aripi de mătase…

Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?

Cândva marea prin valuri te iubea,

cândva prin sunet ea tăcea,

lăsa doar o lumină să vegheze,

să spuie ea, ce sta-n oglindă,

privirea ta din amintire,

Un zâmbet cald, suav destin,

mi-aduc iar stelele în ochi,

Lumine drag, ce nostalgie…

rămasu-mi-au şi-azi în suflet,

Lumine drag, cuvintele mele…

Credeam c’am reuşit un vis,

să ţi las drept dăruire,

şi numai tu să mi le ai

şi-n larg de mări sau nostalgii,

să le tot strângi, mereu în braţe,

însufleţindu-le surâsul

cu-al tău curaj, plin de neant…

Cu licărul din amintiri,

cu el rămas-am pe un ţărm,

şi eu din mine, nu mai sunt,

plecat mi-e sufletul …acolo…

10348539_692530470862241_8469402689048640989_n

Pe malul albului nisip,

de atâta vreme-i tot cernit,

trec clipe-n paşi şi oameni repezi,

mai veseli sau mereu, mai trişti,

ce nu-nţeleg şi nu vor ştii

ce-i vraja mării cu nisip,

Merg des, aleargă şi se-ntreabă

de ce-i atât frumos în zi

şi-n noapte redevine frig,

şi singuratic paradis

se-aşterne ca un dionis,

sărman gând sters, mereu nescris

lăsat să cânte pe pustii

să plângă lumea ce tot trece,

să-i cânte alinând uitarea,

şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,

să ierte Bunul ce-a rămas,

din moştenirea lui din vremi,

cărări şi paşi pierduţi de vis…

serg piltnik

De-am fi din nou doar suflete,

şi ne-am aduce’n amintire

entuziasmul născător,

acea nerăbdătoare fire,

ce pe Pământ mai repejor,

vroia s-ajungă din neştire…

Pierdut-am timpul şi cu el,

şi acel gând de nerăbdare,

din când în când mai bate’un licăr,

sunt valurile-mi de mătase,

bietele flori ce se-nfloresc

se-arată unei oarbe lumi,

ce-atunci când se opreşte-n loc

zâmbeşte dar , fără parfum…

Rămas-am încă prin uitare,

bezmeticind sufletu’n loc,

cu lacrimi care cad şi ..care

nu-şi mai au rostul pe pământ…

Se dor şi se vor duce toate,

de ce-am trăit nici că mai ştiu,

tot aşteptam să treacă viaţa,

să văd ce are la sfârşit

dar parcă văd că şi atunci,

o uşă-n urmă se va-nchide

şi-n loc de liniştea-mi promisă

prea multul timp va fi lumină.

Poate-oi ajunge atunci un licăr

aşa cum pe aici doream

s-ajut, să schimb să aduc zâmbet

să fie versul gând curat

şi cârjă pentru împrăştiaţi,

suflete vii îngreunate,

de praful zilnic al uitării…

doream aici să fiu de-acolo

şi versu-mi să ajute doar

dar a fost praf, prea mult şi poate

uitarea asta-i boală grea,

ne lasă noi, biete gânduri,

o amintire pe obraz…

de-alintul unui dor senin...

de-alintul unui dor senin…

Ce dragă mi-e

atingerea-ţi,

şi-acum o simt

şi o resimt

şi-aduce gândul de alean

ca barca-n ţărmul oglindit,

Păşească Soarele din ea

în blânde raze de lumină,

nisipul mării se înclină,

spre a te onora Senine

şi-ntr-un surâs albastru,

Ea, marea-n falduri te primeşte

cu coada ochiului priveşte

şi-n cadru aduce-un asfinţit,

cuvintele rămân bieţi martori,

le şterg cu scoicile din val

rămână-n mine acel simţ,

al amintirilor cu suflet,

ce’aduc alint şi-alean uitării

ce-o poartă timpul printre noi…

De-am fi un licăr peste lume,

în aripi zborul l-am simţi

şi-n calea lui ne-am regăsi,

entuziasmul din poveste,

zâmbetul tău de Alizeu,

cuvântul drag cu al său sunet…,

surâsul mării îmbrăţişat,

şi ochii plini de rândunici…

De-aş fi o clipă acel licăr,

n-aş mai ascunde inima

şi pe cerul cel albastru,

din noapte s-a desprins o stea,

şi-n loc să cad, aş tot zbura

lumină chipului să-ţi dau

şi-un zâmbet să te fac să-mi dai

şi-atunci privind acea privire,

ochii tăi dragi din infinit,

dragul meu dor din asfinţit,

voi ştii că tu vei răsări din nou…

Şi când din clipa oglindirii

voi prinde timpul să se-oprească

te voi privi fără nesaţ,

şi chipul ţi-l voi mângâia

şi râuri de lumini vor curge

va plânge atunci o simplă stea

ce-a vrut să se desprindă odat

să simtă chipul cum ţi-era

şi caldul ochilor să vadă

că sunt la fel ca înstelarea

bolţii întregi din noaptea’nchisă…

Albastrul gândului de dor

aduce mai mereu cu drag,

din amintiri ‘cele simţiri

şi-n retrăiri voi mai trăi

căci îmi fac bine să le ştiu,

şi sprijin sufletului meu

să-mi steie ele, biete cârje,

raze cu dor şi cu alean…

Şi singură doar ruga Sus

să ţină-o rugăminte a mea,

să nu ajung în niciodată,

şi să vă uit, pe aici pe toate

Fără de voi, dragi amintiri,

trăiri curate şi de-atunci,

ce cine ştie de-ţi mai fi,

şi retrăite într-o zi…

s-aduceţi tot acea simţire…

Să-mi fiţi mereu clipele mele

oricât de repede ar veni

timpul din lume peste noi,

vremea să şteargă tot ce-i om

Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet

Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.

Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….

*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉

Anunțuri

Amour de Paris

vraiment, acolo sta…

inima mea, si-a ta, si-a altuia,

ce a simtit macar o dat

cum e iubirea adevarata…

Dragul meu gand de PARadIS*

iubeste viu, mereu cu drag,

suavul vis de langa Sena,

sub cerul liber si senin,

acolo unde un dor frumos

se intrupa din crisalida,

din doua inimi de’asta vara,

ce-ascunsera caldura ei

un dor albastru de-a sa mare,

un dor de dorul nostru’Azure…

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai stii tu dragul meu Paris,

presque de toi eram mereu,

cu ochii-n Sacre Coeur toujours

priveam la tine zi si noapte

la visul cand ma voi intoarce,

dragul meu dor din Infinit,

avantul liber spre’al meu zeu

al nostru Rege Soare magnifique

T’es beau tu sais, je sais…

Dragul vis din cer senin,

cand ochii-i las in miaza noptii

te vad mereu ca si atunci,

plin tot de albii fulgi,

lasandu-ma in incantare

spre cel Eiffel din dreapta zare,

si tot priveam cu doar doi ochi,

dar razele infloreau in irisi,

oglinda feerica si’eiffelica

spre viu’avantul unei inimi

ce licarea facand cu mana

parca din albul cel roze

dintr-un mic colt de Sacre Coeur…

Parisul meu, mi-erai frumos

si mi-ai ramas si-mi vei tot fi,

acum din visul atemporal,

cand dintr-un suflet adiere

de noi-suav, soapte-n Montmartre

Parisul meu, imi esti al nostru

c-ai dat iubire unor inimi,

suavul gand de peste timp,

suava zbatere in inimi,

un zbor din ancestralul dor

s-aduci mereu ca-ntr-o oglinda

rodin sa ne inchine-n maini,

Amour de nous en Paris*reve

Notre mirroir, vrai Paradis…

Această prezentare necesită JavaScript.

Oui, c’est vrai, mon reve de toi

Paris d’amour, Parisul meu,

cand ai ajuns sa-mi fi un noi

mi-ai licarit din Sena vii,

doi licurici pe ai mei obraji

s-au asezat si am ramas,

cu ei mereu pe amintire

paznici de vis, atingeri-ingeri

Lumine drag din cerul liber

albastru e mereu acolo,

si noaptea-n zi e ca o zana

mereu zanatica, naluca

cu zambete si veselii,

Follies Bergere si Amelie,

surasul plin pe l’escaliers

sus in Montmartre te astept,

visez eu viu, Cuvinte drag,

frumosul nostru Paradis

ce-n pagini de accordeon

isi are murmurul pastrat

si-ntr-o flasneta dor suav

de lacrimi calde, blande, vii

in accolade sa-mi le tii,

tu, dragul meu vis ceresc,

Alint al norilor zeiesti

curajul inimii de arta

ce stralucesti cand doar clipesti

si viul sufletesc reversi

in raul Lunii ca-n oglinda

sa vad mereu privirea ta,

ca o atinge pe a mea,

o inima de mare vie,

cu valuri-ganduri albastrii

tuse-n tabloul lui Monet

sa le privim in rasarit

cu inima de noi zburand

inspre Parisul nostru liber,

inspre Armonia cu Lumini…

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar ai fost trist Lumine drag,

Parisul meu, te-ai stins curat

in viul gand ceresc si liber

curajul miilor cuvinte

avantul artei plin de inimi

inchis-ai ochii pentr-o clipa

de nemurire, ea va fi

altfel de’acum in orice gand

o lacrima-n amarul 7

te-mbratisez din departare,

Dorul meu de liber vis

Tu, suflete de Amour-Paris

sa iti revii ca sa mai credem

ca-n suflet arta poate mai fi

vie si libera, curata

si-n armonie sa tii pacea

gandule trist de-ngaduinta

pastreaza blanda ‘cea oglinda

ca arta-n viata sa mai fie….

* cu drag, tristete si nostalgie, omagiu unui vis-Paris

** cu dor inspre al meu amour de mon coeur …

*** dintr-un cluj ce plange in miez de iarna, ora unei dimineti ce-a trecut focuri si dreptati trist-asumate…, 2.41, 10 ianuarie 2015, dimineata lui sabato, cu acelasi dor plimbat printre caldaramuri de realitati si ganduri si cu ochii prinsi in idealul frumosului liber al artei…dinspre mine inspre acolo, al tau, al nostru, al fiecarui om ce crede in valori adevarate, arta, onoare, libertate, ingaduinta, intelepciune, frumos, armonie, unitate, cultura universala…in noi…

Multumiri tuturor fotografilor cu suflet de arta pentru minunatiile amintirilor lor/ Je mercie a tous les photographes pour leurs art et leurs memoires…Mes vraies ommages…

nisipul alb…

închid ochii dinspre noapte

pe cei ai tăi îi prind în zbor,

răsai tu Soare, iar pe cer..

Răsai şi azi şi pentru mine?

Ţi-aduci aminte de frumos,

de gândul ce surâde aici,

dintr-o inimă topită,

sub o briză de zăpadă,

ce tot cerne din senin,

mici cuvinte cu sclipiri,

de adânc şi reverie,

dintr-un dor înspre iubire…

dintr-un dor surâde-un chip ~e ascuns prin infinit~ şi se face că nu vede~ se întoarce într-un suflet~ şi-ntr-un licăr de poveste~ îţi presară-n ochi, Lumine~ ce-ai în inimă nespus…

şi dintr-un adânc marin

iau culorile în braţe

ţi le dărui drag Solar

curcubeie să înalţi

în privirea cea de alb,

când în raze de atingeri,

tu vei cerne strălucire,

cu nisip în alb vei ninge,

o frumoasă nemurire…

ascult-o, cade-n dans din cer,

ea zăpada menestrel,

ca un vals peste un pian,

lin alunecă-n cuvinte,

cerne albul într-o ceaţă

dar eu văd ce n-am, Cuvinte

drag mi-e sufletul de tine,

şi îl iartă cu răbdare

de-al său freamăt plin de dor,

ce ascunde rose-obrajii

prin nisipul cu fiori,

alb nisip de cer-oglindă

se întoarce ţărmul mării

la picioarele de cer,

luminează Înaltul gând,

Ea, o mare albă, toată…

ninge afară dragul meu!!

E o boare de mătase

ce se-nchină din ceresc,

în paşi albi, cerniţi cu dor

ce-s cam cenuşii în zori,

când cu ceaţă îmi lipeşti

irişii pătrunzători…

Ninge afară, alb nisip,

îmi cobori din cer, Lumine

Şi-i minune cu senin

şi iertare în gând, feerie…

De-aş putea să cred ce cântă

într-o linişte burgundă,

biata-mi inimă de mare,

ce-şi alină dorul în piept,

de-aş putea atunci când Sus,

te privesc, la Răsărit

Drag Lumine ..

ai să mai vii,

dincolo de creste înalte,

să aduci buchet de raze

şi de vesele sclipiri..

Soare drag, tu când mai vii?

Razele-ţi aduc culoare

albului întins în timp,

şi o mare fi-v’atunci

curcubeu scăldat în soare…

Zâmbet dăruieşte clipei

la zenit îl voi culege,

strânge-voi nisipul alb,

într-o mână de albastru

ca monet să pot să scriu

cu lumină, o poveste

ce-i un dor, ascuns înalt

într-o ploaie albă-n iarnă,

mii surâsuri îţi preval

peste tine ca să cadă

şi în inimă să-ţi cânte,

dragul meu, din infinit,

într-o acoladă vie,

te sărută-o mare mică,

cu un fulg la pălărie

vals de alb în foişor,

darul ei dinspre viitor,

ţi-l doreşte ca un dor

a doi ochi povestitori…

*mi-e dor de seară, dragul meu…

*Bonjour du blanche et du reve, mon amour;* cu drag dintr-un alb înfinit, plin de ceaţă şi nisip ceresc, din mansarda plină de dor şi de nostalgii scriitoricesti, mansarda gândurilor noastre, clujul unei dimineţi de sfântă vineri, 7.49, aproape de ora lui borges, cu senin din feerie plină de dor..