El Mar …de Borges

” înainte ca visul (sau teama) să ţeasă

mitologii şi cosmogonii,

înainte ca timpul să transforme-n zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era.

Cine este marea? Cine este acea violentă

şi străveche fiinţă care roade pilonii

Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp,

Este abis şi splendoare, întâmplare şi vânt?

cine-o priveşte o vede pentru prima dată

Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc

Lucrurile elementare, frumoasele

Seri, luna, focul aprins într-un cămin.

Cine este marea, cine sînt eu? Ziua care va urma

Agoniei mi-o va dezvălui.”

„..ne-a obsedat întotdeauna. Ni se pare misterioasă. Nu ştim ce este sau, aşa cum spun în poem, cine este această fiinţă  din moment ce nu ştim cine suntem noi. Şi acesta este un mister. Am scris mult despre mare. Poate că poemul merită atenţia dumneavoastră. Nu cred că mai am ceva de spus, căci nu e vorba de un poem intelectual. Asta din fericire. Probabil că nu este prea rău, din moment ce-şi are sursa în emoţii.”

( Borges în „Borges despre Borges”, pe la paginile 49-50 🙂 )

Mare-le dor al lui Scaramouche…

Te Iubesc , mare cu soare!

Te iubesc, idee de mare..

sau mai bine nu…

te iubesc emoţie a apei,

desfrâu al ielelor marine

ce greu se vede din adâncuri

de raza palidă de soare

ce stă în geamul luciului de apă

şi nu cutează ca să intre…

melancolie, dor şi mare.

ce greu e să fii azi un peşte

ce-n apă uită că trăieşte…

( scaramouche despre scaramouche, 18 iunie 2011, pe la nouă seara)

Anunțuri

sticlă colorată…

~Maybe living is in fact, looking at life through a glass~

Hulya Şafak

 

O bună şi dragă prietenă îmi scria deunăzi, după îndelungate aşteptări, într-un mail, de foarte departe, cum ..oriunde vedea sticlari, sau meşteri ce se jucau cu focul şi cu sticla, creând mici minunăţii lucitoare şi colorate, gândul o întruma spre acasă şi spre mine, Christine-sticlă colorată, sticla colorată – christine. Poate asta şi sunt. Îmi place tare mult expresia ei, este exact ca mine, m-a descris în două cuvinte. Asta şi aşa simt şi eu că mi-s… fragmente, cioabe de sticlă colorată, adunate laolaltă, topite, încălzite, fuzionate, alipite, care împreună arată frumos, dar care iar sparte, remodelate, suflate, lucrate în tipare, sau.. nu, mai bine nu, suflare liberă sau fuzionare la cald( aşa iese millefiori şi sincer sunt mai frumoase fuzionările de multe sticle şi culori)…apoi răcite şi sfleuite sup presiunea apei cu tăieturi de diamant, finisate superb, s-or contopi frumos, la final..într-o sculptură sublimă, poate perfectă…cine ştie. Eu sper să fie frumoasă, o sculptură sublim de frumoasă, aşa să arate viaţa la finalul ei, barem aşa voi ştii că n-a stricat Meşterul sticla pe o creaţie banală şi că a modelat ceva unic care de-a lungul proceselor şi etapelor formatoare, s-a şlefuit ca un diamant nepreţuit, neîntrecându-l nimeni în strălucire…. acolo, Sus, Va fi bucuros de creaţia sa. Iar, ea, la rândul ei, sculptura sticlelor colorate va zburda de bucurie şi entuziasm aducând bucurie şi sclipiri de frumos şi blândeţe în juru-i.. căci să ştiti, e un pont, sticla în lumina soarelui dacă e suflată şi perfect modelată, fără bule de aer, are o blândeţe ca o mângâiere de căprioară, e lină şi fină şi se încălzeşte odată ce mâna omului o atinge, urmând ca apoi aerul şi frigul lumii sau al naturii s-o readucă la starea ei iniţială. Cine ştie cum va evolua şi prin câte va mai trece sculptura Christine-sticlă colorată… sper doar ca finalul vieţii s-o găsească la rându-i meşter şi însufleţită, spărgând blestemul durităţii şi insensibilului cotidian interior.

festival de sticlarie la Cam Ogagi, Turcia

click pe link 😉

Poezii de prin biblioteca

Femeie…

ţie, dragă Bogus…

Femeie, pisică elegantă
Singurătate ţi-e numele.
E frig afară şi te ghemuieşti
Lângă un suflet iubitor,
Dar de îndată ce te-încălzeşti
Fugi repede de lângă dor
Te laşi chemată, adulată
Te pierzi în strigăt de iubire
Dar mulţumire pentru tine
E doar o simplă mângâiere
Doi ochi să te iubească veşnic
Şi două braţe larg deschise
În a lor îmbrăţişare
să te pierzi ca fulgii-n mare
Îmbrăţişare-n care frigul
Vă ocoleşte ca pe un zid
Ştiind că această iubire
e-o îmbrăţişare când ţi-e frig…

(Cluj, 31 ian 2009)

 

 

Copaci de sakura, iarna…


Copaci uşori şi înfloriţi
Cu ale lor flori albe şi reci
Alene-ţi cad în palmă
Iar tu, cu a-tale calde mâini
Vei ştii uşor să le topeşti…

Gentil şi fin
Te vei purta
Şi lin vei alina durerea
Ce doar speranţa mea mi-o dă,
Un spin înalt şi-adânc înfipt
Ce-i găzduit fără să-l vadă,
Să-l ştie sau să-l simtă-n ea
Acea privighetoare, ea…

(Cluj, 13-14 ian 2008.)

 

Aştept timpul….

Recunoştiinţă ei…
Aştept timpul ca să vină
L-am întrecut demult în cursa noastră,
Şi-am alergat mai singură mereu,
Trecând pe lângă el de atâtea ori…
Dar, obosind am realizat şi m-am oprit:
De ce-alergam?
Spre infinit?
Fugind etern spre vis,
Uitam să mai dansez…

Trecea pe lângă mine acum,
Muzica, ea, cânta
Şi de atâtea ori m-a depăşit
Şi-ntr-un final ea s-a oprit,
m-a aşteptat să mă opresc
şi din eterna-mi alergare,
să mă gândesc o dată doar
să-ncep s-ascult măcar,
în freamătul de liră pur
un foşnet fin de falduri negre,
un picur cristalin, sticlos
din marea cerului albastră,
o floare din copacul iernii,
albă, unică şi mică…
ce-n ale tale calde mâini
încet, uşor se va topi…
Să-ncep s-ascult, să văd
Şi asemeni lor să mă topesc
Ca sticla-n ochii meşterului bun
Ce blând transformă în viaţă
Tabloul de culoare plin,
Pe care flautul îl cântă
Şi clarinetul-l modelează
Într-o făptură diafană,
Sculptând în aer o minune,
O nimfă a culorii pure.

Zeiţă a vremii ce-a trecut,
Ea lunecă în nevăzut
Pe partitura aşternută
De al viorii cîntec
Şi-n dansul ei spre nemurire
Ascunde-o taină minunată
Ce cale s-o dezlegi vreodată
E un secret al nemuririi

Căci de vei prinde-n ochi odat
Un fluture albastru,
Ce cheie îţi va deveni
Şi-a ochilor tăi poartă
O va deschide negreşit
Şi vei vedea-o…
Fantasma nopţilor de vară
Ce-n zborul ei de fluture albastru
Se-ntoarce către tine….

(Cluj, 4 martie 2009)

 

 

Suflet, haină curată


Suflet dezrădăcinat
Ce-aştepţi întoarceri din neant
Te uiţi cum mute-ţi par
Ele, hainele din ăst sertar

Şi te topeşti uşor şi-ncet
Evaporându-te în zori
Devii asemeni tuturor
O haină bună de spălat.

Devii o haină-mpachetată,
Curată, netedă, spălată,
Şi frumos împăturată,
Pusă-n dulapul inimii,
Dulap ce-avea vechi haine vii
Şi-acum îi plin doar de „copii”
Teancuri multe aşezate
În sertarele numerotate
Sertare inventariate
Sertare bine ordonate
În fostul tău dulap al inimii
Dulap închis, lăcătuit,
Deschis doar la aerisit.
Dar ele, hainele sunt goale
Parfumul vechi nu le-a pătruns
Nici n-a ajuns să le-mpresoare

Cu-n iz de viaţă şi speranţă.

Ele, haine noi şi goale
Nu au miros, nu au savoare,
Nu au nici măcar substanţă
Nu mai miros deloc a viaţă.

Nu le mai poartă nimenea
Nici chiar uitarea nu le vrea
Şi nici durere nu mai au
Aşa de bine s-au spălat.
Şi stau frumos pe rafturi albe
Spălate fiind de viaţă şi de sânge,
Asemeni fiind doar paiaţe
Măşti fără faţă impregnată,
Fără o piele parfumată,
Ascunsă de priviri frugale
Temându-se de chei şi viaţă,
Dacă dulapul s-ar deschide…
Şi înăntru n-ar mai fi speranţă…

Parfumul vremii ce-a trecut
s-a scuturat precum copacul
de frunzele uscate, toamna,
aşa te-ai uscat şi tu..
mască fără o piele parfumată
mască fără ochi…

(Cluj, 12 februarie 2009)

publicat in Bibliorev, revista studentilor din catrul Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blaga, Cluj