aripi de mătase…

Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?

Cândva marea prin valuri te iubea,

cândva prin sunet ea tăcea,

lăsa doar o lumină să vegheze,

să spuie ea, ce sta-n oglindă,

privirea ta din amintire,

Un zâmbet cald, suav destin,

mi-aduc iar stelele în ochi,

Lumine drag, ce nostalgie…

rămasu-mi-au şi-azi în suflet,

Lumine drag, cuvintele mele…

Credeam c’am reuşit un vis,

să ţi las drept dăruire,

şi numai tu să mi le ai

şi-n larg de mări sau nostalgii,

să le tot strângi, mereu în braţe,

însufleţindu-le surâsul

cu-al tău curaj, plin de neant…

Cu licărul din amintiri,

cu el rămas-am pe un ţărm,

şi eu din mine, nu mai sunt,

plecat mi-e sufletul …acolo…

10348539_692530470862241_8469402689048640989_n

Pe malul albului nisip,

de atâta vreme-i tot cernit,

trec clipe-n paşi şi oameni repezi,

mai veseli sau mereu, mai trişti,

ce nu-nţeleg şi nu vor ştii

ce-i vraja mării cu nisip,

Merg des, aleargă şi se-ntreabă

de ce-i atât frumos în zi

şi-n noapte redevine frig,

şi singuratic paradis

se-aşterne ca un dionis,

sărman gând sters, mereu nescris

lăsat să cânte pe pustii

să plângă lumea ce tot trece,

să-i cânte alinând uitarea,

şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,

să ierte Bunul ce-a rămas,

din moştenirea lui din vremi,

cărări şi paşi pierduţi de vis…

serg piltnik

De-am fi din nou doar suflete,

şi ne-am aduce’n amintire

entuziasmul născător,

acea nerăbdătoare fire,

ce pe Pământ mai repejor,

vroia s-ajungă din neştire…

Pierdut-am timpul şi cu el,

şi acel gând de nerăbdare,

din când în când mai bate’un licăr,

sunt valurile-mi de mătase,

bietele flori ce se-nfloresc

se-arată unei oarbe lumi,

ce-atunci când se opreşte-n loc

zâmbeşte dar , fără parfum…

Rămas-am încă prin uitare,

bezmeticind sufletu’n loc,

cu lacrimi care cad şi ..care

nu-şi mai au rostul pe pământ…

Se dor şi se vor duce toate,

de ce-am trăit nici că mai ştiu,

tot aşteptam să treacă viaţa,

să văd ce are la sfârşit

dar parcă văd că şi atunci,

o uşă-n urmă se va-nchide

şi-n loc de liniştea-mi promisă

prea multul timp va fi lumină.

Poate-oi ajunge atunci un licăr

aşa cum pe aici doream

s-ajut, să schimb să aduc zâmbet

să fie versul gând curat

şi cârjă pentru împrăştiaţi,

suflete vii îngreunate,

de praful zilnic al uitării…

doream aici să fiu de-acolo

şi versu-mi să ajute doar

dar a fost praf, prea mult şi poate

uitarea asta-i boală grea,

ne lasă noi, biete gânduri,

o amintire pe obraz…

de-alintul unui dor senin...

de-alintul unui dor senin…

Ce dragă mi-e

atingerea-ţi,

şi-acum o simt

şi o resimt

şi-aduce gândul de alean

ca barca-n ţărmul oglindit,

Păşească Soarele din ea

în blânde raze de lumină,

nisipul mării se înclină,

spre a te onora Senine

şi-ntr-un surâs albastru,

Ea, marea-n falduri te primeşte

cu coada ochiului priveşte

şi-n cadru aduce-un asfinţit,

cuvintele rămân bieţi martori,

le şterg cu scoicile din val

rămână-n mine acel simţ,

al amintirilor cu suflet,

ce’aduc alint şi-alean uitării

ce-o poartă timpul printre noi…

De-am fi un licăr peste lume,

în aripi zborul l-am simţi

şi-n calea lui ne-am regăsi,

entuziasmul din poveste,

zâmbetul tău de Alizeu,

cuvântul drag cu al său sunet…,

surâsul mării îmbrăţişat,

şi ochii plini de rândunici…

De-aş fi o clipă acel licăr,

n-aş mai ascunde inima

şi pe cerul cel albastru,

din noapte s-a desprins o stea,

şi-n loc să cad, aş tot zbura

lumină chipului să-ţi dau

şi-un zâmbet să te fac să-mi dai

şi-atunci privind acea privire,

ochii tăi dragi din infinit,

dragul meu dor din asfinţit,

voi ştii că tu vei răsări din nou…

Şi când din clipa oglindirii

voi prinde timpul să se-oprească

te voi privi fără nesaţ,

şi chipul ţi-l voi mângâia

şi râuri de lumini vor curge

va plânge atunci o simplă stea

ce-a vrut să se desprindă odat

să simtă chipul cum ţi-era

şi caldul ochilor să vadă

că sunt la fel ca înstelarea

bolţii întregi din noaptea’nchisă…

Albastrul gândului de dor

aduce mai mereu cu drag,

din amintiri ‘cele simţiri

şi-n retrăiri voi mai trăi

căci îmi fac bine să le ştiu,

şi sprijin sufletului meu

să-mi steie ele, biete cârje,

raze cu dor şi cu alean…

Şi singură doar ruga Sus

să ţină-o rugăminte a mea,

să nu ajung în niciodată,

şi să vă uit, pe aici pe toate

Fără de voi, dragi amintiri,

trăiri curate şi de-atunci,

ce cine ştie de-ţi mai fi,

şi retrăite într-o zi…

s-aduceţi tot acea simţire…

Să-mi fiţi mereu clipele mele

oricât de repede ar veni

timpul din lume peste noi,

vremea să şteargă tot ce-i om

Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet

Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.

Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….

*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉

chemarea mării…

Te chem Lumine-n răsărit,

Te ştiu cu ochii la zenit,

vezi tu, atunci când doar priveşti

mă simt în braţele-ţi de raze,

cuvintele sunt pescăruşi

ce-mi vin agale de prin zări

să scriu în cântecul de tine,

să se întoarcă-n nemurire…

Frumos e cerul nu-i aşa,

răsare viaţa din culori,

şi parcă ochii i-am deschişi

prin irişii tăi înfloriţi, noi

privim…

Răsare un frumos din zbor

de cerul se-nconvoaie fin,

alint să-ţi deie în oglinzi

albastre valuri netezite,

în faţa mării să-mi …

zâmbeşti…

E nemurire ce priveşti

şi parc-ai vrea s-apropii pleoape

să vezi prin raze alte raze

şi o magie-nălţătoare

să lase-o şoaptă dintr-un val,

pe buzele-ţi, gingaşă floare

parfumul unui dor de mare,

privirea unui suflet viu

te mai aşteaptă încă-n zare,

te mai aştept, drag Infinit

Fi-mi viu din nou la malul meu,

să simt că pragul nu e gol,

fi-mi iar inimă caldă

strânsă-n braţele-ţi de zeu,

s-adorm albastru în visul meu…

Această prezentare necesită JavaScript.

Întinde razele-n albastru,

deschide-ţi iar Cuvinte drag,

Şi lasă-ţi sufletul să zboare

s-adune-n contemplarea lui

o armonie-n cer senin,

să scrie mai apoi cu stele,

în nopţile cu foc de iarnă,

când calzi ne vom ascunde-n noi,

vechi, blânde, visuri noi,

Şăgalnice şi maurii

să le topim din ochi’n ochi,

suave buzele dansează,

să le lăsăm să cânte liber,

visul celui dorit aproape,

în accolade de mătase,

cu versurile-n cer rămase,

ce cald surâde Dumnezeu,

acum de sus, de două astre,

ce ochii’ntind la orizont,

cu două suflete curate,

în zbor mereu să fie avântul

şi-mbrăţişarea regăsirii

ce mi-o doresc,

şi poate tu, gândeşti să simţi

la fel de mine,

Blânde Lumine drag de cer,

Priveşti cum sufletul îţi cântă,

în armonii din nenoroc,

spre contemplările din stâncă,

Priveşte Tot şi simte Tot

şi-nalţă sufletul pe culmi,

să simţi cum te iubeşte zarea

şi încă mai adie briza..

Meltem a ta, de peste timp,

ţi-aşteaptă oarbă’n ascultare,

cuvântul şi privirea dragă

şi calda, blânda’mbrăţişare

căci singură e marea acum,

şi strânge doar o umbră-n piept,

din valuri albe de-amintiri,

culeg dintr-un ecou un chip

ce-mi mai zâmbea şi-n galeşi ochi,

şăgalnic mă mai ocrotea

cu’acea simţire adevărată,

de visul devenea poveste

şi începea a crede viu,

că pot să zbor în astă lume,

că merită încă, să cred…

Unica clipă, atunci simţită,

precum atingerea de înger,

făcută ca să-nvie albastra

să fie vie, iar, măiastră

în ochii tăi de irişi plini,

să simtă că le-aduce rouă

şi-ţi înfloresc Seninul meu,

Îţi deschid sufletul din dor,

Iubire, blândă adiere

să simtă iar în atriul tău,

cum e să nu-ţi mai fie dor

ci doar o împlinire vie

atingere-n contemplare

şi armonie-n împăcare,

o pace-n braţe să ne fim,

Un somn în două vise-unit…

Si-n somn cuvintele'mi să scrie ce n-am curajul a trăi s-ajungă ele ca să zboare în pragul tău de amintiri şi dintre cărţi cu busuioc, să mai te pierzi cu mine-n dor să-mi mai zâmbeşti cândva, cumva din când în când şi numai mie Te mai opreşte în oglindă în neştiutul ei mister, ea marea chipul ţi-l va ţine când voi ajunge lângă ea, să-mi dea să strâng la piept... privirea ta... Iubirea mea...

Si-n somn cuvintele’mi să scrie
ce n-am curajul a trăi
s-ajungă ele ca să zboare
în pragul tău de amintiri
şi dintre cărţi cu busuioc,
să mai te pierzi cu mine-n dor
să-mi mai zâmbeşti cândva, cumva
din când în când
şi numai mie
Te mai opreşte în oglindă
în neştiutul ei mister,
ea marea chipul ţi-l va ţine
când voi ajunge lângă ea,
să-mi dea să strâng
la piept…
privirea ta…
Iubirea mea…

* cu drag şi dor nespus tot cuvintelor, spre zarea unde-i timpul lui Borges acum…ţie, suflete al meu, nevăzut, neştiut, cu suflet înlăcrimat în rouă, suavă chemare de artă, peste timp, din glasul cuvintelor unei oarbe meltem spre alintul zorilor ei…

** cluj, mansarda gândurilor mele, la timp de borges, la timp de zori aici, 1.55, 18 ianuarie, ziua Soarelui, acum…;)

*** my appreciation to the creators of the magic photographies, you make souls smile sometimes..thank you for inspiring art from your arts…chapeau bas!! _

Armonia Cerului…

Cuvintele le ridic sus,

Cerul alb şi-albastru le primeşte

Cuvinte drag deschide pieptul

răsară-n el lumina vie..

Dervis sufletul iti zburdă

învârteşte inimi în căldură

răsuceşte paşii-ncinşi

pe ăst rug lumesc nevrednic

de un spirit fără gând…

Paşii sufletulului scriu

magicul poem cules

de un rumi de deşert

pentru rumi cel albastru

să-l înalţe spre un cer

unde-un rumi stă ca Astru…

Această prezentare necesită JavaScript.


~*~ art by Anila Quayyum Agha from http://www.artpeople.net, Istambul by A.G. photography, and an unknown spirit from a photo…thank you all, teşekkürler, merci beaucoup 😉

Un Rumi ca un fluture alb-astru,

cuprins-a inima de spirit,

sufletul ei e Ruma adâncă

AcuM înalţă ochii-n vis

printre valurile de lumini,

lampadare şi zenit,

stă un Soare la Apus,

străjuit de oştenii de moscheie,

„eşti în pace spirite de apă lină,

eşti în armonia plină,

dorul tău e blând, suav,

cald se-nalţă din adâncuri,

din Ocean te întrevăd,

ochi de mare ascunşi de mine,

cum surâzi cu gândul tău

cum’lin luneci sufletu-mi

să-l îmbraci în mătase şi caşmir,

vălul să-i dezvălui fin,

şi doi ochi ce ard deşertul,

boabe de cafea-n nisip,

arzâtori de nemurire,

aprind felinarul plin de lacrimi

cu o flacără de apă…

regarde la mer…

Te învălui drag Tabriz,

sufletul de Shamz să-mi dai,

să mai strâng la pieptul trist,

umbra lui de ochi aprigi,

Şeic gând, cuvânt maur…

Fă-mi din tine, drag nisip,

mângâiat de ALizeu,

chipul ochilor adânci

şi deschide-i la Apus

să-i mai văd o dată doar,

să-i ating,

să-i mai sărut…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu tine-n vălul inimii,

s-au rostogolit în viaţă,

din copacul unui suflet,

dorul viu aprins din vară,

de un soare atotputernic

într-o mare ne’nţeleasă,

dor de inimă alb-astră,

ce unită-ntr-un spirit

îmi aduce alinare

armonie şi iertare,

cu răbdare-n contemplare..

tare dorul e de tine,

încât mi-a ajuns un soare

legâmânt îi ţin mereu,

ochii în albastra rouă,

ce o port, morgană-n suflet,

şi-o surâd când străluceşti,

tare-i fain dorul de tine,

încât a ajuns să-mi fie soare,

şi mi-e drag, suav şi drag,

dragul meu, îţi scrie

…o mare 😉

 

*many thanks to Azam Ali, A.G. photography, Anila Quayyum Agha, a secret caffe for hidden joy of inspiration, and to the unknown photograf of the soul..îţi mulţumesc pentru dorul dorului alb’astru 😉

** scris astăzi, Cluj,17.00, ziua lui mercur şi a veştilor bune sperante din inspiratia sufletului, Hem-caffe, la mansarda unei bucurii a la gertrude stein pe cand se povestea cu Hemingway intr-un paradoxal şi universal salon literar şi cultural..intr-o cafenea magica unde sus sta soarele apus pe moschei de dor şi vis, iar jos sta sa se razboiasca spiritul de scriitor cu lumea şi mundanul ei. E perfect cand cartile şi penelul unei armonii unitare de inspiratie ernestiana, apără Contemplarea cea de sus, unde stă dorul, iubirea, armonia absoluta si sufletul nostru…cerul noica1 mauriu-marin….Îţi mulţumesc Iubire!! 😉

~Amor nocturn si Lin~

Un tril începe noaptea-n mare,

ca o privighetoare mică

desface nodul de mătase

din azuriul orizont,

trezească Soarele din  somn…

trezeşte-te Soleil de vie...

trezeşte-te Soleil de vie…

 

Trezeşte-n vis marin!

şopteţcu-ţi eu în ochi-alin

deschide-ţi inima de gând

şi simte iar dintr-un pământ,

ce-s rădăcinile de dor

făr’de un albastru marin nor..

agale mai mereu aduce

din marea noastră, drag odor,

un cânt de’al ei, un val al tău…

deschide ochii cei de vis

deschide ochii cei de vis

vedea-vei cerul alb, nenins

de marea rozelor petale

ce-aşteaptă ea şi surâd eu,

al tău senin într-un chip blând…

Haide cu mine  din abis...

Haide cu mine
din abis…

căci te ridic din mine însămi

înspre beaticele nimburi

să tot contempli, suflet unic,

emoţie ca să rescrii,

mereu cu avântat Alean,

mereu cu ochii tăi în larg…

como un dor de zarea ta tu ai simti albastra stea

Como, un dor de zarea ta
tu ai simti
albastra stea

ce-i vântul cald şi briza-n om,

căluţ de val şi gând de zbor,

Tu lasă-ţi inima să simtă,

să te trăiască înc’o dată

şi să te scrie-n amintiri

pe ani, surâsuri şi gândiri,

aştearnă vremea calea ta…

sopteste-i ei natura stie aduce ea beatic,vie

sopteste-i ei
natura stie
aduce ea beatic,vie

ce ţi-e Alean, ce ţi-e trezire

de spirit şi de soartă-n dar,

un har, neostoit, pribeag…

şopteşte-i mării dorul tău

ea îl va împlini mereu…

te am în palma gândule

te am în palmă, gândule

în mâinile de senin pline,

te am în gând,

dorindule,

te am în suflet

fiindule,

Acolo-i loc de Dumnezeu

lăsat să fie ocrotit

tot ce-i curat şi spirit fin..

Zâmbeşte fiule de stea,

surâde iar în lumea ta

căci ea, minune Lină,

petală zgâtie de Soare,

e o ştrengară şi sprinţară,

minune veselă de vară

minunea-i vie şi-i …

                                     a ta 😉

 

şi-n dansul ei A-marea ta fi-va mereu cea albă stea..

şi-n dansul ei
A-marea ta fi-va mereu
cea albă stea..

Surâde larg, e dimineaţă

Venit-a soarele în prag,

te am în cordul cel deschis

Amore drag, cuore cald!

* cu drag scris în aziul unor zori duminicale, dintr-o mansardă a gândurilor pline, pe zi 27 april 2014, 4.00, cu multumiri tuturor fotografilor minunati cărora cadrele mi-ai răsărit inima spre cuvântare lină şi sinceră. Many thanks to all photographers for the marvelouse art-works that makes me write sincerely and heartfully. Even if i don’t know your names, you All have my gratitude! Thanks y grazie 😉

dupa mare, al meu ~ tu~

reflection

Da-mi Doamne iar iertare pentru dor

Ca nu-l pot duce prea usor

Ori da-mi putere si curaj

Iubirii ca sa-mi tie gaj

Deschisa a inimii fereastra

Pentru o viata cu destin

Pentru a iubi un suflet viu..

432260_470797489625315_124708704_n

Mai stii Tu, Doamne si tu,mare

Ca-n ani trecuti pierdut-am timp

Lasat-am ca sa treaca in zbor

Iubiri ~ Intotdeauna ~Prea Tarziu

226359_10151178019378185_1377140365_n

Cu greu m-am despartit de ea

A marea mea de-un verde cald

Ce ochii mei o vad mereu

Si-o vor vedea

Albastra ca o viata a mea,

Si acum in pasi de tren

Pe geam rasare doar nimicul,

Gari searbede si gri

In care alb-astra nea se-ascunde

Si singura o inima de beculete

Straluce in frunte de peron

282906_514221061945932_321119135_n

Semnalul de locomotiva

Sa stea mereu aprins cu dor !

n_a

Trec oameni si coboara umbre

Tigarile sunt panaceu

Pentru rabdari in nerabdari

Cronici melancolii d-alean

In care dorul-mi-este rege

si noaptea sfetnic in suras..

la ilusion del tiempo y materia ~Mauricio Silerio

la ilusion del tiempo y materia ~Mauricio Silerio

caci da, de-atata dor si-atata planset

e o iubire si- a mea

in Tine-i greu s-o scriu pe-un vers

si-astfel ea-n-mine va ramane vie

va sta mereu pentru vecie

caci Goethe, chiar si el spunea

« ca te iubesc, e treaba mea,

Ce te priveste asta pe tine,

Pe eul tau si dumneata,.. »

Dar e cuvant si logos sfant

Alean cand il numesc devine

Si-atunci mi-l spun

einfuhlung

320460_419552474774693_1112447517_n

Mauricio Silerio ~the weight of the words~

Ca si cand tie

Pe buze vii as pune gand

Ca leac de aripa de inger

Si ca metafora-n Kundera

Eu pun a mea iubire-n mine

Si doar in tine o voi pastra..

284902_516089885092383_1266723029_n

  (editari din trecut..  cu trenul spre cluj, ora 22.30, 29 decembrie 2012)

   cu gand albastru de prin mare adunat acum

cand geamu-afara trist  priveste

de pe acoperisuri marea alba..

v-aduc  si-un glas de om-poet

cu-adevarat un om frumos,

Petra Balu -portretul pasarii care nu e.. de Claude Aveline

mi-am revazut azi marea…

181046_450548388296745_27675654_n

am inca nisip pe ghete,

intr-un compartiment de tren

ma-ntorc c-o mana de scoici

si-un saculet de nisip

ca un ostas necunoscut

murit-am azi pe mal de mare

intr-un biet sfarsit de iarna

cu valurile liturghie

si-ntr-o lijanie de pescarus..

29794_126277064193231_393426180_n

acasa bunica arunca din prag

praful ultimului an

iar eu nu stiam inca nimic despre viitor

si totusi..

in fata sinelor de timp

Cineva de Sus a dat o pagina-napoi..

si-asa ajuns-am ca sa-mi vad

propria-mi moarte ca Oedip

in marea verde-albastrie,

ca un smarald spalat de lacrimi

si-ascuns etern de trecatori..

Ti-am dat tributul iernii mele

si , Mare, dorul meu ti-am dat

sa-l regasesti acum cand plec

departe iar, prin munti, neant…

si-o lacrima alba de luna

am revarsat in valul tau

ca-ntr-un argint nisip prefaca

a mea iubire, al meu dor..

mi te-am lasat iar gaj pe lume

pe mine in lacrima de luna

ce numai tu cu mine-o stim

vedea in nopti de toamna indiana

din dincolo de lumi si stele

de lumea mea, de lumea ta

ea singura, o luna, ea

ne leaga si ne va lega

in nod marinaresc de dor

pastrat in cufar de comori

pe fundul marii , alba-astra

unde zapada ajunge a fi

nisipul unui viu argint,

sarut al fulgului de nea

ce-a inrosit cu a sa viata

buzele pamantului ~Nu ~

doream cu ardoare si nesat

sa plang, la mal de mare sa imi las

durerea drept tribut si dar

si un trecut pentru un an

dar Doamne, lacrima-mi fu gheata

ea se opri si planse in gand

si ochii briza mea albastra

mi-i sterse in suflet dupa plans

si-mi darui ca talisman

curajul si rabdarea sa

ascunse-n vorbele de val

si puse la pastrat ca dar

intr-un sidef alb ca de nea

o lacrima in scoica sa…

si-acum si in viitor mereu

voi coase rana dupa rana

pe cord deschis

fir de nisip

si ciobul ac de sticla vie;

in nod pun scoica drept zalog

sa tina leacul marii albastre

eternul viu pe rau de sange

cu care si Baudelaire scria

de omul liber, el  iubeste

Marea in Intotdeauna…

                                                                                      marea, rana sufletului meu..  
marea, rana sufletului meu..

povestea din Semiluna

Vazand iar luna, am spus adio lumii si-am intors fata si-am plecat..Nu stiu de ce am un deja-vu scriind aceste randuri de poezie, proza, ganduri din fructele universului pe care, oricare le-am culege, tot aici in paradisul nostru terestru se vor raspandi si reintoarce in flori si ramuri regeneratoare de la inceputuri.. depinde de roadele ce ti-s date, daruite de Sus..depinde de tine sa le prinzi si sa nu fie culese si uitate-n scopul lor de vrun alt visator, prinzator de stele ideatice si de inventivitate..dar cred ca pana la urma important e sa ajunga sa se desavarseasca in valurile lumilor noastre, in hipersfera noastra, indiferent de prinzator si visator,.. ideile tot vor pluti pana le va pescui cineva si le va da si nu lua, viata si energie creatoare si le va desavarsi..important e sa ajunga la noi…

dar revenind la povesti si la semiluna mea de sus, am vazut astazi ceva frumos ce cred ca am avut norocul sa-l prind ca zbor zburator ideatic de inspiratie.. am vazut un om in luna…nu, nu era rus,nici Nasa-os, era doar un om…cum asa? Iaca o sa va spun aici mai pe-ndelete, in cateva randuri scurte ce n-am pretentie sa fie neaparat versuri, ci doar ..ganduri…

Am vazut un om in luna,
era Omul cu palarie

da da, era chiar el
Omul cu palarie

statea sprijinit de luna unui bar

si astepta , o astepta pe ea

Amintirea..

ochii-i erau pamantii si-n lumea lor

privea din luna, luna noastra

a oamenilor veseli tristi

a oamenilor gri…

adanc in ganduri si-ncruntari

ca un Atlas privea prin zari

cum valurile zburdau vesel

in zboruri multe, efemere..

din gandurile lui de Chronos

ce-i Timpul mare si-i oprit,

el astepta o pasiune,

un val de viata si de viu

ce-ntr-o transcedere totala

sa treaca lumi, hotare mii

s-ajunga-n amintirea calda

la armonia de copil…

ce trist privea cand l-am vazut

de printre ramuri de maslin

fara sa stie ca-i surprins

de-un ochi deschis si nevazut

priveam la el din semiluna

si-ntelegeam trairi simtiri,

i-atribuiam povesti si dansuri

ii creionam coregrafii

asemeni unui milonguero

ce sta si-asteapta ne’ncetat

parfumul ei sa vina iar

si-n amintiri sa mai danseze

si-n pasi sa retraiasca iar

o voce, un pas, un bandoneon

un grai al tandelor de vals,

un tango-dialog y mas,

cuvinte melancolice in pasi

marturisiri ascunse-n dans..

Această prezentare necesită JavaScript.

Asa era omul din luna

Omul candid cu palarie,

ce astepta drept amintire

o reverie-ntr-o iubire..

Si am clipit fara sa vreau,

si gandul artei sublunare

se metamorfozase-n  Ea

femeia, dincolo de ea,

de Luna semilunei luni

de pe un brat de era grea.

Veni ca fluture de mai

se trasnforma in muza verii

si-n apele de iulii pline,

ea rupse lunii un patrar,

o bucatica ca din Rai,

ea luase lunii drept zalog

ca dupa viata-i planetara

sirena sa devina iar..

Femeia rupse cu blandete

o bucatica de-alba sticla

din semiluna albastrie

ce sta-n carlig de colivie,

pe cer de paturi si stelute,

si alte vietati marine..

si-ntoarse coala de hartie

si-ntoarse luna semilie

si cu-n suras de inceput

gandi si incepu a scrie…

( acasa, pe langa Tomis, ora 1.12, 26 iulie 2012, intr-o joi)

Imagini alese din picturile artistului Fabian Perez , alaturi de fragmente din filmul Tango Lesson de Sally Potter and Pablo Veron..intregul film aici..

luminii..

Lumina stinsa-n mare
cum oare te aprinzi
ca sa revii-n ceruri
sa razi ca sa fim vii

Iubeste-ne din nou
intoarce-te la noi
ne iarta, ne-mpaca
Curata de noroi
aceste inimi triste
din corpurile fade
aceste surde inimi
din aste corpuri goale

Te-ntoarce iar la noi
ne lumineaza Calea
te-ntoarce si ne iarta
condu-ne pe carare
accepta-ne pe noi! ( ~9 dec 2010, cluj, dupa Calatoria lui Gruber;)

El Mar …de Borges

” înainte ca visul (sau teama) să ţeasă

mitologii şi cosmogonii,

înainte ca timpul să transforme-n zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era.

Cine este marea? Cine este acea violentă

şi străveche fiinţă care roade pilonii

Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp,

Este abis şi splendoare, întâmplare şi vânt?

cine-o priveşte o vede pentru prima dată

Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc

Lucrurile elementare, frumoasele

Seri, luna, focul aprins într-un cămin.

Cine este marea, cine sînt eu? Ziua care va urma

Agoniei mi-o va dezvălui.”

„..ne-a obsedat întotdeauna. Ni se pare misterioasă. Nu ştim ce este sau, aşa cum spun în poem, cine este această fiinţă  din moment ce nu ştim cine suntem noi. Şi acesta este un mister. Am scris mult despre mare. Poate că poemul merită atenţia dumneavoastră. Nu cred că mai am ceva de spus, căci nu e vorba de un poem intelectual. Asta din fericire. Probabil că nu este prea rău, din moment ce-şi are sursa în emoţii.”

( Borges în „Borges despre Borges”, pe la paginile 49-50 🙂 )

Mare-le dor al lui Scaramouche…

Te Iubesc , mare cu soare!

Te iubesc, idee de mare..

sau mai bine nu…

te iubesc emoţie a apei,

desfrâu al ielelor marine

ce greu se vede din adâncuri

de raza palidă de soare

ce stă în geamul luciului de apă

şi nu cutează ca să intre…

melancolie, dor şi mare.

ce greu e să fii azi un peşte

ce-n apă uită că trăieşte…

( scaramouche despre scaramouche, 18 iunie 2011, pe la nouă seara)

Coincidente cu Anca Doczi

facebook

O seară de vineri, câţiva colegi şi un spectacol. Stăteam cu toţii şi asteptam în faţa teatrului Puck să vedem „ Femeia ca un câmp de luptă”, de Matei Vişniec, în regia Monei Marian, şi despre care auzisem numai critici pozitive.

Am intrat, am văzut o doctoriţă încercând să se elibereze pe sine odată cu Dora, femeia bosniacă, am trăit ca spectator emoţii contradictorii, şi am ieşit fără să comentez nimic, căci orice cuvânt era slab în faţa teatrului. Văzusem ceva frumos pe scenă, văzusem teatru cum demult nu mai credeam că am să mai văd.

După acea seară, am învăţat să admir din nou. Ajungând acasă am început să caut cât mai multe date despre cea care jucase rolul doctoriţei Kate, şi ..coincidenţe : proveneam din acelaşi oraş, terminasem amândouă la acelaşi liceu, şi amândouă aveam legătură cu teatrul, ea performa, eu de abia începeam.

Şi mai pot spune cred, o a patra coicidenţă, după acel spectacol, ideea de teatru social-politic. După o primă întâlnire la o cafea, am realizat că am dat de o persoană extraordinară, un „cal breaz” după cum se autointitulează, în lupta culturală pe care a deschis nenumărate fronturi, o actriţă fără nazuri şi epoleţi, un om simplu dar curajos în aceeaşi măsură. A fost de acord să împărtăşească cu mine, coincidenţele vieţii ei şi iată ce a ieşit.

Eterna intrebare ” de ce de la Constanta la Cluj”? Acolo a fost sa fie intalnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj ?

De ce eternă? A, toată lumea ne întreabă de ce ne-am mutat din Constanţa aici… Iţi vine să crezi că acest oraş e încă un fel de „mit”? Am venit la Cluj împreună cu familia mea când aveam 18 ani şi intram în ultimul an de liceu. Tatăl meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici în fiecare vară. 15 iunie era întodeauna data în care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei mă duceau la avion, şi bunicii mă aşteptau pe aeroportul din Cluj. Mă întorceam toamna la Constanţa cu plânsete şi văicăreli. Să spunem că ne-am întors acasă…Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oraş Interzis”, micul meu imperiu… J

 

Prima ta răscruce cu teatrul? Când ai ştiut că vrei să joci şi cum ai reuşit să-i convingi pe cei din jurul tău de drumul tău?

Răscruce ? Nu !! Întâlnire ? Da…cred că mai degrabă că au încercat să mă convingă ei pe mine.. Am ştiut că vreau să joc mai în ultima vreme…cu ceva timp după ce am început să joc. Ca la unele întâlniri, uneori te duci nepregătit…uneori ai întâlniri oarbe…şi mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost întâlniri minunate şi de neuitat.

Care sunt oamenii carora le datorezi „actriţa” de azi din tine?

Cu întrebarea asta ai cam încurcat-o… J Pentru că o să ai mult de notat !! Cum îţi spuneam, am fost educată să înţeleg teatrul ca pe o întâlnire. Şi fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul într-un fel. O să o iau de la început…Apropo de coincidenţe. Ştii cum îl chemă pe profesorul meu de engleză din liceu care m-a îndemnat să dau la teatru…şi datorită căruia m-am prezentat la examenul de admitere ? Domnul Beckett …Găseşti ceva absurd în asta ? Bun apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-aş menţiona aici pe domnul Arian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedică când am încercat să fug mâncând pământul. După un an mai ciudat de studenţie teatrală, am dat examen din nou…Şi atunci am cunoscut-o pe cea mai importantă « întâlnire » teatrală din viaţa mea : Prof.dr. Miriam Cuibus. Iar alături de dânsa trebuie să îi  menţionez pe foştii mei colegi de clasă…pentru că vezi tu, munca în echipă, cu toate momentele ei, te formează în spiritul acelei echipe şi cred că evoluţia fiecărui individ se datorează şi celorlalţi din acel grup… apoi, urmează coordonatorul meu de masterat, Hathazi Andras, ale cărui cursuri mi-au limpezit gândirea teatrală. Tot în aceiaşi ordine de idei trebuie să îi menţionez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am învăţat enorm – nu numai la clasă, ci din toate întâlnirile cu dânşii, mai mult sau mai puţin formale : Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca şi Mihai Măniuţiu, regretatul profesor şi dramaturg Constantin Buricea şi prof.dr. Miruna Runcan. Bun şi acum vine partea de « practică » a meseriei. Regizoarei Mona Marian îi datorez ore şi zile întregi de muncă extraordinară, inspiraţie şi descoperiri. Actriţa pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet şi omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bonţidean. De la ea am învăţat enorm. Iar forţa ei creatoare te năuceşte, nu-ţi dă pace şi te forţează să fii şi tu la înălţime. Iar la final, dar nu în ultimul rând, omul căruia îi datorez devenirea mea de azi şi unele dintre cele mai importante lecţii de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener în creaţie şi cercetare de nepreţuit.

 

Putem spune şi cărei păpuşi îi datorăm faptul că azi te putem vedea la Puck, jucând şi bucurându-i pe cei mari şi pe cei mici?

Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să joci şi să te joci cu ele?

Mă vedeţi la Puck datorită rolului Katia din « Istoria Comunismului povestită pentru bolnavii mintal », de Matei Visniec, regia Mona Marian, piesă concepută iniţial la Teatrul de Păpuşi Puck, secţia Nocturne. Cât despre păpuşi…e puţin mai complicat. Ştii că la orice teatru, mai întâi « duci tava ». Ei, eu am dus tot felul de animăluţe sau obiecte…ca abia după un an să am un rol întreg…cu tot cu mâini si cu picioare, şi asta a fost o înlocuire. (Uneori se întâmplă să trebuiască să joci doar picioare…) Iar după încă şase luni, am putut să-mi asum creaţia unui personaj. Cel mai mult îmi plac şoriceii…

Cum îţi pare acest teatru, acest joc cu păpuşile în comparaţie cu cel « cu oameni »? Unde te regasesti mai mult?

Ăsta nu e  teatru cu oameni ? E tot cu oameni, doar transmisia e diferită. Masca arată altfel şi este arătată prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, şi chiar profesioniştii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, consideră teatrul de animaţie un gen minor.  Îl numesc teatru de animaţie, pentru că tehnicile folosite nu se reduc doar la păpuşi. Ca efect, nu există cronică de teatru de animaţie, iar actorii păpuşari nu sunt vedete…nici măcar locale. Mă rog, asta e o situaţie românească… Să ştii că meseria de actor păpuşar este foarte grea. Consumul de energie psihică şi fizică este mult mai mare decât în teatrul de dramă. Uneori ajungi să stai ore în şir într-o poziţie foarte incomodă şi totuşi trebuie să-ţi foloseşti corpul la maxim. Animaţia nu stă într-o mână şi o voce, stă în multe alte resurse. Dar despre asta trebuie să vorbeşti cu colegii mei care au mai multă experienţă. Mă regăsesc în spectacolele frumoase şi inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am învăţat un lucru extraordinar din teatrul de animaţie…să stau cuminte în spatele măştii, pentru ca masca să poată prinde viaţă.

 

Ştiu că împreună cu Mona Marian aţi iniţiat secţia de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de către public la început?

Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulţi. Aşa că secţia Nocturne e o « Cenuşăreasă » a teatrului…Dar publicul pe care îl avem şi l-am avut până acum a fost încântat. Poate la întrebarea asta îmi răspunzi tu. Chiar mi-ar place să ştiu în mod real cum e privită secţia Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian : http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului în care am gândit această secţie.

Pot spune că mă înscriu şi eu în categoria spectatorului încântat şi chiar fericit că vede în sfîrşit un mesaj adresat  direct publicului, axat pe probleme reale din viaţa de zi cu zi. Mă bucur să văd şi teatru care încă mai ridică « oglinda » în faţa societăţii.


Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bonţidean. Cum s-a născut ea, care  v-a fost coincidenţa drumului ce avea să devină o foarte frumoasă colaborare? V-amm văzut jucând împreună în „Femeia ca un Câmp de luptă”, cum a fost să joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniacă, personajul ei?

Cu Dana e o poveste foarte frumoasă !! Noi am conceput spectacolul « Istoria Comunismului… »  prima dată în limba engleză. Urma să plecăm cu el în Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul în limba engleză, iar eu nu pusesem niciodată mâna pe o păpuşă…sau în păpuşă…Trebuiau manevrate trei păpuşi, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc…e femeia care vorbeşte cu Stalin şi care se dă de ceasul morţii, ridică teatrino-ul pe sus, ameninţă cu pistolul…Ei, aşa ne-am hotărât noi să încercăm ca eu să fac vocea şi ea mânuirea. În mod normal e o sarcină dificilă…ca dublarea la film, gura poate merge într-un fel şi vocea altfel. Dar în cazul nostru s-a întâmplat ceva miraculos…Totul a mers ca uns de la început, am construit împreună momentul ca şi cum am fi fost un singur om, ne-am simţit perfect…Asta ne-a unit.

Cât priveşte psihologul nu este un inamic…Dar in fine, noi nu ne confundam cu personajele noastre şi cu relaţiile lor.

Ai scris într-un articol publicat în Studia Dramatica de experienţa actorilor şi a publicului, şi mai ales culoarea celui din urmă. După reprezentaţia „Femeia ca un Câmp de luptă”, ce culoare a avut publicul pentru tine şi ce culoare crezi că i-ai dăruit tu lui în acea seară?

Cred că e o întrebare tocmai care poate crea confuzii dacă cel care citeşte acest interviu nu ştie la ce mă refeream. Dar hai să ne jucăm puţin : Publicul e foarte diferit în fiecare seară. Aşa că orice spectacol, « Femeia ca un câmp de luptă » sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu…  « Femeia ca un câmp de luptă » e un spectacol foarte emoţionant, şi m-am bucutat să remarc că spectatorii nu au rămas indiferenţi, nu doar referitor la emoţii, cât şi la subiectul piesei. Sunt câteva femei care au venit la aproape toate reprezentaţiile. Ce-ţi poţi dori mai mult ??

În prezent lucrezi la două proiecte foarte interesante; care ar fi acestea si ce impact crezi că or să aibă ele pentru publicul român şi străin?

Nu vrei să îmi pui acum această întrebare…Crezi că ai timp să vorbim despre asta ? Poate cu altă ocazie. O să spun doar atât. Proiectele se referă la construcţia de pace prin teatru, tehnici dramatice şi artă în general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITĂŢII ROMÂNEŞTI, pe care l-am lansat abia de curând cu PATRIR (Institutul Român pentru Acţiune şi Cercetare în domneiul Păcii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru România, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, şi de Artă prin iniţiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veţi auzi în curând). Căutaţi Reconstruction pe facebook şi spuneţi-mi părerile voastre.


De unde v-a venit ideea implementării unui proiect ca Reconstruction în Romania? Crezi ca se va  schimba ceva în relaţia România-Străinătate după o mediere teatrală ca aceea propusă de voi?

Ideea vine dintr-o nevoie personală şi din multe accidente. Vine dintr-o saturaţie a « problemei româneşti » . M-am săturat ca « românismul » să fie o problemă… Dacă se va schimba ceva… ? Asta sper…Şi mai sper să se implice multă altă lume…Tu ai face-o ?

Da, personal cred că se poate schimba ceva dacă ai o echipă grozavă de oameni încrezători şi curajoşi.


Dar să revenim la omul Anca Doczi, care are o energie şi un entuziasm creator teribil, de unde atâta energie şi luptă culturală? Stiu că eşti şi voluntar Artemis,  de unde vin  curajul şi încrederea în artă ca mijloc de mediere a unor probleme sociale?

Care e „motorul” tau secret?

O iau de la urmă…”Motorul” meu secret…care nu mai este tocmai un secret…este chiar teatrul şi viaţa trăită printre oameni ai scenei. AM fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie şi curaj cred că are orice actor, e doar o problemă de alegere cum investeşti acea energie. Dar nu aş vrea să foloseşti cuvinte prea mari, pe care eu să nu mi le pot asuma…ca de exemplu “luptă culturală”. Nu cred că pot vorbi încă de o luptă culturală. Deocamdată sunt nişte acţiuni…Cine ştie mai încolo…J


Ai o multime de „poveşti” (dacă-mi permiţi să le spunem aşa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regăseşti în toate aceste poveşti, lecţii de viaţă, eşti tu în toate acestea?

O, da!!! Încerc să rămân personajul principal în toate poveştile mele de viaţă…Dar să ştii că lucrurile sunt destul de legate şi dependente unele de altele. Par ele separate…dar dacă tragi linia vezi că ele merg împreună, se susţin, completează… Şi mai am încă multe alte poveşti…

Daca cineva ţi-ar fi spus atunci când ai mers pentru prima oară la teatru că vei ajunge să fii tu omul aplaudat de ceilalti, ce i-ai fi răspuns?  Cum e să fii actor, omul de pe scenă şi din spatele măştii, sau din spatele păpuşii?

În clasa a VI-a eu şi prietena mea cea mai bună, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere : eu urmam să mă fac jurnalist şi ea actriţă. A ieşit taman invers. Şi s-a potrivit foarte bine, pentru că amândouă suntem fericite de alegerile făcute şi nu ne putem imagina făcând altceva. Cum e să fi omul de pe scenă ? ( Joc şi teatru de dramă şi mai ales Performance, nu numai în spatele păpuşii) Păi, la aplauze eşti fericit, eliberat. Şi puţin cu conştiinţa încărcată că doar tu eşti acolo, când ceilalţi creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnică fară de care nu poţi face faţă nu sunt pe scenă pentru a-şi lua şi ei laurii…Cât despre mine…Încă am un trac imens. Trebuie să mă arunci cu forţa în scenă…De obicei, caut prima ieşire, caut motive să se anuleze spectacolul…Mi-e o frică…La final e cel mai bine. Dar te întrebi : ce-i cu nebunia asta? De ce te întorci din nou pe scenă? Magie…

Cine a fost „omul de pe scenă” care te-a marcat, te-a făcut să crezi în teatru ca destin al tău?

E foarte bună întrebarea pusă aşa. Profesoara mea de actorie : Prof.dr. Miriam Cuibus ( actriţă a Teatrului Naţional, Cluj Napoca). Dansa m-a învăţat că teatrul e un destin…


Daca ar fi să încheiem  într-o notă coloristică, pornind invers de la o culoare care schimbă lumi, oameni, mentalităţi, ce culoare crezi că ar trebui să-i dăm lumii ca să devină mai blândă?

 

Albastru !!!!! Clar !!!! E culoarea păcii…

 

 

Multumesc mult !

Eu iţi mulţumesc pentru întrebări şi  pentru întâlnire !!!

 

La puţine zile după « coincidenţa » noastră, am revăzut-o pe Anca într-un sublim şi trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te făcea un pic să te cutremuri cu gândul unui deja-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi şi clovni invizibili”, după textul lui Vali Butnaru, în regia şi scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replică cât un interviu, ca să parafrazez,” Dă-mi inima ta, să mă pot sprijini de ea!”

Dacă v-am făcut curioşi, vă invit s-o auziţi pe actriţa Anca Doczi dimineaţa, prin vocea unei păpuşi şi seara, la teatrul Puck, în spectacolele de Nocturne, pentru a vă dărui dileme, sau răspunsuri la ele.

va invit la Nocturne
spectacol la teatru Puck, sectia Nocturne


http://www.ziarulfaclia.ro/Nocturne-la-Teatrul-8216-8217-Puck-8217-8217-+46988.

Acest articol a aparut si pe Ceasca de cultura,

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=1710