Don Juan & Dona Juana

   Piesa „Dona Juana” e cea cu care debuteazăîn registrul dramatic, Radu Stanca în anul 1943. Această comedie tragică ia premiul Sburătorul pe anul 1947 pentru această nouă perspectivă, personaj-oglindă al vestitului Don Juan, totul având loc într-un cadru renascentist-medieval. Piesa descrie în trei acte o nouă luptă de amor, o nouă cucerire, de astă dată fatală: Dona Juana, ca dealtfel şi Don Juan, era neîntrecută în frumuseţe, seducţie şi isteţime şi ni se prezintă aici ca fiind devoratoare de peţitori, nedând niciunuia câştig de cauză. De ce ?

„Iată de ce mă feresc eu de iubire. Pentru a putea avea cât mai multă..pentru că vreau să fiu iubită ! iată de ce nu vreau să iubesc !”

  Dona Juana robeşte şi seduce prin frumuseţea fructului oprit, farmecă prin inaccesibilitatea ofertantă, inactivitate chiar, căci nu iese nicioadată din curţile palatului ei. Dar prezicerea Fiorelei, slujnica sa, o va transforma în simplă fiinţă, femeie îndrăgostită ce e nevoită să-şi ascundă iubirea pentru Don Juan pentru a nu pierde un pariu pus cu don Fernando, un peţitor bătrân ş urât care-i aduce pe cei doi egali în farmece, faţă-n faţă pentru a-i forţa să se—ndrăgostească, să se farmece unul pe celălalt pentru a-i câştiga în final, pe amândoi. Donei Juana, acest Fernando îi propune la început un pariu cum că, de-l va putea fermeca pe cel mai aprig seducător, cel mai priceptu în meandrele acestei îndeletniciri, el, don Fornando va renunţa la ea, de nu, ea va fi forţată să se mărite cu el, cu cel mai hidos dar persevernt admirator al ei. Acelaşi târg îl încheie şi cu Don Juan, cu acesta punând rămăşag pe sabia lui magică. Într-un fel prevesteşte efemeritatea vieţii lor, căci acest don Fernando pare a fi alegoria timpului care-i fură oricărei femei puterea seductivă a frumuseţii şi oricărui bărbat virilitatea, toate şi toţi putându-se încadra la un moment dat în tipologia donjuanistă. Dar, întorcându-ne la povestea noastră, cei doi seducători acceptă acest pariu din orgoliu şi frică la început, neputând crede că există cineva care le-ar putea rezista, fiind unul pentru celălalt o provocare a propriilor talente şi maniere seductive. Însă acest orgoliu se transformă asemeni legendelor hispanice în dorinţă şi dor şi iubire, lucrul de care fugeau amândoi cel mai mult, căci le-ar fi ştirbit amândurora faima de „cuceritor”, respectiv de „de necucerit”. Reuşesc să-l păcălească pe don Fernando printr-o deghizare în hainele propriilor slujitori şi astfel îşi ţin făgăduiala întâlnirii de dragoste dar ajung până la urmă păcăliţi la rândul lor de de Fiorelii lor care interpretează altfel faptele şi dovezile de iubire, darurile de logodnă pe care cei doi şi le-au făcut noaptea: pumnalul pe care Fiorelo il dăduse ca dar de nuntă Fiorelei ajunge la Dona Juana iar medalionul slujnicei ajunge la gâtul lui Don Juan. Cei doi simpli slujitori din crize de gelozie, se despart şi-i despart şi pe stăpâni. Strică astfel sau poate tocmai ajută, la ceea ce don Fernando, acest Spân catalan construise cu multă dibăcie: îndrăgostirea de sine oglindită-n celălalt. Astfel cei doi îşi predau viaţa în mâinile lui Don Fernando, care nu era altceva decât Don Morte, fratele Donei Amora, Dragostea. Astfel ajunge Dona Juana în braţele acestui hidos domn, îl acceptă şi chiar î se pare cumsecade; îl acceptă şi totodată ajunge să-şi accepte destinul ei de efemeră frumuseţe, de simplă femeie. Le-a îngăduit amândurora să-şi trăiască să-şi împlinească visul, acela de a-şi întâlni rivalul potrivnic pe măsură şi apoi îi pedepseşte luându-le dreptul la o iubire împărtăşită, împlinită, dându-le în schimb darul morţii. E drept, în stilul lui Stanca e cam imprevizibil şi am putea zice noi că, disculpându-l pe don Morte de efectele sale, aruncă pedeapsa divină asupra hazardului nenorocului întâmplării, pe povestea întâmplării, element specific la acest autor dramatic. Elementele intermediare oarecum nevinovate şi are totuşi schimbă destinul acţiunii sunt cei doi Fioreli, ce amintesc mereu de commedia dell arte trezind ca majoritatea cuplurilor de slugi, simpatia publicului. Frica de a iubi, de a se lăsa iubită, metamorfozarea lor în simpli slujitori, oameni de rând pentru a-şi putea împlini iubirea la adăpost de orice primejdie a dezonoarei de seducător/ seducătoare, împlinirea vieţii lor chiar şi aşa, printr-o clipă scurtă de iubire adevărată, reală, cadou de la Don Morte înainte de a-i adormi deplin, toate acestea fac din această piesă o contrapondere valoroasă la Don Juan de Moliere şi alţi Don Juani rescrişi de-a lungul timpurilor, în opere şi piese de teatru.

Radu Stanca face uz de multe simboluri şi extinde foarte mult aria de interpretare a mitului seducătorului, punând aici probleme filozofice, psihanalitice chiar şi oferă un repertoriu destul de liber pentru regizori şi actori în montarea sa pe scenă. A fost rejucată după ani buni, la Teatrul National din Cluj în ianuariee 2001, la sala Euphorion, cu Andra Negulescu şi Gyusz Szirb în rolurile principale, regia Liviei Tulbure Guna, dar nu cu acelaşi aplomb că-n vremea scrierii piesei şi nu la capacitatea ei maximă dramatică , după spusele unor critici.

Oglinda Juanică

De ce privim prin oglindă şi nu altfel? Pentru că întreaga piesă este construită pe acest paradox, şi nu m-ar mira ca într-o zi să existe doar doi actori pe scenă care să interpreteze şi don juanii şi Fiorelii în acelaşi spectacol. Faptul că autorul construieşte piesa echilibrând cantitativ şi calitativ puterea şi personalitatea personajelor, face ca în ea să existe o tensiune clară, bine definită, prezentă de la începutul pariului şi până la sfârşitul tragic, când don Juan moare, după cum aflăm şi noi ca spectatori-cititori stupefiaţi, căci mai credeam totuşi că el trebuie să rămâie în continuare şi că trecerea prin scenă a donei Juana nu a fost atât de reală şi importantă. Dacă ar fi să-i analizăm pe cei doi paradoxali eroi, am găsi atât similarităţi de oglindă cât şi mai important, deosebiri antinomice. Prin ce seamănă unul cu celălalt ştim deja, căci frumuseţea incomparabilă şi de neuitat, vorbele seducătoare, caracterul de ilegal, interzis, nepermis, inaccesibil al (iubirii lor) relaţiilor don-juanice, acestea sunt bine evidenţiate în tipul clasic al seducătorului, fie el sau ea, cum bine se poate observa în studiul lui Jose Ortega y Gaset „Studii despre iubire” şi în cartea lui Gabriel Liiceanu, „despre seducţie”. Ceea ce pare însă fascinant aici este contraponderea, echilibrul de forţe seductive, pe care-l crează autorul, distanţându-se de tipul clasic de don juan, prin conturarea acestei noi reflexii adamice chiar, o dona Juana, seducătoare prin inaccesibilatea ofertantă, frumuseţe şi inactivitate. Dacă Don Juan e vioi, aprig, seduce, cucereşte, pleacă, Dona Juana „stă”, primeşte şi desfiinţează încrederi, orgolii masculine, îngenunchează şi seduce printr-o încredere înspăimântătoare chiar în propriu-i caracter: ştie şi se-ncrede în puterile sale şi în forţa de a rezista avansurilor cavalerilor şi chiar mai mult, se bucură şi iubeşte acest tratament sadic al respingerii iubirii. Dacă Don Juan o răspândeşte, Dona Juana o ignoră, o alungă. E drept că aici avem de a face cu o altă deosebire dintre cei doi, deosebire care porneşte totuşi dintr-un trunchi comun, o idee unică- plăcerea. El o caută, luptă pentru ea ca un adevărat cavaler, sustras legendelor evului mediu, ea în schimb o are ala picioare, dar pentru ea plăcerea e satirizare, ironizare, torturare verbală „dulce” cum o numeau peţitorii săi, seducând prin ignorare, deşteptăciune şi dispreţ, bucurându-se de plăcerea de a fi iubită şi nelăsându-se în voia nici unuia dintre peţitori, exceptându-l bineînţeles pe Don Juan, o jumătate din oglindă a ei. Amândoi au un destin tragic şi dacă le unim caracterele, personalităţile înjumătăţite aici de scriitor, putem vedea foarte clar destinul tragic al unui om simplu, chiar contemporan. Piesa aduce foarte bine cu idea masculin-feminin- întreg din piesa Sarei Kane „Purificare”. Numai că Radu Stanca a lăsat ca acţiunea să-şi dezvolte altfel reinterpretările şi regizările, curmându-le existenţa celor doi printr-o pedeapsă justiţiară, egală în durere, în catharsis cu aventurile şi refuzurile celor doi. Don Morte le regizează purificarea aducându-i la conştiinţa umanului din ei, readucându-i la statutul de simpli muritori, nivelul simplilor oameni pe care ei îi seduceau de atâtea ori; îi face să cunoască totodată sentimentul înălţător de care au tot fugit dar şi durerea şi tristeţea neîmplinirii lui, aşa cum făceau şi ei cu donii şi donele lor. E într-un fel un motto moralizator, precursor şi corector al lui Carpe diem, căci arată astfel trecerea timpului la fel de rece şi nesimţitor ca un Don Juan şi irosirea vieţii în orgolii, lupte şi aventuri cu aroganţe inteligente.

Totul stă sub eternul ticăit al unei bombe ameninţătoare cu iubire:

„se apropie clipa când nu vei mai cuceri, ci vei fi cucerită !”


Bibliografie

1. Radu Stanca, Teatru, Bucureşti, ed. Pentru Literatură., 1968, p.185-250.

2. electronică: http://www.observatorcultural.ro/Dona-Juana-ultima-premiera…*articleID_3928-articles_details.html.

Reclame

…o piesă ca de teatru

mi-ai revărsat iar râul

în mare-mi înfocată

ce abia se liniştise

după un an blestem

Ai pus să curgă mierea

în matca cea curată

a unui june fagur

ce-mi este azi în piept.

aş vrea să explodez

să ma dezbrac de piele

de trup, de muşchi de oase

de tot ce-ţi e mister

şi să-ţi arăt atâta

o pătimaşă inimă

ce vrea ca să te simtă

sclipească ca o stea

ea vrea să bată-n pieptu-ţi

să cânte acolo triluri

de fericiri nespuse,

de multe bucurii

să scrie acolo versuri,

de nestemate pline

cu dor, iubire albă

s-aştearnă ea în tine.

Ea, inima-mi nebună

de patos şi candoare

ca o actriţă veche

ce-şi joacă astăzi drama

jucând pe Tinereţea,

făptura cea gingaşă

şi principalul rol

ea tremură cu totul,

emoţii mari de scenă

o vor cuprinde astăzi

cu el ca spectator.

şi-şi va dori un zâmbet

sărutul lui de seamă

şi-şi va dori şi calmul

tăcerea nopţilor

îmbrăţişări feline de dragoste amară

ea va visa teribil

un vis destăinuitor.

şi magica lumină

a Cerului iubire

se va vedea ea astfel

şi dincolo. el ştie

căci va visa la noapte

asemeni, o iubire

ce-i e menit s-o ştie

s-o simtă, s-o reînvie

în sufletu-i cel bun

şi blând şi drag,

ce până acum avuse

un lacât mare-n prag.

La noapte el va şti

ce e lumina vieţii

şi ce iubire are

de înfruptat acum

şi-şi va vedea iubita

ce acum iubind, îl cere

şi-l vede tot aieve

Dorindu-i existenţa. alături mai mereu..

şi acum vom aştepta

ca vălul nopţii line

să tragă iar cortina

în mod paradoxal

ridică astfel ceaţa

ce iarna, blând-orbire

o puse pe-alor chipuri

să le creeze nori

şi multă-nţelepciune

gândire multă-n dor.

aşa-i va prinde seara

pe amândoi don-juanii

un el ş-o ea eterni

seducători deplini

Don Juan din lumi uitate

ce-a poposit din târgu-i

în candida cetate

a Donei Juana han.

şi joaca-i va absoarbe

şi îi va prinde iar

şi astfel vor fi liberi

să se iubească-n dar

lăsând iubirii, al vieţii chin

şi-amar, ce-i tot purtase

dorul prin timp, tot mai sprinţar.

În noaptea aşteptată

cei doi se vor culca

vor adormi temeinic

şi-astfel se  vor visa

unul pe celălalt

şi-o-ncepe atunci iubirea

şi viaţa în real

căci cu lumina lor

ei vor aduce lumii

ce mai lipsea în puzzle

pentru a se-ntregi

iubirea-n bucurie, iubire-adevărată

ce stă ascunsă încă

în închisori de inimi.

şi piesa va tot merge

cu fragede mlădiţe

ce-adună-n rămurea

el patosul de jos

ea, viaţa pururea.

Eu-Autorul

Şi această dragă mie

Poveste de amor

ce sper care să fie

reală în viitor

Avid doresc cu patos

cu ardere şi dor

să aibă loc mai grabnic

chiar mâine, azi, acuma

cu mare, nespus dor.

că aşteptat-am vreme

de ani destui de mulţi

ca darul să se-nfrupte

din-a lui poame dulci

şi ajunsesem să mă întreb

de mai e cu putinţă

ca vrerea să se-ntâmple

pân’să ajung „nefiinţă”

dar iată că se-ntâmplă

şi roţile cereşti

încep din nou să mişte

destinele-omeneşti

şi tare sper, eu astăzi

cu dor entuziast

ca şi povestea-mi mică

să aibe loc fruntaş.

Eu scris-am doar scenariu

şi piesa e dorită

menită să mai schimbe

catharsis-uri cu dor

şi sper să mai rezolve

din aprigele chinuri

ce doar iubirea poate

decoruri să ridice.

Ce-i bine acum în piesă

e că-i finalul bun

n-am stat să îl mai chinui

n-am vrut să-l mai compui.

ci-am vrut ca vestea bună

la capăt să rămâie

să nu se mai preschimbe

în tragic şi garguille.

şi de nu v-o plăcea

voi liberi sunteţi iară

s-alegeţi tragedia

şi drama, melodrama.

şi chiar pe ea, satira,

căci multe sunt din ele

şi multe veţi plăcea

dar oare vestea bună,

iubirea veţi şti a mai gusta?

nu spui de calitate, sau de filosofie

eu simplu spui aice de jalnica domnie

a bunului în teatru

a „bine ce-o să fie”

Nu doar dureri şi lacrimi

ce-şi irosesc cu patos

Nemernice trăiri.

Oare a scrie „bine”

şi-a face un drag final

oare acum displace?

sau noi ne-am transformat

am devenit sisteme, mecanici

fier şi fire în corpul de oţel

ce încolţeşte carnea

şi sângele din inimi.

Eu vreau să cred aievea

că încă suntem carne

cu tot complet pachetul

cu sânge, patos, nervi

plăceri, dureri rebele

cu stres în aşteptare

savoare în sărut

tandreţe-n mângâiere

şi muşcături felin

cu dorind cu dor

ce doar privesc şi ard,

şi-ţi spun pe loc povestea.

şi astfel, prizonier

te ţin pe loc, pe veci

râmâi în urma lor

captiv, te-nneci uşor

în adâncimi de dor.

La mâini şi ochi şi buze

la trup-unduitor

picioare de panteră

şi vers săgetător

N-am să renunţ curând

cum nimeni n-o va face

de e cu mintea trează

şi-adusă pe acasă.

Premoniţia

Un Don Juan ş-o Donă Juană

Vor dormi amu-ntr-o vară

la sfârşitul lunii mai

visul lor cel mai cu grai.

Vor vedea ce n-au văzut

vor simţi candidul dor

cum sângele li-e fierbinte

şi le cere iar tributul

şi cum vor lupta cu el

cu patosul de serviciu

crezând în a lor trumfă..

Dar de astă dată viaţa, lumea

se va-ntoarce niţeluş

şi-nclinându-se Pământul

Vor aluneca subit

braţe-n braţe vor ajunge

şi-ncă acesta nu-i sfârşit.

Vor trăi pe viu şi ferm

visul lor cel mai de viaţă

şi se vor visa pe sine

şi se vor visa în viaţă,

cu destinul împlinit, şi cu omul fericit

cum va fi să fie „oare”

un Don Juan ş-o Don Juană

să domnească împreună

cu viaţa lor drept trăsură.

Se vor lăsa să alune(ce)

în aleanul cel de dor

se vor iubi împreună

plini cu patos şi cu dor

se vor umple el de sine, ea de el

se vor dori în neştire

pân-se vor vedea din nou.

Şi-atunci viaţa cea reală

şi săracul Cer de Sus

vor ierta şi vor fi complici

la împlinirea de răscruci.

Şi-astfel în lumina lor

de cu seară, de cu zi

se va împlini povestea

ce amu eu v-o zisei.

Vor îmbrăţişa temeinic

viaţa-n doi seducători

O familie de Don Juani

ce pariuri nu vor face

şi nici cuceriri de fel,

căci vor fi şi cuceriţi

şi cuceritori la fel

în povestea lor de viaţă

le va ajunge preaplinul

patosului pătimaş

ce sălăşluieşte bine

în iubirea lor-lăcaş.

iar când dimineaţa vine

somnul vălului de noapte

lin, uşor va dezgoli

trupurile lor de artă..

şiret Soarele zâmbi

ruşinos, surâse ea

ca o Lună-mbujorată.

de vă place ăst final

Să dea Domnul ca să fie

şi să se-mplinească odată

îndelunga bucurie..

iar de nu, de nu v-o place

uşa v-o deschid pe loc

şi c-un sunet şuierând

vă trimit la mama lor!

sper ca v-a plăcut povestea

scrisă-n astă lună mai

ce-i anul cel de glorii

2011 cu mai…(30mai )