Bienvenue mon ange…

~ Oare pentru ce suntem făcuţi să iubim, oare nu pentru a salva?…~

Bine-ai venit Îngere,385793_613274252032644_1654700516_n

aripa ta

cu greu am revăzut-o

am surâs o dată cu atingerea ei

eşti ca o mătase

alb-astru de uşor

ştii, mi-e în sfârşit cald în inimă,

de-un an întreg am îngheţat

orbecăind în poluri nord

suflând în suflet şi în gând,

gerul era prea mare însă

dureri, tristeţi mi-erau tovarăşi

lucram, dansam, scriam cu ele

până-ntr-o zi

când inima-nceput să doară

şi micul meu entuziasm

să strige de prin toţi rărunchii

atingerea ta, îngere foto-martin stranka

atingerea ta, îngere
foto-martin stranka

„mă-nec în tine, inimă!

salvează licărul de stea

salveaz-o Suflete pe ea!”

şi-atunci făr’ca să ştii

mi-ai prins în braţe suflul trist

ce-abia mai răspundea chemării

subtil, gentil, din licărul de stea

cuprinsu-mi-ai mijlocul trist

şi-ntr-o burgundă catifea

mi-ai învelit micuţa inimă de nea

nici n-ai ştiut că licărul din ea

sufla subţire şi cam rar

dar ai Crezut!

Ai dat iubirii zborul viu

şi inima-mi’ncepu să fie

şi surâzândă să-ţi trăiască

în mâinile-ţi blânde şi calde…

Nici nu ştii ce bine e acum

în sfârşit mi-e cald’n suflet

şi-n inimă e foc de şemineu,

ciudat, lacrimile bucuriei

aştern mereu focul viu

din care zburdă cuvinte’ncenuşate

şi coapte bine-n foc de dor

aştearnă ele’n rânduri drumul

doar tu să-l poţi păşi

iubind,

să poţi ajunge

ce-i dincolo,

ascuns de vremi….

( aujourd’hui chez 7.00, 21 feb 2014, dans une mansarde, cluj)

P.s. mercie de tous les photographes pour l’inconu d’emotions que j’ecrirais ici et ausi le film „histoire d’hiver….merci! 😉

Anunțuri

Poezia surâsului tău…

cântul ce-ţi scriu ţie, suflete sburător al mării, dincolo de nisipurile albe ale iernii, în căutarea brizei primavăratice a iubirii…te doresc a te lua de mână şi a te duce dincolo de amintirile în care-mi spuneai cu inima „ţie” 😉

nimeni nu ne spune că marea se ascunde albă în iarnă

nimeni nu se uită când ghioceii ies nevăzuţi noaptea
nici când licărul râsetelor lor e un clinchet stelar
nimeni nu se mai uită la o ramă cu inima
doar o aşează ca o usă deschisă spre speranţă…
doar doar un suflet se va aşeza
gentil calm şi tandru va surâde,
va opri mătasea gri de primăvară’arzândă
să-şi tot topească dorul în neant nocturn..
Îmi imaginez cum atinge uşor zăpada
cum ia din ea albul pur şi ideatic
şi-ntr-un sărut presărat cu praf de stele
lin aşează mângâieri de cer marin
într-un adânc tărâm albastru-străveziu
singurul univers magic de real
singurul care ne va primi mereu
să ne putem privi
hulpavi’n ochi
să tot atingem
dorul infinitului dorit
să-l tot trăim
să tot iubim…
                       
Fahrenheit by Bruno Dayan

Fahrenheit by Bruno Dayan

ce caldă şi uşoară-i adierea-n inimă
e un roze toscan de peste-o mare

 

surasul tău... fotografie de armir

surâsul tău…

 

briza ta într-un surâs
a colorat sublim mătasea

rochia mea-i albastră’acum …

Surâsul meu...
logosul sincron de peste timp...

logosul sincron de peste timp…

e acel susur magic şi antic
de care ne povesteam mereu
noi despre noi pe cărări de dor
singuri călători prin univers
subtili ochi răsăritori de sori
copii neştiutori de lume
surâzători de infinit
vom tot privi deasupra lor
pân’ rândunicile or zbura
din coada ochilor de stea
şi’atunci cu ochii’nchişi
Noi*

rodin din catedrala noastra

rodin din catedrala noastra

vom putea vedea
ceea ce muzica ştia…deja 😉

 

( Surâsul cuvintelor tale… aujord’hui du cluj, feb 2014, 20.56, la mansardă)

p.s. mulţumiri minunaţilor fotografi necunoscuţi cărora inima le-a găsit zbor prin a lor artă/many thanks to all great photographers for all these beautifull thoughts of art works…even if i don’t know your names, i really appreciate your art and i thank you all for having the chance to „write” with your art my poetry! Thank you! 🙂

Despre iubire fără prea multe bloguri…

 https://i2.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2014/01/Alin-Les.jpg

 Când am descoperit cartea lui Alin Leș, Monologuri Psi despre cuplul modern, apărută recent la editura Paideia, la sfârşitul lui 2013, n-am crezut că pot spune acum așa ceva :

«Aceasta nu este numai o carte de psihologie!» . Este mult mai mult, e un psiho-jurnal, un respiro , după cum mi-a mărturistit autorul ei, un timp de reflecţie acordat sieşi de la tot ce înseamnă social, muncă de psiholog criminolog, cercetător în domeniu şi cumva şi o evadare din lumea cărţilor de expertiză şi a scrierii lor.

Când l-am întrebat de ce şi-a finalizat respiro-ul eulistic într-o carte, scriitorul a deschis cartea şi mi-a citit dedicaţia. E o dedicaţie pentru noi toţi, care trec sau am trecut prin relaţii de cuplu ca prin gări mici şi insignifiante dar în care tot opreşte trenul pentru că aşa-i “traseul” vieţii, al nostru, al tuturor.

“Acelor cupluri pentru care lupta între sexe reprezintă raţiunea lor de a fi. Acelor cupluri interesate de spaţiul lor psi. Acelor cupluri care au ajuns să iubească distanţa dintre ei. Acelor cupluri cărora le lipseşte setea de excelenţă în doi.”  https://i0.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2014/01/Monologuri-Psi.jpg

Monologuri-PsiÎntradevăr, coperta şi titlul te duc în sfera cărţilor de specialitate , mi-aţi putea spune dar am să vă contrazic un pic; e drept o găsiţi pe raftul de psihologie al librăriilor şi la secţiunea psiho pe site-urile de distribuţie de cărţi dar cartea aceasta e o minunată bijuterie ascunsă. Cine va trece dincolo de copertă, va sta şi va rămâne în librărie până la închidere, neputând-o lăsa din mână. Pentru că, să fim sinceri, mare parte dintre noi l-am citit pe Bruckner cu Paradoxurile iubirii, pe Jose Ortega Y Gasset cu-ale sale Studii de iubire, pe Liiceanu în Despre seducţie, sau pe mulţi prieteni pe blogurile lor; cu toţii am vrut să fim seduşi literar de iubire prin aceste scrieri în speranţa aflării unei idei, unor răspunsuri, unei rafisante mângăieri pe inimă… Mai toţi însă s-au pierdut în ştiinţificarea iubirii şi a sufletului, în obiectivizarea tuturor trăirilor lor, ascunzându-se în spatele bibliografiei şi a citatelor altora. Au scris «departe» de noi publicul şi nu, nu le contesta ici valoarea, ci doar relaţia cititor-scriitor.

Însă aici, scriitorul Alin Leş porneşte invers drumul paradigmatic al iubirii ; de la sinele său, trăit, lovit, îndurerat, iubitor şi iubit, trădat, învârtoşat în simţiri, el ajunge un sine catharsis, un suflet eliberat şi purificat prin dezvăluiri din adevărul propriu trăit. Prin aceste scrisori-monolog adresate cu un generic vocativ Iubito, el reface traseul unei iubiri proprii şi bate clopotul lui gauss spre trezire interioară, o trezire la conştientizare de sine fără egoism sau narcisism posesiv de iubire. Pornind de la «Cunoaşte-te pe tine însuţi!» socratic, scriitorul ajunge să refacă la nivel de carte drumul unui Dante contemporan. Numai că aici, în citadinul nostru social si vitezoman, Dante-le nostru nu mai parcurge o hipersferă pentru a se purifica de toată suferinţa şi frumosul iubirii. El ţi se adresează ca-ntr-un dialog epistolar ce reverberează în sine totul, asemeni unei lovituri de bumerang; toate trăirile şi conştientizările, totul este dus la o interiorizare psihanalitică excelentă ce, odată terminată, dezvăluie câte un licăr de adevăr purificator.

Astfel în fiecare monolog, la final, esti readus cu picioarele pământ şi pe o treaptă mai sus în cunoaşterea ideii de cuplu şi iubire în contemporanul nostru neaoş. Aş putea spune chiar, parafrazând drumul poetului în Divina Comedie spre o Beatrice, mereu alături, dar întotdeauna în neantul idealului, că pentru scriitorul nostru , Beatrice trebuie să facă mereu un bungee-jumping metafizic şi nu o hipersferă initiatică ca-n Renaştere. Vedem un El răsucit, întortocheat în amintiri şi emoţii, un captiv al tuturor tabu-urilor marca Amor, un Eu care în prima parte a cărţii se învârtoşează să rămână un răzvrătit al dorului, în care lacrimile nu-s încă terminate. Un suflet în care simţi prezenţa lui Allain de Botton, Nietzsche, Cioran, Eliade…

“M-ai privit prelung şi mi-ai întins singura eşarfă la care ţineai cu inima… Fluturată în vânt, era ca un steag de pace , alb, curat, în lacrimi. Mi-am aplecat capul sub ea, şi pe loc, mi-a venit să zic o rugăciune. Avem predispoziţie de zei.”

În partea a doua a cărţii însă, observăm la nivel de cititor cum Eul devine liniştit, mai împăcat şi mai palerian. Si atunci se decantează totul, şi durere şi emoţie şi iubire. Şi toate iau forma unei pietre de destin pe care scriitorul Alin Leş o lasă deoparte, pe marginea drumului aruncând o ultimă privire spre oraşul trecutelor amintiri şi întorcându-se cu sine la sine, pornind spre un alt târâm necunoscut, o altă şansă de poveste, spre noi trăiri, sentimente, alte melancolii şi o nouă înţelepţire, pentru că epilogul lui Cioran e mereu acelaşi:

“Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.”

Chiar dacă v-am spus finalul poveştii, oarecum, ţin totuşi să vă atrag atenţia şi spre un alt traseul al cărţii, şi anume acela de mic breviar psihologic pentru iubire, de ce merită totuşi să mai credeţi în iubire şi cum să nu vă mai lăsaţi duşi de viteza ei, atunci când aceasta devine nocivă.

Monologurile Psi ale lui Alin Leş merită citite şi răscitite şi de psihologi şi cercetători în domeniul lui Psyché pentru că abordează printr-un sincer şi curajos studiu de caz propriu, mai toate paradigmele iubirii în cuplu din toate perspectivele filosofice, teologice, psihanalitice şi metafizice. De la fragilitatea amintirilor inocente de-nceput, trăirile ambivalente ale celor doi eu-tu, jongleuri mai mult sau mai puţin profesionişti, cu libertatea şi valorile proprii, sentimentele-oglindă care răbufnesc negativ dintr-un pahar prea plin şi până la împăcarea cu sine şi oarecum starea de gratitudine în faţa amintirii celuilalt «tu» dintr-un trecut «noi», toate converg spre un om frumos, împăcat, re-entuziasmat, vorace prin curiozitate şi căutare de noi alei ale sinelui în acelaşi destin.

Personal, pot admite că aceste monologuri epistolare m-au retrezit cu entuziasm la o reactivare interioară şi literară. M-am bucurat la sfârşit de an când, luând cartea din mâna unei prietene, ea n-a mai putut-o dezlipi de lectura mea până ce n-am sfârşit-o. Mă încântă şi acum, redescoperind-o şi regăsindu-i stilul sincer, limpede, complet şi universal, în toate paradigmele iubirii în doi la nivel contemporan. E o carte ce depăşeste cu mult versatilitatea joviala a lui Pascal Bruckner în statistica paradoxurilor sale, într-un fel poate pentru că aici, acum, noi avem nevoie de cineva sau ceva care să ne readucă frumuseţea spiritului, a întelegerii şi comunicării reale în realul cotidian. Durerile pe cord deschis mai mereu întinează frumuseţea melancoliei, iar eu cred că, după o reflectare în oglinda experimentată a cărţii, putem lăsa fiecare pietrele grele din destinul propriu adunate de prin trecut, le putem aşeza pe o margine de lac, le putem scufunda pentru a nu mai şti vreodată ce-i narcisismul sinelui în doi şi putem să ne ridicăm, să ne continuăm drumul prin viitor.

Închei recomandându-vă cu mare drag să vă opriţi privirea, data viitoare când sunteţi într-o librărie, la raftul de psihologie, şi să trageţi coperta acestor Monologuri Psi despre cuplul modern de Alin Leş. De ce ? Pentru că, vorba lui Nietzsche… “Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi flacără tot ceea ce suntem şi ce întâlnim.”

Acest articol a fost publicat pe webcultura şi republicat pe ceascadecultura unde vă invit să vă mai bucuraţi spiritul cu veşti bune de prin artă culese!

~ gandul unui vis de dimineata…

port picaturi de roua in doi  ochi

sunt lacrimi transformate-n diamant

le-am slefuit, sunt boabe de cafea

sa-mi tina treaza amintirea ta..

melancolia mi-e iar la brat din nou,

ciudat ca n-o vazusem pana atunci

mi-e faust-prieten mai mereu…

Această prezentare necesită JavaScript.

off, iubire grea mai esti

atarni si rupi, desfaci si legi

te joci c-un suflet de copil

ce prost ajuns-a ca sa joace

un rol de mare prim solist..

si draga mi-esti, stii asta doar,

esti valul meu de viata vie

mereu ma tii, mereu ma porti

pe drumuri vesele, veline,

ma lasi pe chei sa mai adorm

nici nu poti stii cat imi esti draga,

cristal tu esti pe inima-mi pustie

sau nu, esti sticla calda si esti vie

caci te-ncalzesti la glasul lui

ce vorbe arunca in focul zeic

si-i Prometeu ne-nlantuit

de lume multa si ne-vie

iubire, calda reverie

de ce vii tu asa tarzie

in paradoxu-mi anima-l

nu stii ca-s suflet blestemat

sa port pecetea, tie

sa-ti fiu mereu de ocolit

un suflet marginal si trist

ce alina cheiuri in nestire

si-mbratiseaza doar lumini

si umbre ne-ntrupate

dintr-ale oamenilor vii

ia doar candoarea si frumosul

si doar zambeste arzand cu dor

atata doar stie a face

acest anim nemuritor…

oh, de-as iubi, de-as stii a cere

a retrai din netrait

a-ntoarce cercul umbrei serii

macar odata-n asfintit..

te-as mai putea vedea atunci

si poate pentru prima oara

cum viu e-un suflet, as vedea

nu doar o umbra-n catifea

ce-aseaza noptii peste mal,

matasea albastra subtirie

ca un alean adanc de dor…

dar cine stie marea mea

ce-o trece si ce-o sa mai fie,

vor trece iar val peste val,

pasi multi, marunti spre nemurire

pan’sa trazneasca tunet iar

in a mea inima pustie..

sau cine stie..

Hai Faust la culcare odata,

demult ti s-ancheiat povestea,

atarna lacrim-albastrie

in vinul rosu din cristal,

si-agata in cheiul de la mal

corabia de vise plina..

somn lin sa-ti fie arlechin,

si noapte buna, sarac eu

biet  Yorick de campie, mie ..

Noapte buna eul meu …

colivia gandurilor ~ Olga Bakhchevan

( la mansarda,16 octombrie 2012, 02.02 , clujulie)