „mit”? Am venit la Cluj împreună cu familia mea când aveam 18 ani şi intram în ultimul an de liceu. Tatăl meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici în fiecare vară. 15 iunie era întodeauna data în care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei mă duceau la avion, şi bunicii mă aşteptau pe aeroportul din Cluj. Mă întorceam toamna la Constanţa cu plânsete şi văicăreli. Să spunem că ne-am întors acasă…Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oraş Interzis”, micul meu imperiu… J

 

Prima ta răscruce cu teatrul? Când ai ştiut că vrei să joci şi cum ai reuşit să-i convingi pe cei din jurul tău de drumul tău?

Răscruce ? Nu !! Întâlnire ? Da…cred că mai degrabă că au încercat să mă convingă ei pe mine.. Am ştiut că vreau să joc mai în ultima vreme…cu ceva timp după ce am început să joc. Ca la unele întâlniri, uneori te duci nepregătit…uneori ai întâlniri oarbe…şi mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost întâlniri minunate şi de neuitat.

Care sunt oamenii carora le datorezi „actriţa” de azi din tine?

Cu întrebarea asta ai cam încurcat-o… J Pentru că o să ai mult de notat !! Cum îţi spuneam, am fost educată să înţeleg teatrul ca pe o întâlnire. Şi fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul într-un fel. O să o iau de la început…Apropo de coincidenţe. Ştii cum îl chemă pe profesorul meu de engleză din liceu care m-a îndemnat să dau la teatru…şi datorită căruia m-am prezentat la examenul de admitere ? Domnul Beckett …Găseşti ceva absurd în asta ? Bun apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-aş menţiona aici pe domnul Arian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedică când am încercat să fug mâncând pământul. După un an mai ciudat de studenţie teatrală, am dat examen din nou…Şi atunci am cunoscut-o pe cea mai importantă « întâlnire » teatrală din viaţa mea : Prof.dr. Miriam Cuibus. Iar alături de dânsa trebuie să îi  menţionez pe foştii mei colegi de clasă…pentru că vezi tu, munca în echipă, cu toate momentele ei, te formează în spiritul acelei echipe şi cred că evoluţia fiecărui individ se datorează şi celorlalţi din acel grup… apoi, urmează coordonatorul meu de masterat, Hathazi Andras, ale cărui cursuri mi-au limpezit gândirea teatrală. Tot în aceiaşi ordine de idei trebuie să îi menţionez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am învăţat enorm – nu numai la clasă, ci din toate întâlnirile cu dânşii, mai mult sau mai puţin formale : Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca şi Mihai Măniuţiu, regretatul profesor şi dramaturg Constantin Buricea şi prof.dr. Miruna Runcan. Bun şi acum vine partea de « practică » a meseriei. Regizoarei Mona Marian îi datorez ore şi zile întregi de muncă extraordinară, inspiraţie şi descoperiri. Actriţa pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet şi omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bonţidean. De la ea am învăţat enorm. Iar forţa ei creatoare te năuceşte, nu-ţi dă pace şi te forţează să fii şi tu la înălţime. Iar la final, dar nu în ultimul rând, omul căruia îi datorez devenirea mea de azi şi unele dintre cele mai importante lecţii de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener în creaţie şi cercetare de nepreţuit.

 

Putem spune şi cărei păpuşi îi datorăm faptul că azi te putem vedea la Puck, jucând şi bucurându-i pe cei mari şi pe cei mici?

Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să joci şi să te joci cu ele?

Mă vedeţi la Puck datorită rolului Katia din « Istoria Comunismului povestită pentru bolnavii mintal », de Matei Visniec, regia Mona Marian, piesă concepută iniţial la Teatrul de Păpuşi Puck, secţia Nocturne. Cât despre păpuşi…e puţin mai complicat. Ştii că la orice teatru, mai întâi « duci tava ». Ei, eu am dus tot felul de animăluţe sau obiecte…ca abia după un an să am un rol întreg…cu tot cu mâini si cu picioare, şi asta a fost o înlocuire. (Uneori se întâmplă să trebuiască să joci doar picioare…) Iar după încă şase luni, am putut să-mi asum creaţia unui personaj. Cel mai mult îmi plac şoriceii…

Cum îţi pare acest teatru, acest joc cu păpuşile în comparaţie cu cel « cu oameni »? Unde te regasesti mai mult?

Ăsta nu e  teatru cu oameni ? E tot cu oameni, doar transmisia e diferită. Masca arată altfel şi este arătată prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, şi chiar profesioniştii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, consideră teatrul de animaţie un gen minor.  Îl numesc teatru de animaţie, pentru că tehnicile folosite nu se reduc doar la păpuşi. Ca efect, nu există cronică de teatru de animaţie, iar actorii păpuşari nu sunt vedete…nici măcar locale. Mă rog, asta e o situaţie românească… Să ştii că meseria de actor păpuşar este foarte grea. Consumul de energie psihică şi fizică este mult mai mare decât în teatrul de dramă. Uneori ajungi să stai ore în şir într-o poziţie foarte incomodă şi totuşi trebuie să-ţi foloseşti corpul la maxim. Animaţia nu stă într-o mână şi o voce, stă în multe alte resurse. Dar despre asta trebuie să vorbeşti cu colegii mei care au mai multă experienţă. Mă regăsesc în spectacolele frumoase şi inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am învăţat un lucru extraordinar din teatrul de animaţie…să stau cuminte în spatele măştii, pentru ca masca să poată prinde viaţă.

 

Ştiu că împreună cu Mona Marian aţi iniţiat secţia de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de către public la început?

Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulţi. Aşa că secţia Nocturne e o « Cenuşăreasă » a teatrului…Dar publicul pe care îl avem şi l-am avut până acum a fost încântat. Poate la întrebarea asta îmi răspunzi tu. Chiar mi-ar place să ştiu în mod real cum e privită secţia Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian : http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului în care am gândit această secţie.

Pot spune că mă înscriu şi eu în categoria spectatorului încântat şi chiar fericit că vede în sfîrşit un mesaj adresat  direct publicului, axat pe probleme reale din viaţa de zi cu zi. Mă bucur să văd şi teatru care încă mai ridică « oglinda » în faţa societăţii.


Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bonţidean. Cum s-a născut ea, care  v-a fost coincidenţa drumului ce avea să devină o foarte frumoasă colaborare? V-amm văzut jucând împreună în „Femeia ca un Câmp de luptă”, cum a fost să joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniacă, personajul ei?

Cu Dana e o poveste foarte frumoasă !! Noi am conceput spectacolul « Istoria Comunismului… »  prima dată în limba engleză. Urma să plecăm cu el în Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul în limba engleză, iar eu nu pusesem niciodată mâna pe o păpuşă…sau în păpuşă…Trebuiau manevrate trei păpuşi, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc…e femeia care vorbeşte cu Stalin şi care se dă de ceasul morţii, ridică teatrino-ul pe sus, ameninţă cu pistolul…Ei, aşa ne-am hotărât noi să încercăm ca eu să fac vocea şi ea mânuirea. În mod normal e o sarcină dificilă…ca dublarea la film, gura poate merge într-un fel şi vocea altfel. Dar în cazul nostru s-a întâmplat ceva miraculos…Totul a mers ca uns de la început, am construit împreună momentul ca şi cum am fi fost un singur om, ne-am simţit perfect…Asta ne-a unit.

Cât priveşte psihologul nu este un inamic…Dar in fine, noi nu ne confundam cu personajele noastre şi cu relaţiile lor.

Ai scris într-un articol publicat în Studia Dramatica de experienţa actorilor şi a publicului, şi mai ales culoarea celui din urmă. După reprezentaţia „Femeia ca un Câmp de luptă”, ce culoare a avut publicul pentru tine şi ce culoare crezi că i-ai dăruit tu lui în acea seară?

Cred că e o întrebare tocmai care poate crea confuzii dacă cel care citeşte acest interviu nu ştie la ce mă refeream. Dar hai să ne jucăm puţin : Publicul e foarte diferit în fiecare seară. Aşa că orice spectacol, « Femeia ca un câmp de luptă » sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu…  « Femeia ca un câmp de luptă » e un spectacol foarte emoţionant, şi m-am bucutat să remarc că spectatorii nu au rămas indiferenţi, nu doar referitor la emoţii, cât şi la subiectul piesei. Sunt câteva femei care au venit la aproape toate reprezentaţiile. Ce-ţi poţi dori mai mult ??

În prezent lucrezi la două proiecte foarte interesante; care ar fi acestea si ce impact crezi că or să aibă ele pentru publicul român şi străin?

Nu vrei să îmi pui acum această întrebare…Crezi că ai timp să vorbim despre asta ? Poate cu altă ocazie. O să spun doar atât. Proiectele se referă la construcţia de pace prin teatru, tehnici dramatice şi artă în general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITĂŢII ROMÂNEŞTI, pe care l-am lansat abia de curând cu PATRIR (Institutul Român pentru Acţiune şi Cercetare în domneiul Păcii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru România, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, şi de Artă prin iniţiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veţi auzi în curând). Căutaţi Reconstruction pe facebook şi spuneţi-mi părerile voastre.


De unde v-a venit ideea implementării unui proiect ca Reconstruction în Romania? Crezi ca se va  schimba ceva în relaţia România-Străinătate după o mediere teatrală ca aceea propusă de voi?

Ideea vine dintr-o nevoie personală şi din multe accidente. Vine dintr-o saturaţie a « problemei româneşti » . M-am săturat ca « românismul » să fie o problemă… Dacă se va schimba ceva… ? Asta sper…Şi mai sper să se implice multă altă lume…Tu ai face-o ?

Da, personal cred că se poate schimba ceva dacă ai o echipă grozavă de oameni încrezători şi curajoşi.


Dar să revenim la omul Anca Doczi, care are o energie şi un entuziasm creator teribil, de unde atâta energie şi luptă culturală? Stiu că eşti şi voluntar Artemis,  de unde vin  curajul şi încrederea în artă ca mijloc de mediere a unor probleme sociale?

Care e „motorul” tau secret?

O iau de la urmă…”Motorul” meu secret…care nu mai este tocmai un secret…este chiar teatrul şi viaţa trăită printre oameni ai scenei. AM fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie şi curaj cred că are orice actor, e doar o problemă de alegere cum investeşti acea energie. Dar nu aş vrea să foloseşti cuvinte prea mari, pe care eu să nu mi le pot asuma…ca de exemplu “luptă culturală”. Nu cred că pot vorbi încă de o luptă culturală. Deocamdată sunt nişte acţiuni…Cine ştie mai încolo…J


Ai o multime de „poveşti” (dacă-mi permiţi să le spunem aşa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regăseşti în toate aceste poveşti, lecţii de viaţă, eşti tu în toate acestea?

O, da!!! Încerc să rămân personajul principal în toate poveştile mele de viaţă…Dar să ştii că lucrurile sunt destul de legate şi dependente unele de altele. Par ele separate…dar dacă tragi linia vezi că ele merg împreună, se susţin, completează… Şi mai am încă multe alte poveşti…

Daca cineva ţi-ar fi spus atunci când ai mers pentru prima oară la teatru că vei ajunge să fii tu omul aplaudat de ceilalti, ce i-ai fi răspuns?  Cum e să fii actor, omul de pe scenă şi din spatele măştii, sau din spatele păpuşii?

În clasa a VI-a eu şi prietena mea cea mai bună, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere : eu urmam să mă fac jurnalist şi ea actriţă. A ieşit taman invers. Şi s-a potrivit foarte bine, pentru că amândouă suntem fericite de alegerile făcute şi nu ne putem imagina făcând altceva. Cum e să fi omul de pe scenă ? ( Joc şi teatru de dramă şi mai ales Performance, nu numai în spatele păpuşii) Păi, la aplauze eşti fericit, eliberat. Şi puţin cu conştiinţa încărcată că doar tu eşti acolo, când ceilalţi creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnică fară de care nu poţi face faţă nu sunt pe scenă pentru a-şi lua şi ei laurii…Cât despre mine…Încă am un trac imens. Trebuie să mă arunci cu forţa în scenă…De obicei, caut prima ieşire, caut motive să se anuleze spectacolul…Mi-e o frică…La final e cel mai bine. Dar te întrebi : ce-i cu nebunia asta? De ce te întorci din nou pe scenă? Magie…

Cine a fost „omul de pe scenă” care te-a marcat, te-a făcut să crezi în teatru ca destin al tău?

E foarte bună întrebarea pusă aşa. Profesoara mea de actorie : Prof.dr. Miriam Cuibus ( actriţă a Teatrului Naţional, Cluj Napoca). Dansa m-a învăţat că teatrul e un destin…


Daca ar fi să încheiem  într-o notă coloristică, pornind invers de la o culoare care schimbă lumi, oameni, mentalităţi, ce culoare crezi că ar trebui să-i dăm lumii ca să devină mai blândă?

 

Albastru !!!!! Clar !!!! E culoarea păcii…

 

 

Multumesc mult !

Eu iţi mulţumesc pentru întrebări şi  pentru întâlnire !!!

 

La puţine zile după « coincidenţa » noastră, am revăzut-o pe Anca într-un sublim şi trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te făcea un pic să te cutremuri cu gândul unui deja-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi şi clovni invizibili”, după textul lui Vali Butnaru, în regia şi scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replică cât un interviu, ca să parafrazez,” Dă-mi inima ta, să mă pot sprijini de ea!”

Dacă v-am făcut curioşi, vă invit s-o auziţi pe actriţa Anca Doczi dimineaţa, prin vocea unei păpuşi şi seara, la teatrul Puck, în spectacolele de Nocturne, pentru a vă dărui dileme, sau răspunsuri la ele.

va invit la Nocturne
spectacol la teatru Puck, sectia Nocturne


http://www.ziarulfaclia.ro/Nocturne-la-Teatrul-8216-8217-Puck-8217-8217-+46988.

Acest articol a aparut si pe Ceasca de cultura,

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=1710