pe aripă de înger…

E Săptămâna Mare,  Săptămâna Neagră cum se mai spune în popor, săptămână în care sufletele celor ce trebuiesc să plătească obolul lui Kharon ajung mai repede acolo Sus. Sunt privilegiaţi se spune, căci trec mai uşor vămile cereşti şi cine moare în astă săptămână a durerii şi totuşi a eliberării dovedeşte existenţa unui mare spirit şi puternicia unui caracter adevărat. Întradevăr, căci ne-au părăsit mai repede spune dorul din noi, dar aşa cum le-o fost scris, mi-ar putea spune Soarta… „şi-au împlinit destinele! Au murit împăcaţi şi liniştiţi! Voi trebuie să trăiţi, să tot trăiţi până vă veţi împlini destinele, ca eu, Soarta să pot încheia astfel socotelile cu Universul!”…parcă aşa o aud pe madame Soarta spunându-mi. Şi are dreptate.. Ei au reuşit să „scape” mai repede, sau oarecum la timp. Şi-au încheiat traseul, şi-au scris sufletul, i-au dat drumul adevăratului lor ideal de viaţă prin aripile talentului de penel şi au terminat. Ne-au spus, ne-au scris, ne-au încântat şi înţelepţit mereu, chiar şi-atunci când nici un sfat prietenesc sau maiestresc nu putea găsi cheia de „descătuşare” a vreunei probleme sufleteşti au de inspiraţie… Gabriel Garcia Marquez ne-a învăţat să zidim inspirativ, lecturativ şi scriitoricesc, cu cărămizi prăfuite de vremi şi totuşi, paradoxal de frumoase; cu cărămizile cuvintelor am desluşit mulţi în noi ce-nseamnă lectura de suflet şi de limpezime a minţii; un realism magic ar spune unii, un goya al cuvintelor aş încerca să-i spun eu….un goya al imaginii descrise, pictate cu obscuritatea unei umbre paleriene, peste care totuşi există o speranţă care pluteşte, o speranţă despre care aş putea spune că are iz de y gasset sau de borges sau de Llosa, dar nu..speranţa îi e proprie lui, e acel licăr de ochi al necunoscutului care schimbă, care vine ca o furtună de bine şi alină fricile şi panicile personajelor şi-ale scriitorului odată cu ei… A inspirat cântăreţi, pentru că sufletul lui mărinimos şi cald a dorit să fie viu şi aproape de timpul lui, nu taciturnic ca alţi contemporanei pitici ecrivants… Vii şi frumoase, vesele cântări au compus dintr-a sa lumină, artişti precum Serrat, Oscar Chavez, chiar şi Shakira şi alţii ( 4 cântări inspirate de Gabo )

Îmi râmâne însă la suflet vocea sa recitând şi povestind despre scrieri şi poveşti cu atâta uşurătate şi bucurie cât pot licări ochii un profesor de scriituri care niciodată nu s-a pretins maestru… Sunt minunaţi oamenii-creatori care într-a lor modestie doar există în şi prin propria lor artă iar acest lucru le aduce şi îi face să fie bucurie simplă şi curată…

Am putea spune multe despre el, despre lecturările cărţilor sale-căpătâi pentru mulţi dintre noi dar cert e un singur lucru, am rămas mai singuri pe astă lume, cu un spirit de maestru lipsă…Tind să cred şi-mi doresc oarecum cu nevolnicie ca totuşi de acolo de Sus, după ce s-au reîntâlnit cu alţi frenetici spirituali „colegi” de breaslă artistică de prin multele efemere, după ce şi-au primit paşaportul Cerului, atât el cât şi mulţi „ceilalţi” frumoşi nebuni în spirite, genii plecate şi maestri ai sufletelor noastre, cei mulţi, ei, să-şi mai întoarcă privirea şi spre noi, bezmeticii rămaşi în căutarea supravieţuirii întru ideea „visătorilor” recitaţi mereu de Piersic senior…

Tot săptămâna aceasta s-a stins şi Nina Cassian, poetă curajoasă şi nonconformistă mereu, puternică în iubire şi crez liric încât de multe ori prejudecăţile celorlalţi au pus-o în lumini cenuşii…Poeziile ei însă mi-au fost copilărie, când le recitam obişnuiam să le compun muzică, să le cânt..de curând am aflat că ăsta i-a fost şi marele regret, acela de a nu mai avea timp şi inspiraţie spre a mai compune muzică de pian…Un alt suflet frumos, stins în cel mai împăcat mod cu putinţă, după o viaţă puternică şi plină de realism jonglativ-magic daca e să comparam stilul ei lirico-trăitor cu cel marquesian. Doi paradoxali scriitori ce la diferenţă de-o zi şi-un continent, s-au decis că e timpul să-şi încheie socotelile şi să plece mai repede în vacanţa cerului…Nu există calibru, dacă e să vă simt interogaţia asupra paralelei celor doi, nici stilistică măcar dar în ceea ce le priveşte viaţa şi destinul artistic, amândoi au avut curajul asumării lui, cu toate premisele adjudecate de dinainte, primul în modul unei vieţi paradoxale şi adânc-trăită iar Nina în ceea ce viaţa, caracterul şi jovialitatea acceptării întâmplărilor vieţii, i-au prezis drumul.  Din chip şi voce i se poate simţi limpezimea şi armonia unei înţelepciuni sufleteşti, modeste.

S-au stins şi-au ajuns mai repede acolo Sus! Spirite tari şi cu adevarat minunate-n caracter şi personalitate şi mulţi asemeni lor s-au tot topit în neantul ultimilor ani, încât în lumea artistico-culturală, începem să ne simţim singuri, să bată frigul însingurării de maeştrii…

Într-un fel am speranţa şi credinţa şi totodată o doleanţă ciudată la ei; să nu ne uite căci nici noi, nebunii frumoşi ai spiritului Universal dintru artă, nu-i vom uita! Avem nevoie de voi, chiar şi de acolo de Sus! Aşa că să faceţi bine să nu vă „rest in peace” prea mult ci să mai atingeţi cu aripa de înger fie neaoş-dojenitor spre îndreptare de spirit în caracter, fie duios-împăciuitor întru inspiraţie şi căutări nenumărate de destin spre al Sorţii scop desăvârşitor…De acolo de Sus, să vă mai uitaţi către noi, să nu ne părăsiţi prea repede spre bunătăţile cereşti ci să ne mai fiţi aripi ocrotitoare şi îndrumătoare…căci se mişcă lumea abrupt şi iute şi rămânem făr’de har, modele şi îndrumători, ne vom pierde şi ciocni ca nişte atomi bezmetici făr’de sens pân’la căderea gravitaţiei…aşa că, nu zburaţi prea repede şi prea etern, vă mai aşteptăm c-un licăr de lumină şi inspiraţie sau chiar şi cu o adiere mai usturătoare asemeni călugărilor budisti…dacă ni se înconvoiază spiritul, o merităm şi-i mai bine să vină de la cei pe care-i vom iubi întru amintirea spiritului înălţat mereu… Iar aste gânduri vi le adresez vouă, dragilor mele spirite mari, maeştri de soartă şi destin întru artă, adevăr şi frumos desăvârşit! Vă ştiţi voi acolo Sus, aşa că nu vă mai numesc, sufletul meu vă recunoaşte aşa cum şi voi puteţi să ne simţiţi pe noi, oamenii, ori de câte ori vă citim, admirăm, gândim şi contemplăm chiar şi în neant…

Închei cu un licăr de avânt pe care Gabriel Garcia Marquez „ni-l lasă”, căci refuz şi-mi arog dreptul unei zile în plus pentru domnia sa, spre viul spiritesc şi iluminant…

Ultima scrisoare ,Gabriel García Márquez

„Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca aş avea inima, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor…

Dumnezeul meu, daca aş avea o bucăţică de viaţă… N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau barbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.

Oamenilor le-aş demonstra cât se înşală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii… Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevarata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru întotdeauna.

Am învăţat că um om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut sa le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o sa fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod neferecit mor.

Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Daca aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Daca aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-as da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Daca aş ştii că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Daca aş ştii că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune “te iubesc”şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.

Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva greşesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu  te voi uita.

Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea, nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinta. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui “imi pare rău”, “iartă-mă”, “te rog” şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.

Nimeni nu-li va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine.”

P.s. visaţi cu stele de Van Gogh, recitând un poem de Benedetti, dansand pe muzica lui Serrat aşa cum ar fi vrut Maestrul…Să-i împlinim testamentul şi vorba unui drag om, „Dumnezeu sa il neuite !”…


~Tactică şi strategie~ de Mario Benedetti, poet uruguayan

Tactica mea este
Să te admir,
Să te învăţ aşa cum eşti,
Să te iubesc aşa cum eşti.
Tactica mea este
Să-ţi vorbesc
Şi să te ascult,
Să construiesc din cuvinte
Un pod indestructibil.
Tactica mea este
Să-ţi rămân în amintire.
Nu ştiu cum sau
Cu ce pretext…
Dar să-ţi rămân.
Tactica mea este
Să fiu cinstit
Şi să te ştiu onestă,
Astfel ca între noi
Să nu ridicăm cortine
Şi să nu deschidem hăuri.
Strategia mea este,
În schimb,
Mai profundă şi mai
Simplă…
Strategia mea este ca,
Într-o bună zi,
Nu ştiu când şi nu ştiu
Sub ce pretext,
Să ai nevoie de mine.

Reclame

Despre iubire fără prea multe bloguri…

 https://i2.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2014/01/Alin-Les.jpg

 Când am descoperit cartea lui Alin Leș, Monologuri Psi despre cuplul modern, apărută recent la editura Paideia, la sfârşitul lui 2013, n-am crezut că pot spune acum așa ceva :

«Aceasta nu este numai o carte de psihologie!» . Este mult mai mult, e un psiho-jurnal, un respiro , după cum mi-a mărturistit autorul ei, un timp de reflecţie acordat sieşi de la tot ce înseamnă social, muncă de psiholog criminolog, cercetător în domeniu şi cumva şi o evadare din lumea cărţilor de expertiză şi a scrierii lor.

Când l-am întrebat de ce şi-a finalizat respiro-ul eulistic într-o carte, scriitorul a deschis cartea şi mi-a citit dedicaţia. E o dedicaţie pentru noi toţi, care trec sau am trecut prin relaţii de cuplu ca prin gări mici şi insignifiante dar în care tot opreşte trenul pentru că aşa-i “traseul” vieţii, al nostru, al tuturor.

“Acelor cupluri pentru care lupta între sexe reprezintă raţiunea lor de a fi. Acelor cupluri interesate de spaţiul lor psi. Acelor cupluri care au ajuns să iubească distanţa dintre ei. Acelor cupluri cărora le lipseşte setea de excelenţă în doi.”  https://i0.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2014/01/Monologuri-Psi.jpg

Monologuri-PsiÎntradevăr, coperta şi titlul te duc în sfera cărţilor de specialitate , mi-aţi putea spune dar am să vă contrazic un pic; e drept o găsiţi pe raftul de psihologie al librăriilor şi la secţiunea psiho pe site-urile de distribuţie de cărţi dar cartea aceasta e o minunată bijuterie ascunsă. Cine va trece dincolo de copertă, va sta şi va rămâne în librărie până la închidere, neputând-o lăsa din mână. Pentru că, să fim sinceri, mare parte dintre noi l-am citit pe Bruckner cu Paradoxurile iubirii, pe Jose Ortega Y Gasset cu-ale sale Studii de iubire, pe Liiceanu în Despre seducţie, sau pe mulţi prieteni pe blogurile lor; cu toţii am vrut să fim seduşi literar de iubire prin aceste scrieri în speranţa aflării unei idei, unor răspunsuri, unei rafisante mângăieri pe inimă… Mai toţi însă s-au pierdut în ştiinţificarea iubirii şi a sufletului, în obiectivizarea tuturor trăirilor lor, ascunzându-se în spatele bibliografiei şi a citatelor altora. Au scris «departe» de noi publicul şi nu, nu le contesta ici valoarea, ci doar relaţia cititor-scriitor.

Însă aici, scriitorul Alin Leş porneşte invers drumul paradigmatic al iubirii ; de la sinele său, trăit, lovit, îndurerat, iubitor şi iubit, trădat, învârtoşat în simţiri, el ajunge un sine catharsis, un suflet eliberat şi purificat prin dezvăluiri din adevărul propriu trăit. Prin aceste scrisori-monolog adresate cu un generic vocativ Iubito, el reface traseul unei iubiri proprii şi bate clopotul lui gauss spre trezire interioară, o trezire la conştientizare de sine fără egoism sau narcisism posesiv de iubire. Pornind de la «Cunoaşte-te pe tine însuţi!» socratic, scriitorul ajunge să refacă la nivel de carte drumul unui Dante contemporan. Numai că aici, în citadinul nostru social si vitezoman, Dante-le nostru nu mai parcurge o hipersferă pentru a se purifica de toată suferinţa şi frumosul iubirii. El ţi se adresează ca-ntr-un dialog epistolar ce reverberează în sine totul, asemeni unei lovituri de bumerang; toate trăirile şi conştientizările, totul este dus la o interiorizare psihanalitică excelentă ce, odată terminată, dezvăluie câte un licăr de adevăr purificator.

Astfel în fiecare monolog, la final, esti readus cu picioarele pământ şi pe o treaptă mai sus în cunoaşterea ideii de cuplu şi iubire în contemporanul nostru neaoş. Aş putea spune chiar, parafrazând drumul poetului în Divina Comedie spre o Beatrice, mereu alături, dar întotdeauna în neantul idealului, că pentru scriitorul nostru , Beatrice trebuie să facă mereu un bungee-jumping metafizic şi nu o hipersferă initiatică ca-n Renaştere. Vedem un El răsucit, întortocheat în amintiri şi emoţii, un captiv al tuturor tabu-urilor marca Amor, un Eu care în prima parte a cărţii se învârtoşează să rămână un răzvrătit al dorului, în care lacrimile nu-s încă terminate. Un suflet în care simţi prezenţa lui Allain de Botton, Nietzsche, Cioran, Eliade…

“M-ai privit prelung şi mi-ai întins singura eşarfă la care ţineai cu inima… Fluturată în vânt, era ca un steag de pace , alb, curat, în lacrimi. Mi-am aplecat capul sub ea, şi pe loc, mi-a venit să zic o rugăciune. Avem predispoziţie de zei.”

În partea a doua a cărţii însă, observăm la nivel de cititor cum Eul devine liniştit, mai împăcat şi mai palerian. Si atunci se decantează totul, şi durere şi emoţie şi iubire. Şi toate iau forma unei pietre de destin pe care scriitorul Alin Leş o lasă deoparte, pe marginea drumului aruncând o ultimă privire spre oraşul trecutelor amintiri şi întorcându-se cu sine la sine, pornind spre un alt târâm necunoscut, o altă şansă de poveste, spre noi trăiri, sentimente, alte melancolii şi o nouă înţelepţire, pentru că epilogul lui Cioran e mereu acelaşi:

“Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.”

Chiar dacă v-am spus finalul poveştii, oarecum, ţin totuşi să vă atrag atenţia şi spre un alt traseul al cărţii, şi anume acela de mic breviar psihologic pentru iubire, de ce merită totuşi să mai credeţi în iubire şi cum să nu vă mai lăsaţi duşi de viteza ei, atunci când aceasta devine nocivă.

Monologurile Psi ale lui Alin Leş merită citite şi răscitite şi de psihologi şi cercetători în domeniul lui Psyché pentru că abordează printr-un sincer şi curajos studiu de caz propriu, mai toate paradigmele iubirii în cuplu din toate perspectivele filosofice, teologice, psihanalitice şi metafizice. De la fragilitatea amintirilor inocente de-nceput, trăirile ambivalente ale celor doi eu-tu, jongleuri mai mult sau mai puţin profesionişti, cu libertatea şi valorile proprii, sentimentele-oglindă care răbufnesc negativ dintr-un pahar prea plin şi până la împăcarea cu sine şi oarecum starea de gratitudine în faţa amintirii celuilalt «tu» dintr-un trecut «noi», toate converg spre un om frumos, împăcat, re-entuziasmat, vorace prin curiozitate şi căutare de noi alei ale sinelui în acelaşi destin.

Personal, pot admite că aceste monologuri epistolare m-au retrezit cu entuziasm la o reactivare interioară şi literară. M-am bucurat la sfârşit de an când, luând cartea din mâna unei prietene, ea n-a mai putut-o dezlipi de lectura mea până ce n-am sfârşit-o. Mă încântă şi acum, redescoperind-o şi regăsindu-i stilul sincer, limpede, complet şi universal, în toate paradigmele iubirii în doi la nivel contemporan. E o carte ce depăşeste cu mult versatilitatea joviala a lui Pascal Bruckner în statistica paradoxurilor sale, într-un fel poate pentru că aici, acum, noi avem nevoie de cineva sau ceva care să ne readucă frumuseţea spiritului, a întelegerii şi comunicării reale în realul cotidian. Durerile pe cord deschis mai mereu întinează frumuseţea melancoliei, iar eu cred că, după o reflectare în oglinda experimentată a cărţii, putem lăsa fiecare pietrele grele din destinul propriu adunate de prin trecut, le putem aşeza pe o margine de lac, le putem scufunda pentru a nu mai şti vreodată ce-i narcisismul sinelui în doi şi putem să ne ridicăm, să ne continuăm drumul prin viitor.

Închei recomandându-vă cu mare drag să vă opriţi privirea, data viitoare când sunteţi într-o librărie, la raftul de psihologie, şi să trageţi coperta acestor Monologuri Psi despre cuplul modern de Alin Leş. De ce ? Pentru că, vorba lui Nietzsche… “Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi ce întâlnim.”

Acest articol a fost publicat pe webcultura şi republicat pe ceascadecultura unde vă invit să vă mai bucuraţi spiritul cu veşti bune de prin artă culese!