o fărâmă de speranţă…

…o fărâmă de speranţă,

atât dorim în suflet câteodată,

doar o fărâmă care să ne cadă,

în podul palmei ca un fulg,

şi-n el speranţă să citim,

şi vie s-o putem simţi…

O fărâmă ca de viaţă,

de-aş fi acum în albul zbor,

la tine-n pragul din fereastră,

eu m-aş opri, să zâbovesc

să te privesc,atâta doar,

şi de vei vrea, am să-ţi zâmbesc

să ştii că-s fulgul ‘cel de nea

menit să-ţi fie unic ţie,

să-l iei în braţe, Nemurire…

şi să-i zâmbeşti cu cald din tine,

să se topească-n infinit

un abur vesel să-ţi rămână

o adiere pe inimă…

de-aş vrea mai mult

tu m-ai goni

eu m-aş goni din calea ta,

nici cerul nu mai ştie ce-i

astă lume-n galantar

de univers vitezoman,

că nu mai poţi să-ţi porţi iubirea

în inimă, sus la rever…

o fărâmă de speranţă cer cerului din mine însămi să cred că pot să-nving o viaţă mundanul ei să curăţ tot, să pot să fiu perfectul simplu... Ah, de-ai vrea tu Doamne să răsai şi-n inimă să mai depui încă o dată Al Tău har, că parcă n-am curaj destul încrederea s-a scurs şi ea, de ce mi-e dat în astă viaţă Drag Blânde Doamne, să scriu când trebui' să trăiesc... N-ai mai putea să mă iei iar, acolo Sus, sub Raiul Tău, nu-ţi cer înaltul cerului doar purgatoriul subceresc, acolo să-l revăd pe Dante... şi pe Horaţiu şi-a lui ceată, Poate cu Pintea aş vorbi şi pe moş Pittiş l-aş ruga, să-mi dăruiască din avânt, din cerul lui entuziast  cu care înălta speranţa,  cultura-n artă, viceversa.. Şi lupta-n sfânta libertate şi căutarea-n viul nostru, în vidul cel născut de lume, să pot cu ei să scot cuvântul şi eu curat, unic, mereu... De ce măi Doamne, nu mă laşi, măcar un pas să fac în cer, nu vezi c-aici n-am căutare, mă zbat cu aripile-n laţ, şi n-am habar de restul gri, m-am săturat de ochi închişi, şi sufletul mi-e obosit, dă-mi Doamne iar putere, ca să pot scrie din iubire cu cer albastru de prin mine, Ajută-mi Sfinte din Inalt, ajută-mi sufletul să-nvie, că simt că mor în ăst mundan şi nu vreau iar cu gri a scrie.. Ştii Sfinte ce mi-e dorul meu, şi ştii din viaţa unde sunt, dar sufletu-mi, sufletul meu de ce nu-l simţi,  de ce n- Ajuţi? Tu Doamne, vezi şi-n jos, şi laşi miracole din cer, din când în când să ne trezim şi-n inimă să fim iar vii şi iar frumoşi şi iarăşi calzi şi veseli toţi ca mici copii... de ce nu laşi şi-un chip stelar s-aşeze inima-n albastru, un dor curat să-mi împlinească  şi bucurie de miracol, eu să mai simt că pot trăi  că nu-i zadarul adevăr,  încă în lume şi în inimi, mai lasă-mi viul să mai scriu, loveşte-mă cu infinit să-mi simt din inimă cum bate curajul-dor plin de senin... Mai licăreşte, Dă-mi Lumină să pot să fiu în astă lume, de nu, de nu mai de eu-nevoie, Mă ia pe sus şi-n nori de cer, aşează-mă ca să privesc din nou spre lumea sublunară ce se-nvârte titirez după o viaţă'n alte vieţi, fără un scop cu adevăr, privit adânc sus la zenit cu ochii-nfipţi în orizont şi viu curaj ce bate-n inimi, O luptă îngerească sfântă, în iacob-spirit mă prefac Mai poţi Tu Doamne să mă lupţi? Mai Dă speranţă unui suflet... *hope by sven fennema

o fărâmă de speranţă
cer cerului din mine însămi
să cred că pot să-nving o viaţă
mundanul ei să curăţ tot,
să pot să fiu perfectul simplu…
Ah, de-ai vrea tu Doamne să răsai
şi-n inimă să mai depui
încă o dată Al Tău har,
că parcă n-am curaj destul
încrederea s-a scurs şi ea,
de ce mi-e dat în astă viaţă
Drag Blânde Doamne,
să scriu când trebui’ să trăiesc…
N-ai mai putea să mă iei iar,
acolo Sus, sub Raiul Tău,
nu-ţi cer înaltul cerului
doar purgatoriul subceresc,
acolo să-l revăd pe Dante…
şi pe Horaţiu şi-a lui ceată,
Poate cu Pintea aş vorbi
şi pe moş Pittiş l-aş ruga,
să-mi dăruiască din avânt,
din cerul lui entuziast
cu care înălta speranţa,
cultura-n artă, viceversa..
Şi lupta-n sfânta libertate
şi căutarea-n viul nostru,
în vidul cel născut de lume,
să pot cu ei să scot cuvântul
şi eu curat, unic, mereu…
De ce măi Doamne,
nu mă laşi, măcar un pas să fac în cer,
nu vezi c-aici n-am căutare,
mă zbat cu aripile-n laţ,
şi n-am habar de restul gri,
m-am săturat de ochi închişi,
şi sufletul mi-e obosit,
dă-mi Doamne iar putere,
ca să pot scrie din iubire
cu cer albastru de prin mine,
Ajută-mi Sfinte din Inalt,
ajută-mi sufletul să-nvie,
că simt că mor în ăst mundan
şi nu vreau iar cu gri a scrie..
Ştii Sfinte ce mi-e dorul meu,
şi ştii din viaţa unde sunt,
dar sufletu-mi, sufletul meu
de ce nu-l simţi,
de ce n- Ajuţi?
Tu Doamne, vezi şi-n jos,
şi laşi miracole din cer,
din când în când să ne trezim
şi-n inimă să fim iar vii
şi iar frumoşi şi iarăşi calzi
şi veseli toţi ca mici copii…
de ce nu laşi şi-un chip stelar
s-aşeze inima-n albastru,
un dor curat să-mi împlinească
şi bucurie de miracol,
eu să mai simt că pot trăi
că nu-i zadarul adevăr,
încă în lume şi în inimi,
mai lasă-mi viul să mai scriu,
loveşte-mă cu infinit
să-mi simt din inimă cum bate
curajul-dor plin de senin…
Mai licăreşte, Dă-mi Lumină
să pot să fiu în astă lume,
de nu, de nu mai de eu-nevoie,
Mă ia pe sus şi-n nori de cer,
aşează-mă ca să privesc
din nou spre lumea sublunară
ce se-nvârte titirez
după o viaţă’n alte vieţi,
fără un scop cu adevăr,
privit adânc sus la zenit
cu ochii-nfipţi în orizont
şi viu curaj ce bate-n inimi,
O luptă îngerească sfântă,
în iacob-spirit mă prefac
Mai poţi Tu Doamne să mă lupţi?
Mai Dă speranţă unui suflet…
*hope by sven fennema

Fărâmă vie, Dor ceresc

Renaşte-n sufletul din mine

şi pune-n el cuvânt grăiesc

fără mundanul iluzoriu,

fărâmă mică-n bucurie,

un licăr glasu-ţi îngeresc,

să îl aud, să mai tresalt,

să mai pot bate din neant

în astă lume o inimă,

mică-n lumina ei de stea,

pe vechi meleaguri de trecut

să îţi rămână vie ea,

să-ţi mai rămână,

draga ta….

* poem-rugă pentru suflet, adevărată bucurie şi dor împlinit..atunci când sufletul cade-n mundanul glod ce-nnăbuşă arta şi zâmbetul ce poate crea, atunci, doar atunci e nevoie de o mână de suflet să-ţi simţi inima ridicată din nou în Dumnezeu şi-n speranţa unui miracol albastru împlinit…Să mai credem până atunci în dreptate, artă adevărată şi vie şi adevărate spirite…şi în oglinda sufletelor…

*cluj, mansarda gândurilor noastre, 17.10, ore sabatiene de dor, dureri sufleteşti, inimi legate de sfori lumeşti, în aripile lor curate, cu însă vie speranţă în privirea ta, singura speranţă parfois..18 decembrie, zi de joi, fără joie, doar de jupiter în a bad day, zi în care jucatul teatrului de-a viata îţi aduce aminte că oboseşti să joci prost, neadevărat şi fără vlagă când n-ai bucurie vie în inimă sau nu reuşeşti să întrevezi, să mai întrevezi viul ei viitor…salturile omenirii sunt prea mari pentru un singur om, veramente..

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s