zborul lunii călător…

Vino în mine suflete,

te-aşează blând în atriul stâng

în cel ce-i drept stă Dumnezeu,

şi îmi şopteşte cu glas viu,

*iubeşte visul lin de cer…*

Te-aduc în mine de prin cer,

un dor al meu ce-l văd aievea,

te uită-n mine ca-n oglindă,

fi-mi viu curat, Suflet de cer…

căci bucurie îmi răsai,

şi-aripi prind când ochii-n urc

în amintirea cea sprinţară,

şi-atunci, când dragule mi-aduc

aminte de o seară, un zâmbet vine

lin se-aşează pe a mele buze ca pe un chip,

căci e din viaţa ta cules,

din ochii tăi de vie ambră,

Lumine drag, mi-aduci aminte

de viu, de vesel şi de viaţă,

de Artă cu avânt de aripi,

să-ncep să cred din nou în suflet,

miracolul să ia născare

şi inima-mi să urce draga

în cerul ochilor tăi calzi,

blândă lumină să aprindă

şi-n două mâini, o mângâiere

şi chipul tău, atins de mine

de două valuri de albastru,

să viu, renască’al nostru Dor

şi-un zâmbet larg pe cerul tot

să dea surâsul de oglindă,

pe chipul mării tale dragi,

să simtă viul, Alb de Cer,

şi dorul cald dumnezeiesc

de’avântul cello’r lire albastre,

ce schimbă zâmbetu-n inimă…

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi-atunci cu albul cerului de nea,

culoarea vieţii de acum,

să aducem suflete-culori,

şi-un curcubeu să prindă zbor

şi ochii-n ei să ni-i înalţe

cu mii de zâmbete de aripi,

să zboare din noi în noi, oglindă,

Aprins să fie atunci ‘cel Dor

şi-entuziasmul să deschidă

cu dans ceremonia vieţii

iar noi, în tuşe să dansăm

artă din tine şi din mine,

un suflet unic să răsune

şi-acum de peste lume-n Cer,

să strângem spiritul în Unic

şi-mbrăţişat să ne fim…Noi 😉

* cu drag dintr-o noapte provencală, indigo de la atâta jazz şi inspiraţie cello-magică, pentru tine, dragul meu..şi lumea inspiraţiei continuă să trăiască viu în scris…cu tine pe-o inimă de lună..

** the numbers…the 222st post of Scaramouche, poems înlove, 21.00, 26.12.2014, vineri, a-5a zi din săptămână, zi cu sufletul de ceaţă, dor şi iubire de…;)

TIFF- jurnal de festival ~ziua a 5 a~ focus amintire (3)

Intradevar, focus pe amintiri caci aceasta a cincea zi de festival m-a readus in pragul revederii cu un vechi prieten cald, bun, batran si intelept cu o memorie cat o cinemateca, deschis si viu si vesel once more.. m-am reintalnit azi cu mon vieux Arta, cinema-ul studentiei, timpului, artei mele.. cinema-ul libertatii, in care ori de cate ori ai merge singur sa vezi un film nu te poti simti stingher cu tine insuti ca in imensele cinematografe Piersic, Victoria, sau multiplexurile vietii ce nu-ti ofera intimitatea trairii unui film asa cum reusesc cele trei de prin centrul clujului. Dar revenind la Arta, la cinema-ul meu drag, ce datorita TIFF-ului s-a redeschis dupa povesti cu sori si birocratii retrocedabile si promisiuni inspre pastrarea evenimentelor culturale si continuarea functionarii cinema-ului.. dupa atatea tergiversari, l-am revazut azi, la proiectia „A man’s story”, o poveste despre 12 ani din viata unui mare si elegant designer vestimentar, o privire retrospectiva asupra reusitelor si succeselor unui mare artist intr-ale valurilor si stofelor lumi… Azi m-am intalnit cu amintirile, am retrait retrospectiv nu numai viata lui Oswald Boateng ci si propria-mi retrospectiva a anilor cu filme vazute solo sau cu diversi prieteni, cu amintiri nastrusnice de prin anul I de facultate, cu multe bucurii si nostalgii placute la atingerea sufleteasca… Pot spune ca am vizualizat doua filme deodata, unul ce a inceput scurt dar a continuat pana spre sfarsitul zilei de festival, dupa iesirea de la cinema cand inca si parca nu as vrut sa plec, resimtind emotia acelor alte finaluri de filme petrecute acolo… am vazut propria-mi retrospectiva si apoi ca o manusa s-a infiltrat in poveste povestea lui, a artistului Oswald Boateng… caci dupa ce am intrat in cinema, dupa multimea forfotanda la casa si la masa cu aperitiff-uri, luand biletul si fluturasul de votat in mana si simtindu-ma iar inside entuziasmul nebun de festival, trecand totodata pragul perdelelor albastre am revazut ceea ce pierdusem din tactilul meu artistic de om indragostit de arta.. am regasit aroma si acelasi frumos loc cald, micut, confortabil, avid de cinefili rafinati si cunoscatori, avid de a sta la taclale cu tine ca spectator chair si dupa sfarsitul peliculei rulate…am resimtit un parfum dulceag de vechi, un iz bland de mucegai asemeni celui al vinurilor cu pecete.. Ca si cum ai regasi intr-o mie de arome, oameni, chipuri, pe cel al sufletului drag, asa pot spune si eu la randu-mi in indragostirea mea de arta, ca am regasit iubirea artei, parfumul creativ al amintirilor frumoase si pline de verva tinereasca si curaj entuziast si fraged… In acest cinema am sarbatorit 1 decembrie in primul an de facultate, cu o proiectie romaneasca „Femeia visurilor” , film ce-l avea in rol principal pe Dan Condurache si multi alti actori romani. Da, dimineata lui 1 decembrie a acelui an ma gasea pe strazi, iesind bulversata de atata construct si concept piramidal-catharhic al filmului  axat pe nebunia creatoare a unui regizor, e drept mai slabut acum cand stau sa ma gandesc, mai mediu in nebunie decat All that jazz dar tot impozant si tarkovskian ca meserie. Tin minte ca atunci, in acea duminica am umblat prin tot orasul sa pot sa gasesc si sa iau afisul drept amintire al acelei trairi. Si dreptu-i ca am reusit si si acum am acasa un foarte mare afis ce sta impaturit si-asteapta praful…. Tot in Arta am vazut Labirintul lui Pan de am sarit ca un copil din scaun si cand am iesit afara credeam ca am gresit planeta, desi il vazusem in amiaza mare; tot aici am vazut Fantana , un film la fel de subtil si plin de simboluri si imagini superbe.. Aici am vazut TIFF-uri ani la rand, aici a trecut pe langa mine caci se nimerise sa fiu in asteptare la intrare si sa am norocul sa-l „astept” pe marele actor Mircea Albulescu care, desi imbatranit vadit, a venit zambind si binevoitor la adresa voluntarilor tiff si a fost la fel de emotionat dupa proiectiile filmelor sale ca la propriile premiere.. aici am vazut Biutiful anul trecut, dupa tiff ca-l pierdusem in festival si-mi puneam cenusa-n cap de suparare ca il ratasem, si tot atunci am constatat ca after tiff, acalmia si monotonia reveneau cu pasi repezi in cinematografe- vazusem atunci 8 oameni filmul incat ma miram ca nu ne-au zburat afara la o ora destul de tarzie intr-o seara de vara.. Oameni frumosi, un loc mirific, amintiri si mai mult decat imi vin acum in calea scrisului, dar cred ca fiecare poate regasi din acea emotie in cele scrise aici, fiecare dintre cei ce au iubit vreodata cinema-ul nostrul de arta- Arta… Cert e ca mi-a facut tare bine sa planga in mine bucuria revederii cu locasul singuratatii acceptate si a melancoliei calme si creatoare de arta si inspiratie in eul interior.. Azi mi-am imbratisat un prieten vechi cu o emotie de care nu mai stiam ca mai sunt in posesia ei si tare m-a bucurat s-o resimt si s-o revad in mine, nostalgia!

Revenind sau continuand povestea acestei seri ravisante a amintirilor, memoriilor si jurnalelor de vieti si trairi, tin sa va zic cateva cuvinte despre filmul vizionat, „manusa”cum il denumeam mai la inceput. „A man’s story” e un documentar filmat de-a lungul a 12 ani din viata designerului Oswald Boateng, un om si un artist asemeni cinema-ului meu, elegant, frumos, curajos, cu idee artistica novatoare, promotor al calitatii si noului cu iz de vechi in ceea ce inseamna pastrarea unei traiectorii a standardelor frumusetii, eleganta clasica combinand-o cu culoare, energetica, nebuna, vivace dar perfect contrastanta. Oswald Boateng , un designer de origine africana a reusit sa-i calce pe urme maestrului sau Giorgio Armani in creearea unui stil frumos, unui stil in care masculinul sa se simta perfect, elegant si seducator. Bine spunea in film despre americani, cand a reusit sa cucereasca Hollywood-ul cu arta sa, prin creatii pentru Will Smith si multi altii, bine spunea cand afirma ca „americanii se imbraca ca niste copii! Trebuie sa devina barbati! Sa se imbrace ca niste barbati adevarati!” Nu degeaba cand vezi un artist pus la patru ace cum se spune pe la noi, si mai ales intr-un costum asa perfect, elegant, seducator si cu o tusa de culoare -camasa sau cravata, ceva pentru contrast- nu degeaba innebunesc femeile 😉

Filmul in sine il prezinta pe designer intr-o perioada in care s-a regasit, a luptat si a ajuns undeva” pe val” sau cel putin aproape de culmile lui; capteaza viata si arta sa de la prima casatorie ce n-a prea fost un succes si pana la incheierea celei de-a doua, din care au ramas totusi amintiri si doua copii minunati. Documentarul jongleaza foarte bine cu traseul viata personala- probleme si fericiri – cu creatiile artistice, show-urile de fashion organizate dupa multa multa munca si inspiratie de prin zone ca America de Sud, Rusia, India, China, etc. Pot spune sincer ca nu m-a plictisit chiar deloc, a reusit o montare foarte faina cu o muzica pe masura, cu cadre fain aranjate si cu elementele vietii si filmarilor cotidiene destul de bine amplasate. N-a obosit publicul, ba dimpotriva aveam senzatia unui focus-alert datorat muzicii, multiplelor evenimente din viata lui Oswald, ritmului acestuia de viata nebun-angrenanta in a face si a crea si a nu stagna deloc!  A fost un documentar reusit si o proiectie destul de captivanta mai ales ca la final s-a lasat cu discutii si cu surpriza… question session cu quess what, dar n-o sa va prindeti… exactly himself 😉 Regizorul Varon Bonicos l-a sunat dupa proiectie si am avut ocazia sa-i punem intrebari personajului principal. Ne spusese Bonicos ca e exact asa cum e si-n realitate si-n film, ceea ce tocmai il atrasese si pe el in a face un film despre designer, mirandu-l prea mult increderea, ambitia si curajul si simplitatea firii acestui artist; i se parea de neconceput sa nu fie ceva obscur dincolo, si iata ca n-a gasit si ca Oswald Boateng a fost de acord sa-i filmeze viata timp de 12 ani, 12 ani in care s-au ajutat reciproc mult mai mult ca propria-i casnicie,sau paote chiar o casnicie intru arta ca doi camarazi de lupta artistica, Bonicos fiind la randu-i si cel care a mai filmat proiecte pentru prezentarile lui si care l-a  mai ajutat de-a lungul proiectelor sale pe designerul nostru. Ei dar revenind la „Vocea ” filmului, telefonul si reactia publicului l-a bucurat nespus si a fost deschis la intrebarile noastre. A promis publicului clujean ca va veni in Romania si ca va crea poate ceva cu influente traditionale; eu sustin ideea, sincer chiar mi-ar placea sa vad un adevarat show de fashion masculin cu that elegance, caci  la cum croia costumele in care se vede eleganta britanica in tandem perfect cu coloristicul curajos african, mai ca-ti vine sa-l asociezi cu Coco Chanel pe contemporan si masculin. Dar cred ca cel mai bine se incadreaza asa cum si singur se descrie , ca un designer tributar intru totul lui Armani;)  Un documentar fain, un om simplu care a raspuns unei sali intregi cu o franchete foarte faina si normala si un regizor traznit, simpatic si totally open to the audience, cu un spirit de Hollywood perfect! Ne-a spus ca acum lucreaza in continuare la cateva proiecte si ca acest film spera sa-i aduca un elogiu,un  avant daca vreti, si mai mare acestui tanar si exceptional designer, Oswald Boateng sau mai pe scurt cum se descria si singur cu umor,  „only black in the room” . Pot spune ca a fost un experiment reusit si pentru ei ca echipa si pentru noi ca spectatori a unui documentar de fashion.

Si ca sa inchei rafinat seara, va mai spun doar cateva cuvinte despre urmatorul film vazut, si ultimul din aceasta a cincea zi de festival, ancorat pentru mine la Arta,  „Pianul din fabrica”. Un film chinezesc cu maare iz de Kusturita dar cu feelingul lipsa al balcanismului, chiar de muzica ruseasca era prezenta si interpretata cu haz de actori. In schimb ideea filmului a fost foarte faina, construind visul propriu pentru singuru-i copil, un pian  de metal, nepermitandu-si ca parinte, cantator pe ici pe colo cu o mica orchestra, nepermitandu-si banii necesari in cumpararea unuia veritabil. Tot experimentul lor e frumos, comic, plin de sacrificii si devotamente prietenesti dar lipseste feelingul de haz eliberator iar actorii sunt cam rigizi, asemeni unor marionete..La partea de feeling mai trebuia nitel, in schimb ideea simbolului constructiv al filmului, visele si credinta in ele, in muzica „care nu se aude decat cu sufletul si cu inima” acolo s-au creat pasaje minunate ca si cel care a incheiat seara, filmul si amintirea pentru mine pot zice,…momentul in care fetita lui canta la pianul de metal doar cele cateva acorduri pe care le stia dar peste se suprapune ca o melodie a sufletului comun, al nostru si al lor,Fur Elise… Noapte frumoasa dragii mei prieteni si ne vedem dimineata intr-o noua zi de festival cu alte noi amintiri de creat si simtit! 😉