aripi în aşteptare…

în noapte liniştea se lasă,

şi bradu’mpodobit aşteaptă

şi cozonacii stau de veghe,

mai vin, colindători la geam?

Totu-i curat şi liniştit,

dar cât oare n-are a spune

un suflet ce din zori în nopţi

cutreieră fără de nume,

Scriu cu penelul cel din Lună mă lasă dânsa să visez şi ţie să îţi scriu de mine, vezi tu, suflete al meu de cer Lumina nu-i mereu aice, eu am lăsat-o în cer la tine şi-atunci când ochii mi-i ridic şi mi-i aşez în Al tău suflet, pot eu din să oglindesc frumosul suflet albăstriu, atingeri de lumină vie... unknown photo

Scriu cu penelul cel din Lună
mă lasă dânsa să visez
şi ţie să îţi scriu de mine,
vezi tu, suflete al meu de cer
Lumina nu-i mereu aice,
eu am lăsat-o în cer la tine
şi-atunci când ochii mi-i ridic
şi mi-i aşez în Al tău suflet,
pot eu din el  să oglindesc
frumosul suflet albăstriu,
atingeri de lumină vie…
unknown photo

Atingeri-vise de-ncântare,

le-aşez sub brad, într-o dorinţă,

privirea-ntr-a ta, Lumine

să-mi fie reazăm pentru chip,

şi-o inimă în calda mare,

oglinda noastră infinită,

acolo să fim unic suflet,

un tu şi-un eu, rodin-chemare

acolo-un vis să ia avânt,

în zborul fără de cuvânt,

în zborul unui cer înalt,

şi printre stele înotând

să le lăsăm să zburde-n valuri,

iar noi să fim, aripi de cer…

Această prezentare necesită JavaScript.

* cu drag de cer de-ajun, din vise şi aripi de lună într-o aşteptare sfântă, a toi, mon ame, solamente, a toi…, din ţinuturi provencale, în noaptea sfântă de-aşteptare, 22.22, 24 decembrie dintr-o seară hermesiană cu dor bun spre tine, dar de suflet…

glasul Lunii…

Opreşte ochii-n pragul meu,

valurile mi le-am strans,

rămas-a timpul să re-vină,

să-mi mai aducă amintiri…

Opreşte ochii-n largul tău,

tu Soare drag cu’arzânde raze,

mai ştii de o blândă mare,

îţi mai aduci aminte, oare?

Această prezentare necesită JavaScript.

mă uit în paradox şi-mi pare

frumoas’a ta neţărmuire,

şi ce atingere în fin

gând trecut prin semizei,

lăsat-a ca o clipă doar,

o lună , Soarele s-atingă…

şi-n chip firav să simtă ea,

oglinda razelor aprinse,

ce încălzeau din ceruri marea,

şi de atunci, tot, amintirea…

şiroare-s razele acum,

în picuri coloraţi de frunze,

în mare-mi cad durerile,

în noapte, cad doar visele…

Mi-aduc din ţărmuri tot nisipul,

să-mi fac din el oglinda iar,

şi să-i mai scriu în dorul ” fain,

Iubire, unde-mi eşti tu, har?

Unde-i căldura inimii

şi bucuria razelor,

puteam atunci să simt iubi,

puteam în gând, sclipiri s-ating,

şi ce frumos avea să fie,

alintul tău, salut de-apus,

într-un burgund frumos pe cer,

pictat-ai cerul, plin de raze,

se atingeau cu-aprins de tine,

şi tuşele erau minuni,

ce colorau cu alb de val,

nocturna-mi lume de cuvânt…

N-aveam atunci cuvinte multe,

doream doar dor de ochii tăi*

şi-mi erau dragi şi-mi erau calzi,

şi vii şi veseli, amândoi…

priveam la ei cu tot nesaţul

şi culegeam din dorul lor,

lumină şi nectar zeiesc,

alean de inimă azură,

să-mi fie pentru toamna lungă,

cât să am licăr când zâmbesc.

Melancolia cădea ca un zid,

cărămizile-n praf se prefăceau,

iar braţele-mi erau de raze pline

şi ardoarea dorului încălzea trecutul

să lumineze cerul tot,

să nască zâmbete înalte

şi mii, surâsuri cristaline..

Şi n-am ştiut atunci multe,

şi n-am ştiut în glas să-ţi spui,

ce avea inima-n atrii,

ce-ascunse ea prin maci nocturni..

Doar te priveam ca o nălucă,

în valuri eu lăsasem marea,

să desfăşoare în tirade,

poveşti şi semne de-ntrebare,

dar eu priveam cu ochii-oglindă,

de parcă razele-mi vorbeau,

neostoite de prin vremuri,

căutătoare de alean…

O, de-aş fi ştiut să văd mai mult,

ca să-ţi vorbesc prin ochii mei,

ca-ntr-o oglindă ai fi văzut,

ce n-am cuvintelor să las,

sunt prea puţine, sunt prea mici,

cuvintele-mi mă ştiu, le ştiu,

ne-avem de-atâta timp în vers,

încât doar noi ne oblojim.

Cuvinte al meu, alean de Cer,

te uită sus în dorul Lunii,

şi vezi-mă în Dumnezeu

cum stau şi-ţi scriu

cu dor de tine.

Cuvinte drag, Aleanul meu,

închide ochii cei de toamnă,

deschide-i însă într-o vară,

când totu-i cald şi-apa-n prag,

la ţărm şopteşte paşilor nisipul,

scrieţi-i dorul sus pe cer,

lumina lui, lumina ei

sa-i fie stea, suras divin

sa-i fie lui, sa-i fie ei,

atingere în fir senin…

te uită-n ochii tăi, marine

şi simte aerul albastru,

asa-i că poţi zâmbi de mine,

aşa-i că simţi, atingeri-ape,

un clinchet de prin val cules,

e-un clopoţel de floare albă,

mai simţi un pic, mai ştii-un surâs?

e-un cântec viu,

e a ta Meltem 😉

 

‘scrisă astă seară cu senin dintr-o amintire magică şi plină de dor, şi-atunci şi-acum…c’est la vie…

* cu bibliografie obligatorie într-o privire amânunţită viitoare..

** mulţumiri cu drag lui atunci, atunci şi dor pentru cândva, curând, cumva…dintr-un cluj melancolic şi parcă prea uitat într-un ceaţă fără de trecut, într-o ceaţă transcendentală…mansarda gândurilor noastre, 6 noiembrie, intr-o seara în care jupiter e melancolic şi priveşte luna ca sa-i dea cuvant si inspiratie, curaj şi sansa de viata vie, si ostoire de dor, suava ostoire, 20.54, gândul serii-n paşii mărunţi ai sufletului de Lună..