Temps D’Images – Jurnal de festival (II)

Salutare prieteni,

Ce mai faceti, cum o mai duceti?
Eu, iaca bine,

fac ce fac demult

arta in jurnal ascut

si la oameni tat aduc

si tare ma mai artivez

vorba lu’ nenea Iancu

contemporanul 😉

Ca sa nu ma-ntrebati ce-mi veni sa vorbesc in dodii, va explic acusica=  iara fac jurnal si iara arte si iara cluj, ce sa facem suntem batuti cu noroc artistic pe aici si slava Domnului avem ce si de unde alege.. asa ca va invit cu drag la festivalul artelor vizuale, teatru, dans, video, pe care se asezoneaza frumos cate o expozitie si nu numai, lucrari din mana fotografilor si cameramanilor voluntari din festival..totul e arta, experiment, curaj si performance despre performance;)

Daca o sa ma intrebati „dar cine e temps d’images?” o sa va raspund asa ca si ei pe facebook..iaca asa, de la ei citire;)

Temps D’images

„Biography

Creat în anul 2002 de către canalul de televiziune ARTE şi de La Ferme du Buisson – Scena Naţională Marne la Valée din Franţa, proiectul TEMPS D’IMAGES, festival de teatru, dans şi imagine foto/video, s-a dezvoltat la nivel european, desfaşurându-se acum în zece tări din Europa.

Ediția a 5-a, Cluj
9-16 noembrie 2012

Dacă în ediția trecută am încercat să prezentăm o imagine a societății contemporane prin intermediul proiectelor invitate în festival, în acest an vom provoca publicul la un efort de imaginație pentru a contura posibile scenarii ale viitorului într-un moment în care prezentul ne acaparează aproape total.
Fiecare dintre noi se gândește la viitor și prin această temă deschidem un spațiu de dialog intre artiști și public. Viața de zi cu zi ne inspiră să devenim cetățeni activi, să prezentăm proiecte care stimulează publicul nostru să gândească pentru sine, să fie conștient de schimbările bruște, să fie implicat în comunitate, etc.
Credem în continuare în artiștii tineri și valoroși din România și îi suținem organizând în cadrul festivalului a doua ediție a Platformei Independente de Artele Spectacolului. Proiectele selecționate de noi vorbesc despre subiecte importante pentru societatea actuală precum dependența de mediul virtual, schimbările economice și politice care ne afectează, îngrădiri ale drepturilor omului, revoltele care au avut loc în ultimii ani etc.. Festivalul TEMPS D’IMAGES este o platformă de lansare a unor idei și de creare a unui dialog plecând de la premisa că doar prin comunicare și implicare putem ajunge la soluții care să răspundă nevoilor societății. Doar noi, împreună, putem acționa pentru schimbare și ne putem influența viitorul.

NOI SUNTEM VIITORUL!” semnatColectiv A

Si acum, prezentarile fiind facute,  incep si eu cu cateva recomandari de festival si de duminici dimineti!:)

Recomandari din Temps D’Images!;)
Astazi, de la 14.00 v-asteptam la „cine, ce, cum, unde. Scurt circuit de proiecte independente.” o dezbatere despre artisti, actori, producatori de teatru independent si despre problemele si ideile nonconformiste ale lor;) Unde? La Fabrica de Pensule, la „bar” intrare-i libera normal 😉
Apo v-asteptam la teatru, Preoteasa, un spectacol diferit nu departe de real dar nici de imaginar; un proiect ce imbina metode inovative de drama si pedagogie dramatica, totul cu o trupa de elevi locali dintr-un orasel din Transilvania   (chiar real, elevi tineri actori..si pentru acest lucru chiar chapeau bas pentru ceea facut).. Sambata au fost invitati sa vorbeasca dupa proiectia fimului spectacolului si am aflat de la ei ca deja spectacolul lor a survolat toata lumea. De la Bruxelles si pana-n Tokyo, s-au petrecut metamorfoze si cu ei ca tineri”jucatori de teatru” si cu publicul, mereu altul, mereu nou.. De abia astept spectacolul lor de teatru caci ne-au facut pe toti curiosi..Unde? La Casa Radio Cluj,ora 19.00 .
Si apoi the „cerise” de pe tort;), „Kaiju” un spectacol de teatru -dans alaturi de compania japoneza Shonen..un experiment al ideii de copilarie si-o problematizare a unei idei de monstru social si manipulator prin media tv si film… Teatrul Maghiar ora 21.00 in Sala Studio!
Asa ca aceasta duminica energetica de 11.11.2012( taime doi-urile la montaj) e plina de vorbe, cuvinte si idei, jucate, spuse, dansante si dansate, performate frumos de artisti si savurate, speram, de public.. Asadar, bonne apetite la contemplat idei din acest mediu cu antreu-dezbatere, si teatru si dans pe feluri principale.. Desi.. Kaiju cam o sa fie desertul cel fain pentru multi, printre care si moi, dar no..fiecare sa savureze ce-i pofteste inima si gandul din acest frumos spatiu si timp al artelor, TDI;)
Contemplare de duminica placuta si savuroasa!;)
Ne vedem mai tarziu la teatru!

p.s. pentru mai multe detalii si program pe zile..survolati spatiul aerian artistic al cafenelelor clujene, kilometrul O de la Cafeneaua L’Atelier, Casa TIFF, Casa Radio, Fabrica de Pensule, Teatrul Maghiar de Stat, Gambrinus si Facultatea de Teatru si Film..si siteul oficial Colectiv A impreuna cu paginile de facebook!

Colectiv A

dezbateri si prelegeri din TDi- pagina evenimentelor de fb

INFORMATII UTILE!
Preț bilet redus pentru studenți: 10 lei
Preț bilet întreg: 15 lei
Abonament 3 spectacole: 30 lei
Abonament 5 spectacole: 50 lei
Pentru spectacolele de la Teatrul Maghiar de Stat biletele sunt puse în vânzare la casa de bilete.
Pentru spectacolele de la Fabrica de Pensule și alte locații, vă rugăm să ne scrieți la adresa de mail rezervari@colectiva.ro sau puteți să achiziționați bilete de la librăria Cărturești.

Reclame

Tu cum te vezi in patru oglinzi?

 

 

« Opreste-te. Omule. Trecatorule. Cauta impreuna cu noi o clipa de Adevar. Zambeste. Omule. Trecatorule. Tarziu in noapte, mastile actorilor se vor fi topit demult. RESPIRA. Omule. Trecatorule. TEATRU. »

 

 

Aşa îşi începea prima ediţie, festivalul de teatru sibian « Respiră Teatru.25 de ore de teatru non-stop » în ultimele zile ale lui martie 2011.26- 27 martie au fost zile cu mult teatru bun şi de calitate,cu spectacole alese şi săli arhipline ; aşa încât am putea zice că am sărbătorit din plin ziua internaţională a teatrului.

Am ţinut să menţionez aceste câteva detalii despre acest proiect concretizat la Sibiu, pentru că este o primă ediţie foarte reuşită şi sincer,merită toate aplauzele noastre. Nu mă aşteptam aşa cum nici ei, după cum bine spunea şi unul din « capii răutăţilor » în încheierea festivalului, la o asemenea amploare pe care a luat-o un proiect axat iniţial doar pe o mână de iubitori de teatru şi cultură şi sincer mă bucur pentru această evoluţie şi pentru simplu fapt că am văzut o organizare impecabilă, spectacole foarte bune şi oameni faini adunaţi laolaltă pentru o clipă de cultură.

          Dar să mă explic mai pe larg şi să concretizez elogiile mele prin cel mai simplu lucru pe care-l poate face un privitor de teatru : o  mică cronică la unul dintre spectacolele de clasă ce nu degeaba s-a plasat în încheiere.

          Treapta a 9-a, după textul lui Tom Ziegler şi în regia Adrianei Popovici, s-a jucat duminică seara în Sala Studio a Teatrului Naţional « Radu Stanca » din Sibiu, avându-i sau mai bine zis avându-le ca protagoniste pe cele patru « oglinzi » feminine, actriţele Valentina Zaharia, Iolanda Covaci , Patricia Katona şi Monica Săndulescu. Spectacolul a fost premiat, pe bună dreptate, în cadrul Proiectului Comedia Ţine La Tine(ri), organizat de Teatru de Comedie Bucureşti cu premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal, Iolanda Covaci, rolul Melissei Wright, şi menţiunea specială a juriului pentru Valentina Zaharia în rolul Joannei McNeal şi premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, Monica Săndulescu în rolul tinerei reeducate, Tracy Mandy.

          Vă întrebaţi desigur ce legătură au oglinzile cu Treapta a 9a şi cu toată această introducere teatrală. Ei bine am să mă explic imediat. Piesa este un periplu prin viaţa unei femei care a avut de luptat cu alcoolul, consecinţă a problemelor familiale, a propriei mame şi chiar a pierderii de sine,  şi care trebuie să treacă peste anumite etape ale terapiei grupului de alcolici anonimi. Cam despre asta se vorbeşte în spectacol, dar mai e ceva… prezenţa unei fetiţe de 16 ani, care apropo a fost jucat perfect de Iolanda Covaci, încât m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă e o tânără adolescentă cu o pasiune nebună pentru teatru, atât de bine m-a păcălit ca să zic aşa. Melissa Wright e cea care ţese acţiunea acestei piese, e copilul cu maturitate precoce, copilul-mamă aşa cum îi şi reproşează propriei mame care în percepţia ei, e vinovată că i-a părăsit şi din cauza căreia acum e nevoită « să facă jogging la 5 dimineaţa, să facă un fel de yoga pentru auto-cunoaştere şi să facă conversaţii banale cu Tisy, noua soţie a tatălui ».

Image

http://www.unatc.ro/Evenimente/2010comediaTine.html.

 « Aşa e, tu ai fost mama mea, când eu eram beată, tu mă aduceai acasă de prin baruri, tu făceai de mâncare ca să nu ştie tatăl tău că mie mi-era rău sus de la atâta băutură » este declaraţia Joannei, mamă care recunoaşte că nu a fost în stare să ducă o căsnicie « perfectă » pentru soţul ei şi care a luat calea laşităţii alcoolice, renegând şi dorind cu ardoare să uite tot. Dar tot ea este cea care a plecat şi a acceptat suferinţa unei clinici de boli nervoase, acolo « unde nu este un loc pentru copii, cum îmi spunea tata », dacă ar fi s-o auzim pe Melissa, care apoi continua cu replica superba « dar nici pentru mama mea nu este ! ». Joanna a dorit o purificare cu adevărat dincolo de mai mereu prezentele corectări şi acoperiri ale fiicei şi soţului de teama aparenţelor şi a unei « imagini perfecte de păstrat ».

 

 

 

Pe lângă acest schimb de roluri şi psihologii asumate, mai avem două participante la această viaţă. Una este prietena de suferinţă şi sponsorul ei în cadrul « Alcoolicilor Anonimi », o femeie care şi-a pierdut copilul la naştere din cauza sevrajului de alcool, dar o mână de fier îmbrăcată în catifea, care o ţine bine de mână pe Joanna, şi-i este sprijin mult mai devotat decât mama ei. Alături de ea, Tracy Mandy, o tipă cu multe condamnări la activ, cu multe expresii de jargou adolescentin stradal, dar care o iubeşte nespus pe « mama ei » cu chip de Joanna. Aceste două personaje din urmă, nu însă cu o importanţă mai redusă, creează echilibrul piesei, pentru că oricât de ciudat ar părea, Joanna şi Melissa reprezintă ideea de « normal », căci ele mai pot schimba ceva, nu există un « copil mort, căruia îi cer iertare la malul mării în fiecare an » aşa cum se pedespeşte singură prietena ei, şi nici o mamă dispărută şi insensibilă cum a avut Tracy. Cuplul acesta din urmă face tot posibilul să forţeze împăcarea şi conştientizarea unei noi şanse a vieţii pentru cele două, una prea sensibilă şi emoţionată, cealaltă prea rece şi orgolioasă, ce nu recunoşteau nici una că le e dor una de cealaltă fără prea multe imbrobodeli în cuvinte şi primiri emoţionate. Până aici e totul minunat, ai zice că până la urmă se vor împăca şi vor trece peste această treaptă a noua, care presupunea « să-ţi ceri iertare celor cărora le-ai greşit cel mai mult cât timp ai fost beată ». Dar iată că scriitorul chiar a vrut să joace un rol dublu aici, faustic chiar aş zice. De ce, mă întrebaţi desigur. Pentru că fetiţa, acel « monstru fără copilărie, aproape perfect în orice » îi cere mamei să devină alcolică din nou ! Îşi vrea mama înapoi acasă, înapoi la fel, înapoi în rolul în care ea putea să fie cu ea mereu, în care o putea depăşi chiar fiindu-i de folos şi poate aş întrezări eu, devenind umană astfel, recăpătându-şi faţa bună şi copilăria totodată. Aici e nota cea mai înaltă la care te aduce spectacolul, într-o regie perfectă cu un decor contemporan, dintr-un apartament cotidian, impersonal. Toată acţiunea te duce ca-ntr-un carusel prin văi şi munţi de emoţii, unele bune, altele enervant de obsedante, cum e cazul măştii lui Missi în viaţa ei alături de soţia nu prea deşteaptă a tatălui. Treci de la extaz la tristeţi compătimitoare şi partizane Joannei ; înnebuneşti urmărind-o pe Tracy în jocul ei maniaco-depresiv de « copil-dur » datorită experienţelor avute, care a învăţat că e mai bine să râdă şi să se laude cu astfel de cicatrici de război familial ; te enervezi la maxim privind calmul englezesc al Melissei dar plângi când surprinzi, asemeni marilor actriţe, un licăr ce schimbă imediat sentimentele şi trăsăturile feţei într-una de copil suferind şi naiv şi te loveşti de duritatea, amestecată cu durere şi remuşcare asumată a prietenei, mâna de fier din catifea pe care o simţi la fel şi tu ca spectator nu numai Joanna.

Sunt doar patru dintre oglinzile unei femei, căci putem spune pe bună dreptate că mai sunt destule feţe ale femeii care nu-s punctate aici, şi sincer nici că-şi aveau rostul.  Prietena, fata, mama, colega sunt doar tipologii aproximative care trec de la una la cealaltă ca-ntr-un joc cu elasticul, încât la un moment dat nu mai ştii cine pe cine joacă. Si pe bună dreptate se întâmplă aşa pentru că o fiinţă umană, şi mai ales o femeie e schimbătoare şi are atâtea oglinzi în care să se uite atunci când nu-i convine ce vede încât aproape imediat adoptă un alt rol mai plauzibil emoţiilor prezente. Singura, Joanna pare că trece treptat prin faţa tuturor oglinzilor, de la fiica de-nceput, la colega curajoasă de la birou, la prietena sinceră de acasă, psihologul-mamă perfect pentru Tracy, soţie sau ex-soţie, un pic geloasă, mamă-amică şi uneori chiar străină- atât de bine primeşte loviturile Melissei- şi ajungând până la urmă la simplul rol, în faţa singurei oglinzi căreia i-a rămas confidentă până la capăt, aceea de ..femeie. Simplă femeie care recunoaşte că are probleme, că vrea să şi le rezolve şi că are curajul s-o facă, cu un pic de împins de la spate din partea prietenei şi sponsorului ei.

          Iată de ce am vorbit de oglinzi şi iată de ce am considerat că e un spectacol care merită luat în seamă. Nu numai mesajul lui anti-viciu trebuie să-l aveţi în vedere ci şi simpla persepctivă asupra unei femei. De aceea am început cu o întrebare, oarecum pentru a vă face mai deschişi asupra aceea ce aveam să scriu aici, dar şi asupra dumneavoastră înşivă. Dacă vă-ntrebaţi în continuare e bine, dacă nu vă invit ca de obicei să mai luaţi o gură-de-teatru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 * cronica publicata pe http://www.ceascadecultura.ro, 2011.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2498

 

Note informative-

( Revista Sibiu, nr 134/ 19-25 martie 2011, format pdf.)

http://25hteatru.wordpress.com/.

http://www.unatc.ro/Evenimente/2010comediaTine.html.

Don Juan & Dona Juana

   Piesa „Dona Juana” e cea cu care debuteazăîn registrul dramatic, Radu Stanca în anul 1943. Această comedie tragică ia premiul Sburătorul pe anul 1947 pentru această nouă perspectivă, personaj-oglindă al vestitului Don Juan, totul având loc într-un cadru renascentist-medieval. Piesa descrie în trei acte o nouă luptă de amor, o nouă cucerire, de astă dată fatală: Dona Juana, ca dealtfel şi Don Juan, era neîntrecută în frumuseţe, seducţie şi isteţime şi ni se prezintă aici ca fiind devoratoare de peţitori, nedând niciunuia câştig de cauză. De ce ?

„Iată de ce mă feresc eu de iubire. Pentru a putea avea cât mai multă..pentru că vreau să fiu iubită ! iată de ce nu vreau să iubesc !”

  Dona Juana robeşte şi seduce prin frumuseţea fructului oprit, farmecă prin inaccesibilitatea ofertantă, inactivitate chiar, căci nu iese nicioadată din curţile palatului ei. Dar prezicerea Fiorelei, slujnica sa, o va transforma în simplă fiinţă, femeie îndrăgostită ce e nevoită să-şi ascundă iubirea pentru Don Juan pentru a nu pierde un pariu pus cu don Fernando, un peţitor bătrân ş urât care-i aduce pe cei doi egali în farmece, faţă-n faţă pentru a-i forţa să se—ndrăgostească, să se farmece unul pe celălalt pentru a-i câştiga în final, pe amândoi. Donei Juana, acest Fernando îi propune la început un pariu cum că, de-l va putea fermeca pe cel mai aprig seducător, cel mai priceptu în meandrele acestei îndeletniciri, el, don Fornando va renunţa la ea, de nu, ea va fi forţată să se mărite cu el, cu cel mai hidos dar persevernt admirator al ei. Acelaşi târg îl încheie şi cu Don Juan, cu acesta punând rămăşag pe sabia lui magică. Într-un fel prevesteşte efemeritatea vieţii lor, căci acest don Fernando pare a fi alegoria timpului care-i fură oricărei femei puterea seductivă a frumuseţii şi oricărui bărbat virilitatea, toate şi toţi putându-se încadra la un moment dat în tipologia donjuanistă. Dar, întorcându-ne la povestea noastră, cei doi seducători acceptă acest pariu din orgoliu şi frică la început, neputând crede că există cineva care le-ar putea rezista, fiind unul pentru celălalt o provocare a propriilor talente şi maniere seductive. Însă acest orgoliu se transformă asemeni legendelor hispanice în dorinţă şi dor şi iubire, lucrul de care fugeau amândoi cel mai mult, căci le-ar fi ştirbit amândurora faima de „cuceritor”, respectiv de „de necucerit”. Reuşesc să-l păcălească pe don Fernando printr-o deghizare în hainele propriilor slujitori şi astfel îşi ţin făgăduiala întâlnirii de dragoste dar ajung până la urmă păcăliţi la rândul lor de de Fiorelii lor care interpretează altfel faptele şi dovezile de iubire, darurile de logodnă pe care cei doi şi le-au făcut noaptea: pumnalul pe care Fiorelo il dăduse ca dar de nuntă Fiorelei ajunge la Dona Juana iar medalionul slujnicei ajunge la gâtul lui Don Juan. Cei doi simpli slujitori din crize de gelozie, se despart şi-i despart şi pe stăpâni. Strică astfel sau poate tocmai ajută, la ceea ce don Fernando, acest Spân catalan construise cu multă dibăcie: îndrăgostirea de sine oglindită-n celălalt. Astfel cei doi îşi predau viaţa în mâinile lui Don Fernando, care nu era altceva decât Don Morte, fratele Donei Amora, Dragostea. Astfel ajunge Dona Juana în braţele acestui hidos domn, îl acceptă şi chiar î se pare cumsecade; îl acceptă şi totodată ajunge să-şi accepte destinul ei de efemeră frumuseţe, de simplă femeie. Le-a îngăduit amândurora să-şi trăiască să-şi împlinească visul, acela de a-şi întâlni rivalul potrivnic pe măsură şi apoi îi pedepseşte luându-le dreptul la o iubire împărtăşită, împlinită, dându-le în schimb darul morţii. E drept, în stilul lui Stanca e cam imprevizibil şi am putea zice noi că, disculpându-l pe don Morte de efectele sale, aruncă pedeapsa divină asupra hazardului nenorocului întâmplării, pe povestea întâmplării, element specific la acest autor dramatic. Elementele intermediare oarecum nevinovate şi are totuşi schimbă destinul acţiunii sunt cei doi Fioreli, ce amintesc mereu de commedia dell arte trezind ca majoritatea cuplurilor de slugi, simpatia publicului. Frica de a iubi, de a se lăsa iubită, metamorfozarea lor în simpli slujitori, oameni de rând pentru a-şi putea împlini iubirea la adăpost de orice primejdie a dezonoarei de seducător/ seducătoare, împlinirea vieţii lor chiar şi aşa, printr-o clipă scurtă de iubire adevărată, reală, cadou de la Don Morte înainte de a-i adormi deplin, toate acestea fac din această piesă o contrapondere valoroasă la Don Juan de Moliere şi alţi Don Juani rescrişi de-a lungul timpurilor, în opere şi piese de teatru.

Radu Stanca face uz de multe simboluri şi extinde foarte mult aria de interpretare a mitului seducătorului, punând aici probleme filozofice, psihanalitice chiar şi oferă un repertoriu destul de liber pentru regizori şi actori în montarea sa pe scenă. A fost rejucată după ani buni, la Teatrul National din Cluj în ianuariee 2001, la sala Euphorion, cu Andra Negulescu şi Gyusz Szirb în rolurile principale, regia Liviei Tulbure Guna, dar nu cu acelaşi aplomb că-n vremea scrierii piesei şi nu la capacitatea ei maximă dramatică , după spusele unor critici.

Oglinda Juanică

De ce privim prin oglindă şi nu altfel? Pentru că întreaga piesă este construită pe acest paradox, şi nu m-ar mira ca într-o zi să existe doar doi actori pe scenă care să interpreteze şi don juanii şi Fiorelii în acelaşi spectacol. Faptul că autorul construieşte piesa echilibrând cantitativ şi calitativ puterea şi personalitatea personajelor, face ca în ea să existe o tensiune clară, bine definită, prezentă de la începutul pariului şi până la sfârşitul tragic, când don Juan moare, după cum aflăm şi noi ca spectatori-cititori stupefiaţi, căci mai credeam totuşi că el trebuie să rămâie în continuare şi că trecerea prin scenă a donei Juana nu a fost atât de reală şi importantă. Dacă ar fi să-i analizăm pe cei doi paradoxali eroi, am găsi atât similarităţi de oglindă cât şi mai important, deosebiri antinomice. Prin ce seamănă unul cu celălalt ştim deja, căci frumuseţea incomparabilă şi de neuitat, vorbele seducătoare, caracterul de ilegal, interzis, nepermis, inaccesibil al (iubirii lor) relaţiilor don-juanice, acestea sunt bine evidenţiate în tipul clasic al seducătorului, fie el sau ea, cum bine se poate observa în studiul lui Jose Ortega y Gaset „Studii despre iubire” şi în cartea lui Gabriel Liiceanu, „despre seducţie”. Ceea ce pare însă fascinant aici este contraponderea, echilibrul de forţe seductive, pe care-l crează autorul, distanţându-se de tipul clasic de don juan, prin conturarea acestei noi reflexii adamice chiar, o dona Juana, seducătoare prin inaccesibilatea ofertantă, frumuseţe şi inactivitate. Dacă Don Juan e vioi, aprig, seduce, cucereşte, pleacă, Dona Juana „stă”, primeşte şi desfiinţează încrederi, orgolii masculine, îngenunchează şi seduce printr-o încredere înspăimântătoare chiar în propriu-i caracter: ştie şi se-ncrede în puterile sale şi în forţa de a rezista avansurilor cavalerilor şi chiar mai mult, se bucură şi iubeşte acest tratament sadic al respingerii iubirii. Dacă Don Juan o răspândeşte, Dona Juana o ignoră, o alungă. E drept că aici avem de a face cu o altă deosebire dintre cei doi, deosebire care porneşte totuşi dintr-un trunchi comun, o idee unică- plăcerea. El o caută, luptă pentru ea ca un adevărat cavaler, sustras legendelor evului mediu, ea în schimb o are ala picioare, dar pentru ea plăcerea e satirizare, ironizare, torturare verbală „dulce” cum o numeau peţitorii săi, seducând prin ignorare, deşteptăciune şi dispreţ, bucurându-se de plăcerea de a fi iubită şi nelăsându-se în voia nici unuia dintre peţitori, exceptându-l bineînţeles pe Don Juan, o jumătate din oglindă a ei. Amândoi au un destin tragic şi dacă le unim caracterele, personalităţile înjumătăţite aici de scriitor, putem vedea foarte clar destinul tragic al unui om simplu, chiar contemporan. Piesa aduce foarte bine cu idea masculin-feminin- întreg din piesa Sarei Kane „Purificare”. Numai că Radu Stanca a lăsat ca acţiunea să-şi dezvolte altfel reinterpretările şi regizările, curmându-le existenţa celor doi printr-o pedeapsă justiţiară, egală în durere, în catharsis cu aventurile şi refuzurile celor doi. Don Morte le regizează purificarea aducându-i la conştiinţa umanului din ei, readucându-i la statutul de simpli muritori, nivelul simplilor oameni pe care ei îi seduceau de atâtea ori; îi face să cunoască totodată sentimentul înălţător de care au tot fugit dar şi durerea şi tristeţea neîmplinirii lui, aşa cum făceau şi ei cu donii şi donele lor. E într-un fel un motto moralizator, precursor şi corector al lui Carpe diem, căci arată astfel trecerea timpului la fel de rece şi nesimţitor ca un Don Juan şi irosirea vieţii în orgolii, lupte şi aventuri cu aroganţe inteligente.

Totul stă sub eternul ticăit al unei bombe ameninţătoare cu iubire:

„se apropie clipa când nu vei mai cuceri, ci vei fi cucerită !”


Bibliografie

1. Radu Stanca, Teatru, Bucureşti, ed. Pentru Literatură., 1968, p.185-250.

2. electronică: http://www.observatorcultural.ro/Dona-Juana-ultima-premiera…*articleID_3928-articles_details.html.

…o piesă ca de teatru

mi-ai revărsat iar râul

în mare-mi înfocată

ce abia se liniştise

după un an blestem

Ai pus să curgă mierea

în matca cea curată

a unui june fagur

ce-mi este azi în piept.

aş vrea să explodez

să ma dezbrac de piele

de trup, de muşchi de oase

de tot ce-ţi e mister

şi să-ţi arăt atâta

o pătimaşă inimă

ce vrea ca să te simtă

sclipească ca o stea

ea vrea să bată-n pieptu-ţi

să cânte acolo triluri

de fericiri nespuse,

de multe bucurii

să scrie acolo versuri,

de nestemate pline

cu dor, iubire albă

s-aştearnă ea în tine.

Ea, inima-mi nebună

de patos şi candoare

ca o actriţă veche

ce-şi joacă astăzi drama

jucând pe Tinereţea,

făptura cea gingaşă

şi principalul rol

ea tremură cu totul,

emoţii mari de scenă

o vor cuprinde astăzi

cu el ca spectator.

şi-şi va dori un zâmbet

sărutul lui de seamă

şi-şi va dori şi calmul

tăcerea nopţilor

îmbrăţişări feline de dragoste amară

ea va visa teribil

un vis destăinuitor.

şi magica lumină

a Cerului iubire

se va vedea ea astfel

şi dincolo. el ştie

căci va visa la noapte

asemeni, o iubire

ce-i e menit s-o ştie

s-o simtă, s-o reînvie

în sufletu-i cel bun

şi blând şi drag,

ce până acum avuse

un lacât mare-n prag.

La noapte el va şti

ce e lumina vieţii

şi ce iubire are

de înfruptat acum

şi-şi va vedea iubita

ce acum iubind, îl cere

şi-l vede tot aieve

Dorindu-i existenţa. alături mai mereu..

şi acum vom aştepta

ca vălul nopţii line

să tragă iar cortina

în mod paradoxal

ridică astfel ceaţa

ce iarna, blând-orbire

o puse pe-alor chipuri

să le creeze nori

şi multă-nţelepciune

gândire multă-n dor.

aşa-i va prinde seara

pe amândoi don-juanii

un el ş-o ea eterni

seducători deplini

Don Juan din lumi uitate

ce-a poposit din târgu-i

în candida cetate

a Donei Juana han.

şi joaca-i va absoarbe

şi îi va prinde iar

şi astfel vor fi liberi

să se iubească-n dar

lăsând iubirii, al vieţii chin

şi-amar, ce-i tot purtase

dorul prin timp, tot mai sprinţar.

În noaptea aşteptată

cei doi se vor culca

vor adormi temeinic

şi-astfel se  vor visa

unul pe celălalt

şi-o-ncepe atunci iubirea

şi viaţa în real

căci cu lumina lor

ei vor aduce lumii

ce mai lipsea în puzzle

pentru a se-ntregi

iubirea-n bucurie, iubire-adevărată

ce stă ascunsă încă

în închisori de inimi.

şi piesa va tot merge

cu fragede mlădiţe

ce-adună-n rămurea

el patosul de jos

ea, viaţa pururea.

Eu-Autorul

Şi această dragă mie

Poveste de amor

ce sper care să fie

reală în viitor

Avid doresc cu patos

cu ardere şi dor

să aibă loc mai grabnic

chiar mâine, azi, acuma

cu mare, nespus dor.

că aşteptat-am vreme

de ani destui de mulţi

ca darul să se-nfrupte

din-a lui poame dulci

şi ajunsesem să mă întreb

de mai e cu putinţă

ca vrerea să se-ntâmple

pân’să ajung „nefiinţă”

dar iată că se-ntâmplă

şi roţile cereşti

încep din nou să mişte

destinele-omeneşti

şi tare sper, eu astăzi

cu dor entuziast

ca şi povestea-mi mică

să aibe loc fruntaş.

Eu scris-am doar scenariu

şi piesa e dorită

menită să mai schimbe

catharsis-uri cu dor

şi sper să mai rezolve

din aprigele chinuri

ce doar iubirea poate

decoruri să ridice.

Ce-i bine acum în piesă

e că-i finalul bun

n-am stat să îl mai chinui

n-am vrut să-l mai compui.

ci-am vrut ca vestea bună

la capăt să rămâie

să nu se mai preschimbe

în tragic şi garguille.

şi de nu v-o plăcea

voi liberi sunteţi iară

s-alegeţi tragedia

şi drama, melodrama.

şi chiar pe ea, satira,

căci multe sunt din ele

şi multe veţi plăcea

dar oare vestea bună,

iubirea veţi şti a mai gusta?

nu spui de calitate, sau de filosofie

eu simplu spui aice de jalnica domnie

a bunului în teatru

a „bine ce-o să fie”

Nu doar dureri şi lacrimi

ce-şi irosesc cu patos

Nemernice trăiri.

Oare a scrie „bine”

şi-a face un drag final

oare acum displace?

sau noi ne-am transformat

am devenit sisteme, mecanici

fier şi fire în corpul de oţel

ce încolţeşte carnea

şi sângele din inimi.

Eu vreau să cred aievea

că încă suntem carne

cu tot complet pachetul

cu sânge, patos, nervi

plăceri, dureri rebele

cu stres în aşteptare

savoare în sărut

tandreţe-n mângâiere

şi muşcături felin

cu dorind cu dor

ce doar privesc şi ard,

şi-ţi spun pe loc povestea.

şi astfel, prizonier

te ţin pe loc, pe veci

râmâi în urma lor

captiv, te-nneci uşor

în adâncimi de dor.

La mâini şi ochi şi buze

la trup-unduitor

picioare de panteră

şi vers săgetător

N-am să renunţ curând

cum nimeni n-o va face

de e cu mintea trează

şi-adusă pe acasă.

Premoniţia

Un Don Juan ş-o Donă Juană

Vor dormi amu-ntr-o vară

la sfârşitul lunii mai

visul lor cel mai cu grai.

Vor vedea ce n-au văzut

vor simţi candidul dor

cum sângele li-e fierbinte

şi le cere iar tributul

şi cum vor lupta cu el

cu patosul de serviciu

crezând în a lor trumfă..

Dar de astă dată viaţa, lumea

se va-ntoarce niţeluş

şi-nclinându-se Pământul

Vor aluneca subit

braţe-n braţe vor ajunge

şi-ncă acesta nu-i sfârşit.

Vor trăi pe viu şi ferm

visul lor cel mai de viaţă

şi se vor visa pe sine

şi se vor visa în viaţă,

cu destinul împlinit, şi cu omul fericit

cum va fi să fie „oare”

un Don Juan ş-o Don Juană

să domnească împreună

cu viaţa lor drept trăsură.

Se vor lăsa să alune(ce)

în aleanul cel de dor

se vor iubi împreună

plini cu patos şi cu dor

se vor umple el de sine, ea de el

se vor dori în neştire

pân-se vor vedea din nou.

Şi-atunci viaţa cea reală

şi săracul Cer de Sus

vor ierta şi vor fi complici

la împlinirea de răscruci.

Şi-astfel în lumina lor

de cu seară, de cu zi

se va împlini povestea

ce amu eu v-o zisei.

Vor îmbrăţişa temeinic

viaţa-n doi seducători

O familie de Don Juani

ce pariuri nu vor face

şi nici cuceriri de fel,

căci vor fi şi cuceriţi

şi cuceritori la fel

în povestea lor de viaţă

le va ajunge preaplinul

patosului pătimaş

ce sălăşluieşte bine

în iubirea lor-lăcaş.

iar când dimineaţa vine

somnul vălului de noapte

lin, uşor va dezgoli

trupurile lor de artă..

şiret Soarele zâmbi

ruşinos, surâse ea

ca o Lună-mbujorată.

de vă place ăst final

Să dea Domnul ca să fie

şi să se-mplinească odată

îndelunga bucurie..

iar de nu, de nu v-o place

uşa v-o deschid pe loc

şi c-un sunet şuierând

vă trimit la mama lor!

sper ca v-a plăcut povestea

scrisă-n astă lună mai

ce-i anul cel de glorii

2011 cu mai…(30mai )

Coincidente cu Anca Doczi

facebook

O seară de vineri, câţiva colegi şi un spectacol. Stăteam cu toţii şi asteptam în faţa teatrului Puck să vedem „ Femeia ca un câmp de luptă”, de Matei Vişniec, în regia Monei Marian, şi despre care auzisem numai critici pozitive.

Am intrat, am văzut o doctoriţă încercând să se elibereze pe sine odată cu Dora, femeia bosniacă, am trăit ca spectator emoţii contradictorii, şi am ieşit fără să comentez nimic, căci orice cuvânt era slab în faţa teatrului. Văzusem ceva frumos pe scenă, văzusem teatru cum demult nu mai credeam că am să mai văd.

După acea seară, am învăţat să admir din nou. Ajungând acasă am început să caut cât mai multe date despre cea care jucase rolul doctoriţei Kate, şi ..coincidenţe : proveneam din acelaşi oraş, terminasem amândouă la acelaşi liceu, şi amândouă aveam legătură cu teatrul, ea performa, eu de abia începeam.

Şi mai pot spune cred, o a patra coicidenţă, după acel spectacol, ideea de teatru social-politic. După o primă întâlnire la o cafea, am realizat că am dat de o persoană extraordinară, un „cal breaz” după cum se autointitulează, în lupta culturală pe care a deschis nenumărate fronturi, o actriţă fără nazuri şi epoleţi, un om simplu dar curajos în aceeaşi măsură. A fost de acord să împărtăşească cu mine, coincidenţele vieţii ei şi iată ce a ieşit.

Eterna intrebare ” de ce de la Constanta la Cluj”? Acolo a fost sa fie intalnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj ?

De ce eternă? A, toată lumea ne întreabă de ce ne-am mutat din Constanţa aici… Iţi vine să crezi că acest oraş e încă un fel de „mit”? Am venit la Cluj împreună cu familia mea când aveam 18 ani şi intram în ultimul an de liceu. Tatăl meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici în fiecare vară. 15 iunie era întodeauna data în care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei mă duceau la avion, şi bunicii mă aşteptau pe aeroportul din Cluj. Mă întorceam toamna la Constanţa cu plânsete şi văicăreli. Să spunem că ne-am întors acasă…Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oraş Interzis”, micul meu imperiu… J

 

Prima ta răscruce cu teatrul? Când ai ştiut că vrei să joci şi cum ai reuşit să-i convingi pe cei din jurul tău de drumul tău?

Răscruce ? Nu !! Întâlnire ? Da…cred că mai degrabă că au încercat să mă convingă ei pe mine.. Am ştiut că vreau să joc mai în ultima vreme…cu ceva timp după ce am început să joc. Ca la unele întâlniri, uneori te duci nepregătit…uneori ai întâlniri oarbe…şi mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost întâlniri minunate şi de neuitat.

Care sunt oamenii carora le datorezi „actriţa” de azi din tine?

Cu întrebarea asta ai cam încurcat-o… J Pentru că o să ai mult de notat !! Cum îţi spuneam, am fost educată să înţeleg teatrul ca pe o întâlnire. Şi fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul într-un fel. O să o iau de la început…Apropo de coincidenţe. Ştii cum îl chemă pe profesorul meu de engleză din liceu care m-a îndemnat să dau la teatru…şi datorită căruia m-am prezentat la examenul de admitere ? Domnul Beckett …Găseşti ceva absurd în asta ? Bun apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-aş menţiona aici pe domnul Arian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedică când am încercat să fug mâncând pământul. După un an mai ciudat de studenţie teatrală, am dat examen din nou…Şi atunci am cunoscut-o pe cea mai importantă « întâlnire » teatrală din viaţa mea : Prof.dr. Miriam Cuibus. Iar alături de dânsa trebuie să îi  menţionez pe foştii mei colegi de clasă…pentru că vezi tu, munca în echipă, cu toate momentele ei, te formează în spiritul acelei echipe şi cred că evoluţia fiecărui individ se datorează şi celorlalţi din acel grup… apoi, urmează coordonatorul meu de masterat, Hathazi Andras, ale cărui cursuri mi-au limpezit gândirea teatrală. Tot în aceiaşi ordine de idei trebuie să îi menţionez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am învăţat enorm – nu numai la clasă, ci din toate întâlnirile cu dânşii, mai mult sau mai puţin formale : Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca şi Mihai Măniuţiu, regretatul profesor şi dramaturg Constantin Buricea şi prof.dr. Miruna Runcan. Bun şi acum vine partea de « practică » a meseriei. Regizoarei Mona Marian îi datorez ore şi zile întregi de muncă extraordinară, inspiraţie şi descoperiri. Actriţa pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet şi omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bonţidean. De la ea am învăţat enorm. Iar forţa ei creatoare te năuceşte, nu-ţi dă pace şi te forţează să fii şi tu la înălţime. Iar la final, dar nu în ultimul rând, omul căruia îi datorez devenirea mea de azi şi unele dintre cele mai importante lecţii de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener în creaţie şi cercetare de nepreţuit.

 

Putem spune şi cărei păpuşi îi datorăm faptul că azi te putem vedea la Puck, jucând şi bucurându-i pe cei mari şi pe cei mici?

Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să joci şi să te joci cu ele?

Mă vedeţi la Puck datorită rolului Katia din « Istoria Comunismului povestită pentru bolnavii mintal », de Matei Visniec, regia Mona Marian, piesă concepută iniţial la Teatrul de Păpuşi Puck, secţia Nocturne. Cât despre păpuşi…e puţin mai complicat. Ştii că la orice teatru, mai întâi « duci tava ». Ei, eu am dus tot felul de animăluţe sau obiecte…ca abia după un an să am un rol întreg…cu tot cu mâini si cu picioare, şi asta a fost o înlocuire. (Uneori se întâmplă să trebuiască să joci doar picioare…) Iar după încă şase luni, am putut să-mi asum creaţia unui personaj. Cel mai mult îmi plac şoriceii…

Cum îţi pare acest teatru, acest joc cu păpuşile în comparaţie cu cel « cu oameni »? Unde te regasesti mai mult?

Ăsta nu e  teatru cu oameni ? E tot cu oameni, doar transmisia e diferită. Masca arată altfel şi este arătată prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, şi chiar profesioniştii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, consideră teatrul de animaţie un gen minor.  Îl numesc teatru de animaţie, pentru că tehnicile folosite nu se reduc doar la păpuşi. Ca efect, nu există cronică de teatru de animaţie, iar actorii păpuşari nu sunt vedete…nici măcar locale. Mă rog, asta e o situaţie românească… Să ştii că meseria de actor păpuşar este foarte grea. Consumul de energie psihică şi fizică este mult mai mare decât în teatrul de dramă. Uneori ajungi să stai ore în şir într-o poziţie foarte incomodă şi totuşi trebuie să-ţi foloseşti corpul la maxim. Animaţia nu stă într-o mână şi o voce, stă în multe alte resurse. Dar despre asta trebuie să vorbeşti cu colegii mei care au mai multă experienţă. Mă regăsesc în spectacolele frumoase şi inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am învăţat un lucru extraordinar din teatrul de animaţie…să stau cuminte în spatele măştii, pentru ca masca să poată prinde viaţă.

 

Ştiu că împreună cu Mona Marian aţi iniţiat secţia de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de către public la început?

Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulţi. Aşa că secţia Nocturne e o « Cenuşăreasă » a teatrului…Dar publicul pe care îl avem şi l-am avut până acum a fost încântat. Poate la întrebarea asta îmi răspunzi tu. Chiar mi-ar place să ştiu în mod real cum e privită secţia Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian : http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului în care am gândit această secţie.

Pot spune că mă înscriu şi eu în categoria spectatorului încântat şi chiar fericit că vede în sfîrşit un mesaj adresat  direct publicului, axat pe probleme reale din viaţa de zi cu zi. Mă bucur să văd şi teatru care încă mai ridică « oglinda » în faţa societăţii.


Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bonţidean. Cum s-a născut ea, care  v-a fost coincidenţa drumului ce avea să devină o foarte frumoasă colaborare? V-amm văzut jucând împreună în „Femeia ca un Câmp de luptă”, cum a fost să joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniacă, personajul ei?

Cu Dana e o poveste foarte frumoasă !! Noi am conceput spectacolul « Istoria Comunismului… »  prima dată în limba engleză. Urma să plecăm cu el în Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul în limba engleză, iar eu nu pusesem niciodată mâna pe o păpuşă…sau în păpuşă…Trebuiau manevrate trei păpuşi, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc…e femeia care vorbeşte cu Stalin şi care se dă de ceasul morţii, ridică teatrino-ul pe sus, ameninţă cu pistolul…Ei, aşa ne-am hotărât noi să încercăm ca eu să fac vocea şi ea mânuirea. În mod normal e o sarcină dificilă…ca dublarea la film, gura poate merge într-un fel şi vocea altfel. Dar în cazul nostru s-a întâmplat ceva miraculos…Totul a mers ca uns de la început, am construit împreună momentul ca şi cum am fi fost un singur om, ne-am simţit perfect…Asta ne-a unit.

Cât priveşte psihologul nu este un inamic…Dar in fine, noi nu ne confundam cu personajele noastre şi cu relaţiile lor.

Ai scris într-un articol publicat în Studia Dramatica de experienţa actorilor şi a publicului, şi mai ales culoarea celui din urmă. După reprezentaţia „Femeia ca un Câmp de luptă”, ce culoare a avut publicul pentru tine şi ce culoare crezi că i-ai dăruit tu lui în acea seară?

Cred că e o întrebare tocmai care poate crea confuzii dacă cel care citeşte acest interviu nu ştie la ce mă refeream. Dar hai să ne jucăm puţin : Publicul e foarte diferit în fiecare seară. Aşa că orice spectacol, « Femeia ca un câmp de luptă » sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu…  « Femeia ca un câmp de luptă » e un spectacol foarte emoţionant, şi m-am bucutat să remarc că spectatorii nu au rămas indiferenţi, nu doar referitor la emoţii, cât şi la subiectul piesei. Sunt câteva femei care au venit la aproape toate reprezentaţiile. Ce-ţi poţi dori mai mult ??

În prezent lucrezi la două proiecte foarte interesante; care ar fi acestea si ce impact crezi că or să aibă ele pentru publicul român şi străin?

Nu vrei să îmi pui acum această întrebare…Crezi că ai timp să vorbim despre asta ? Poate cu altă ocazie. O să spun doar atât. Proiectele se referă la construcţia de pace prin teatru, tehnici dramatice şi artă în general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITĂŢII ROMÂNEŞTI, pe care l-am lansat abia de curând cu PATRIR (Institutul Român pentru Acţiune şi Cercetare în domneiul Păcii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru România, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, şi de Artă prin iniţiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veţi auzi în curând). Căutaţi Reconstruction pe facebook şi spuneţi-mi părerile voastre.


De unde v-a venit ideea implementării unui proiect ca Reconstruction în Romania? Crezi ca se va  schimba ceva în relaţia România-Străinătate după o mediere teatrală ca aceea propusă de voi?

Ideea vine dintr-o nevoie personală şi din multe accidente. Vine dintr-o saturaţie a « problemei româneşti » . M-am săturat ca « românismul » să fie o problemă… Dacă se va schimba ceva… ? Asta sper…Şi mai sper să se implice multă altă lume…Tu ai face-o ?

Da, personal cred că se poate schimba ceva dacă ai o echipă grozavă de oameni încrezători şi curajoşi.


Dar să revenim la omul Anca Doczi, care are o energie şi un entuziasm creator teribil, de unde atâta energie şi luptă culturală? Stiu că eşti şi voluntar Artemis,  de unde vin  curajul şi încrederea în artă ca mijloc de mediere a unor probleme sociale?

Care e „motorul” tau secret?

O iau de la urmă…”Motorul” meu secret…care nu mai este tocmai un secret…este chiar teatrul şi viaţa trăită printre oameni ai scenei. AM fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie şi curaj cred că are orice actor, e doar o problemă de alegere cum investeşti acea energie. Dar nu aş vrea să foloseşti cuvinte prea mari, pe care eu să nu mi le pot asuma…ca de exemplu “luptă culturală”. Nu cred că pot vorbi încă de o luptă culturală. Deocamdată sunt nişte acţiuni…Cine ştie mai încolo…J


Ai o multime de „poveşti” (dacă-mi permiţi să le spunem aşa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regăseşti în toate aceste poveşti, lecţii de viaţă, eşti tu în toate acestea?

O, da!!! Încerc să rămân personajul principal în toate poveştile mele de viaţă…Dar să ştii că lucrurile sunt destul de legate şi dependente unele de altele. Par ele separate…dar dacă tragi linia vezi că ele merg împreună, se susţin, completează… Şi mai am încă multe alte poveşti…

Daca cineva ţi-ar fi spus atunci când ai mers pentru prima oară la teatru că vei ajunge să fii tu omul aplaudat de ceilalti, ce i-ai fi răspuns?  Cum e să fii actor, omul de pe scenă şi din spatele măştii, sau din spatele păpuşii?

În clasa a VI-a eu şi prietena mea cea mai bună, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere : eu urmam să mă fac jurnalist şi ea actriţă. A ieşit taman invers. Şi s-a potrivit foarte bine, pentru că amândouă suntem fericite de alegerile făcute şi nu ne putem imagina făcând altceva. Cum e să fi omul de pe scenă ? ( Joc şi teatru de dramă şi mai ales Performance, nu numai în spatele păpuşii) Păi, la aplauze eşti fericit, eliberat. Şi puţin cu conştiinţa încărcată că doar tu eşti acolo, când ceilalţi creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnică fară de care nu poţi face faţă nu sunt pe scenă pentru a-şi lua şi ei laurii…Cât despre mine…Încă am un trac imens. Trebuie să mă arunci cu forţa în scenă…De obicei, caut prima ieşire, caut motive să se anuleze spectacolul…Mi-e o frică…La final e cel mai bine. Dar te întrebi : ce-i cu nebunia asta? De ce te întorci din nou pe scenă? Magie…

Cine a fost „omul de pe scenă” care te-a marcat, te-a făcut să crezi în teatru ca destin al tău?

E foarte bună întrebarea pusă aşa. Profesoara mea de actorie : Prof.dr. Miriam Cuibus ( actriţă a Teatrului Naţional, Cluj Napoca). Dansa m-a învăţat că teatrul e un destin…


Daca ar fi să încheiem  într-o notă coloristică, pornind invers de la o culoare care schimbă lumi, oameni, mentalităţi, ce culoare crezi că ar trebui să-i dăm lumii ca să devină mai blândă?

 

Albastru !!!!! Clar !!!! E culoarea păcii…

 

 

Multumesc mult !

Eu iţi mulţumesc pentru întrebări şi  pentru întâlnire !!!

 

La puţine zile după « coincidenţa » noastră, am revăzut-o pe Anca într-un sublim şi trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te făcea un pic să te cutremuri cu gândul unui deja-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi şi clovni invizibili”, după textul lui Vali Butnaru, în regia şi scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replică cât un interviu, ca să parafrazez,” Dă-mi inima ta, să mă pot sprijini de ea!”

Dacă v-am făcut curioşi, vă invit s-o auziţi pe actriţa Anca Doczi dimineaţa, prin vocea unei păpuşi şi seara, la teatrul Puck, în spectacolele de Nocturne, pentru a vă dărui dileme, sau răspunsuri la ele.

va invit la Nocturne
spectacol la teatru Puck, sectia Nocturne


http://www.ziarulfaclia.ro/Nocturne-la-Teatrul-8216-8217-Puck-8217-8217-+46988.

Acest articol a aparut si pe Ceasca de cultura,

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=1710

 

Feţele Ipocriziei

 

„ Aceşti nebuni făţarnici”, piesă scrisă în 1971 de Teodor Mazilu, încondeiază foarte frumos absurdul regimului despotic comunist aşa cum bine o făcea şi Caragiale în teatrul său, la adresa epocii sale. Piesele lui Mazilu construiesc o lume de vorbe care la rândul lor, par desprinse din paradoxul lui Caragiale „ Proşti mor, prostia este nemuritoare”( Valeriu Condurache, Ziarul de Iaşi, 07.08.2006).

Dar, revenind la piesă, dacă privim dincolo de cuvinte putem radiografia foarte uşor un schelet dramatic foarte complex în care personajele-concepte, ipostaze ale ipocriziei se regăsesc. Personajele sunt de multe ori concepte antagonic-dispuse, dualiste, nu pot exista unele fără altele, fără eliberarea celuilalt, sau prin celălalt. Temele majore sunt şi ele bien conturate, putem spune chiar prin „platoşele” personajelor, chiar şi atunci când acestea n-au poziţii fixe.

Începem printr-o primă mască centrală, Iordache, principalul motor, nucleul acţiunii celorlate personaje. El caută bunăstarea, angrenându-i pe ceilalţi în căutarea sa, entuziastă sau ba. Dat fiind faptul că el sare de la o extremă la alta, Camelia-Silvia, Dobrişor-fete,etc.,l-ar putea plasa într-un fel în acea stare de tip caragialian şi care se regăseşte şi în Comedia de’arte; dar cum toată această parcugere experimentală pe propriul destin nu are un final în care el, Iordache să devină alt om, schimbat în adevăratul sens al cuvântului, ba din contră rămâne acelaşi parvenit al condiţiei sale, fals căutător de scop vital. L-am putea eticheta printr-o ipocrizie a Fericirii sau chiar a sensului vieţii, căci îl vedem în căutare şi deloc într-o transformare personală. Doleanţele lui, false dar graduale ghidează acţiunea piesei , ba chiar primesc răspuns de la celelalte personaje în ajutorarea împlinirii lor sau în blocarea lor. Dorinţele sale nu sunt altceva decât iluzii de care se agaţă pentru a se justifica în căutarea sa de bunăstare; el nu vrea decât să „petreacă bine şi să moară în somn”, tipicul clasic pentru un destin simplu, care chiar se vrea simplu şi limitat până la urmă, fără multe experimente transcendente şi frici depăşite. El e omul „ de pe scaun”, gata oricând de comisioane, relaţii, dat ordine şi  de muştruluit sau mai bine zis „ reeducat” de subalterni. E exact tipul şefului comunist care este în subordinea unui alt mai mare „ scaun” şi care se complace cu situaţia sa, necăutând nimic defapt, decât să-şi paote duce în continuare traiul în stilul propriu. Satirizarea lui merge foarte bine cu ideea  filmului lui Lucian Pintiliea, „Reconstituirea”, în care la fel se satirizează subtil profesia unui procuror în acţiune.

Camelia în schimb, arată ipocrizia eroinei, a femeii fatale, independente, încrezătoare în propriile forţe, mândră, trufaşă, arogantă şi sinceră. Ea adună în propria-i armură, toate esenţele unei femei fatale, gata de „distrus moralul bărbaţilor”. Ea este cea care declanşează seria de acţiuni din prolog, când îl refuză pe Sublim. Într-un fel, relaţia dintre ea şi Sublim se poate privi şi printr-o paralelă la Luceafărul-Cătălina, dar numai printr-o perspectivă inversată, satirică aş zice chiar, atunci când el o invită la el, neacceptarea ducând la depresia lui, care îl va face să urce din nou în Sus, în nemurire. Camelia pare că ştie totul, coordonează şi distruge vieţi, induce stări exaltante, pare a fi o masca satirică a pasiunii şi a morţii, privită dintr-un anume unghi, moarte care nu te lasă nici să trăieşti nici să mori, ci te aduce în pragul doririi ei şi te abandonează acolo, la marginea tărâmului de întrepătrundere al acestor două lumi.

Silvia, ipocrizia vieţii şi a iubirii pure, femeia calmă, blândă, împăciuitoare, docilă şi casnică, e cea care „vindecă şi reface moralul bărbaţilor”, după ce aceştia au cunoscut-o pe Camelia, pasiunea mortală. Rolurile dintre cele două femei, măştile lor se schimbă între ele de multe ori, ajungând astfel şi la prefigurarea unor elemente opuse celeilalte în propria ipocrizie; la târgul încheiat pentru a putea „supravieţui” Silvia devine şireată şi-şi calcă „principiile” pentru a obţine clienţi, colaborând cu Camelia. La târgul acesta, i se mai adaugă şi scena din Paradis când şi atunci nu se paote juca pe sine căci, la fel ca şi toţi ceilalţi, nu mai are obiectul împăcării, nu mai e nimeni rănit, există degeaba.

Adam este prezentat în opoziţie cu Dobrişor, fetele şi pe o perioadă mai mare în ultimul act, cu Licheaua Întârziată. Adam e masca ipocrită a dreptăţii, a adevărului, pare că nimic nu-l va zdruncina în propriile principii, în scopul( şi destinul) său. El este just, onest, cinstit, precum precupeaţa din Caragiale „ cu clondirul de mastică-prima”, încrezător, fixist. Licheaua în schimb, joacă masca ipocrită a minciunii, a falsului real, simulând încrederea în propriile vorbe.Anularea  lor din final arată faptul că sunt unul şi acelaşi, natura simplă a omului, dezvăluită aici de Mazilu prin două feţe ale aceluiaşi om şi cum fiecare suntem cîteodată unul sau celălalt; numai când suntem amândouă deodată suntem noi cei reali.

Toţi se joacă, cred în ceea ce zic şi folosesc cuvintele ca pe nişte săbii din lemn, copilăreşti.

Dobrişor, acest Scapino al lui Iordache, pseudo-prietenul bun, masca funcţionarului ciocoi, parfenit de pe urma lui Iordache, şi care n-are rost fără el, nu există fără Iordache, cum nici el nu poate exista fără el, nu poate ajunge acolo unde-şi doreşte, în planul dorinţei lui simple de bunăstare letargică. Dobrişor îi intregeşte într-un fel aura de ipocrit al puterii.

Sublimul, aici masca parodică a Demiurgului, a existenţei şi nonexistenţei, cel ce „ trage sforile” şi totodată cel destinat să observe lupta personajelor şi a lui Iordache pentru scopul final. Jonglează cu măştile ipocrite ale puterii, morţii, sorţii, dat fiind faptul că rolul său se schimbă de-a lungul piesei, trecând treptat de la destinator la opozant, ca mai apoi să ajungă în rolul de destinatar. El este însă antipodul, dublul Bărbatului cu capul în nori, faţă de care n-are niciodată în piesă o opoziţie făţişă decât în prolog, unde se şi iscă un pseudo-conflict în trio-ul Sublim-Camelia-Bărbatul naiv. Acesta din urmă este farseorul, ilozionistul fericirii, faţa ipocrită a destinului şi a destinaţiei „ câmpene”a vieţii, promontor al dictonului Carpe diem, pare a fi el aici. El nu face, dar acţiunile lui non-factuale dau prin replicile sale drumul la derularea piesei cu consecinţă în planul actorilor. De la „Aici e Câmpina” până la „Aş putea să vă fac fericiţi” toate ne arată lipsa de acţiune în rolul său de naiv zburâtor, de unde şi antiteza nemurire-efemeritate dintre Sublim şi Bărbatul naiv, parodie Iad-Rai.

Personajele noastre jonglează cu măştile ca şi cu nişte săbii de lemn, aruncându-le de la unii la alţii, aruncându-se în ele, neataşându-se de aceste armuri; dacă într-o primă fază Camelia face parte din zona supra-terestră, zona zeilor creind triunghiul ea-Sublim-Iordache, ajunge mai apoi sa fie pe rând adjuvant şi opozant în raport cu Silvia şi Dobrişor. Singurele personaje fixe sunt Iordache, Adam-Licheaua, Dobrişor şi Bărbatul Naiv. Cât priveşte scena nucleară, cheia de boltă a acestei piese, plecarea în paradis, sau mai degrabă momentul premergător plecării, moment care-i va împinge la soluţia urcării ca la un deznodământ al acestui fel de punct culminant, este singura care întruneşte toate temele clasice dar şi majoritatea măştilor ipocrit(ic)e. Perspectiva care urmează după suirea în Paradis, viziunea asupra Pământului, se aseamănă foarte mult cu ideea lui Dante din Divina Comedie cu straturile din Paradis, Purgatoriu şi Infern, unde din Paradis există aceeaşi viziune spre Pământ ca dintr-o hipersferă ( Ochii Beatricei, Horia Roman Patapievici), aceeaşi ca şi la Teodor Mazilu în piesă.

 

Muzica lui Dumnezeu. Mozart si Salieri

simfonia nr 25 in G minor

A madeus, Peter Schaffer, simfonia nr 25 în G minor. Ce au aceste idei în comun ? Wolfgang Amadeus Mozart.  Ce are el în comun cu noi ? Muzica. Ce avem noi în comun cu muzica ? Dumnezeu.

« În partea din faţă a scenei, într-un fotoliu cu rotile întors cu spatele spre public, stă un bătrân. Pe măsură ce lumina creşte,îi putem distinge creştetul îmbrăcat într-o bonetă ponosită şi eventual, şalul înfăşurat în jurul umerilor.

Salieri ! …Salieri !…Salieri ! »

Iată cum ni-l prezintă Peter Schaffer pe Mozart prin antagonistul său personaj, începându-şi primul act cu descrierea lui, lăsându-ne parcă pradă personajului său, avid de a ne conduce în lumea lui, arătându-ne şi fortându-ne parcă să ne purificăm odată cu el. Căci da, putem porni de la premisa unui astfel de triunghi « armonios », Salieri-Dumnezeu-Mozart, totul convergând în muzică şi genialitatea ei. Astfel am axa piesa pe acest personaj abstract, absolutizat, Muzica ce caută  Genialitatea ca obiect de atins, pătruns, dezvăluit şi eliberat, Muzica devenind atunci un simplu arcuş în mâinile genialităţii, mijloc de exprimare. În această schemă am avea drept adjuvanţi , opozanţi pe Salieri, Mozart şi Dumnezeu ( excludem personajele într-o oarecare măsură de fundal, Regele, oficialii lui, Consance, etc, lăsând tot complexul schelet al piesei să fie axat pe simbol). Cei trei vor purta pe rând masca celui care ajută sau a celui care opreşte. Dumnezeu va fii, şi este, principala forţă creatoare care manevrează iţele partiturilor muzicale, creind lumini şi culori prin ele, cum bine  spunea Andrei Pleşu în al său « Jurnal de la Păltiniş », totul pentru ca muzica să elibereze genialitatea spre Umanitate ca final destinatar, etern şi efemer.

În această complexă abordare am avea de multe ori opoziţia Dumnezeu-Salieri pentru muzică, pentru a-i păstra mereu muzicii genialitatea şi a nu o lăsa să moară în repetitio imitatione de-a rândul secolelor. Avem o luptă a genialităţii dusă de Dumnezeu şi Mozart pe de-o parte şi Salieri pe de cealaltă.

Revenind la piesa noastră, schaffer-iană, totul este făţiş de la scena conflictuală în care Salieri îi declară război lui Dumnezeu pentru ne-genialitatea lui, supărat pe «  acest mic omuleţ, vulgar şi copilăros » pe care Dumnezeu l-a ales să elibereze creaţia geniul muzical.  Căci da, după cum bine spune şi Wagner « esenţa muzicii naive, biruitoare asupra oricărui formalism, se manifestă ca limbaj nemijlocit al inimii,înconştient la acei muzicieni virtuozi ce însumează artistul naiv.  El, cu adevărat inspirat, se aruncă asupra operei de artă cu un entuziasm nebun, şi abia atunci când este gata, când i se prezintă în realitatea ei, câştigă-prin experienţele sale-forţa autentică a reflexiei, care în general îl fereşte de iluzii, în special când e împins din nou, din entuziasm spre opera de artă, dar puterea acesteia asupra sa a dispărut aproape cu totul. Ceea ce însă îl ajută pe  acest compozitor e totala nepăsare referitoare la spiritul de selecţie cu care el se apucă de lucru[1]. Parcă vedem aici scena remodelării marşului de întâmpinare a lui Mozart, scris de Salieri, pe care Amadeus îl prelucrează niţel, crescând totodată roşul emoţiei furioase de pe chipul lui Salieri, transformându-l în aria Fluturelui din Nunta lui Figaro, apoi scena compunerii lui Don Giovanni şi cea mai frumoasă, finalmente frumoasă scenă, colaborarea celor doi pentru scrierea requiem-ului final.

Toate acestea, prezente în filmul lui Milos Forman din 1984, având ca actori pe F.Murray Abraham,Tom Hulce, Elizabeth Berridge,
Simon Callow[2]. Ceea ce face Milos Forman e să se joace un pic cu scenariul lui Peter Schaffer, incepând cu sfârşitul piesei şi creind un cadru de incluziune a privitorului într-o poveste personală asemeni filmului „Fata cu cercel de perlă”(2003), după biografia lui Vermeer, în regia lui Peter Webber, având ca text romanul lui Tracy Chevalier[3]. Acest lucru defapt leagă cele două creaţii artistice, opera şi filmul. Cum ? Schaffer oferă deja cadrul în care Salieri ia contact cu spectatorul încă de la început, într-o scenă pură de teatru, aproape obligând publicul să între cu el în piesă şi să fie martor al crimei premeditate, de-o viată. Milos Forman „ia de mânuţă” privitorul, nu-l obligă, îl stârneşte în curiozitatea-i proprie să intre în joc-film, astfel încât atunci când ne trezim în faţă cu un preot şi cu Salieri, să ne trezim totodată şi în film, fără şansă de scăpare până la finalul filmului. Aş putea spune că filmul e mai subtil în a te păcăli prin curiozitate, dat fiind faptul că încă nu am văzut o punere în scenă de „Amadeus” şi nu pot ştii niciodată varianta regizorală, ceea ce este şi farmecul unor astfel de piese de calibru.

Cât priveşte subiectul, Mozart ca geniu al epocii, bibliografia sa rezonează în mare parte cu textul piesei şi cu filmul, permiţându-se pe alocuri unele erijări de la realitate. De la felul de a fi al lui Mozart, vulgar şi brutal de onest, personalitatea Constanzei, a majestăţii sale, Iosif al-II-lea, „un împărat fără ureche muzicală” şi a tatălui lui Mozart,  marşul scris de Salieri închinat lui Mozart şi transformat de acesta în aria Fluturelui din „Nunta lui Figaro”, la scrierea celorlalte opere mozart-iene, mai toate acestea au veridicitate în bibliografia lui Mozart. Poate doar Salieri, despre care nu se ştie mare lucru, rămânând în istorie, cum a şi dorit într-un fel, „agătat” de opera lui Mozart, poate doar în acest segment să nu putem şti adevărul clar. Nesigură însă mai este şi acum, controversa morţii lui Mozart, ce după cele două opere artistice, nu poti zice decât „ chiar l-a otrăvit pe Mozart pentru muzică? Trebuie documentat !”. Evident un sâmbure de adevăr al invidiei geniului muzical există dar poate, totuşi, nu a culminat cu o crimă.

În ceea ce priveşte operele „micuţului om” de geniu, ele au fost scrise exact cum le spune şi filmul şi Schaffer. Chiar am putea spune că filmul le ilustrează şi mai bine prin însăşi muzica creată şi dezvăluită în film, într-un crescendo al creatorului, odată cu momentul fiecăreia dintre ele. Cel mai sublim pasaj este acela al operei Don Giovanni, care este perfect încadrat în film, de secvenţa venirii tatălui la el acasă şi culminând cu dărâmarea decorului din piesa cu acelaşi nume.

 

Omul şi piesa de teatru…

Începând să citesc Amadeus, m-a furat parcă de la început, literă cu literă, geniul scriitoricesc şi m-a dus direct în sala de spectacol, cu toate luminile stinse şi cu scena mare, întunecată care, încetul cu încetul,începea să-şi dezvăluie bobul de neghină, ce avea să ducă toată piesa în spate. Vedeam deodată un fotoliu, întors cu spatele, care încet, încet se întoarce către noi. În acel moment îl văd pe Salieri, bătrân, cu ochi sfredelitori şi cu ironie în glas… „ Vi saluto! Ombri del futuro! Antonio Salieri- a vostro servizio!”[4]

„Parcă, parcă vă zăresc cum staţi în şir şi aşteptaţi să vă vină rândul la viaţă. Năluci ale viitorului! Iviţi-vă. Veniţi în această încăpere prăfuită, acum, la ceasul acesta timpuriu de după miezul nopţii, în întunecatul noiembrie al anului una mie opt sute douăzeci şi trei, veniţi şi ascultaţi-mi spovedania! Păşiţi în acest loc şi rămâneţi cu mine până-n zori, numai până-n zori, până la ceasul al şaselea.”[5] E drept, m-a prins, era exact o noapte de noiembrie, la mine doi noiembrie, târziu în noapte şi pot spune că am semnat într-un fel pactul lui Salieri, acest Mefisto al muzicii, căci am închis uşa cărţii la ceasul al 7-lea al dimineţii. Călătoria  aceasta în care l-am însoţit pe Salieri, mai urându-l, mai înţelegându-l, am parcurs-o şi printr-o dedublare faină, văzând cadre şi uneori idei regizorale ce se iveau parcă automat, pe măsură ce parcurgeai textul piesei.

Mă făcuse să văd idei, „ oare cum am putea aduce publicul în acea transă a acelor ani 1823”, „ cum ar fi  să stea pe bănci de lemn, la loje scaune tapiţate, excluzând bineînţeles roşiile”, sau „cum ar merge o abordare faină, nouă, în care în scena reprezentării  operei „Răpirea din serai”, actorii- regele, oamenii lui, capelmaistrul, Teresa şi Salieri, şi apoi locuitorii Vienei să se aşeze faţa-n faţă cu publicul venit la teatru, în regim studio, de sală mică, creind o construcţie simetrică  actori-public, aşezaţi treptat, unii către ceilalţi, actorii rostindu-şi replicile despre „Răpirea din serai” uitându-se la public, de parcă acolo s-ar fi jucat opera. Se crea un joc de imagine, spectacol în reflexie, ochi-actor-ochi, spectatorul privindu-se la final, trezindu-se mai degrabă că trebuie să se vadă pe sine, că se vede pe sine, în mod straniu şi inopinant. E drept ideea mea regizorală n-ar fi ţinut mult în desfăşurarea spectacolului căci mai veneau multe şi alte imagini umblătoare, odată cu literele piesei. Un text extraordinar, plin de farmec, care pe măsură ce se desfăşura sub ochii mei, dezvăluia tot atâtea emoţii, sentimente, orgolii, lupte şi imagini vivante.. încheindu-se toate cu decadenta imagine, prăbuşirea faimei salieriene, eterna lui pedeapsă în lupta lui cu Dumnezeu, o luptă atât de acerbă că se asemăna la un moment dat cu lupta lui Iacob cu Îngerul, printr-o perspectivă inversată. Totul după otrăvirea lui Mozart, variantă adoptată de Schaffer pentru piesa sa, moarte ce n-a scos din Salieri decât „uşurare” şi „ milă”, după ce rupsese „flautul din care Dumnezeu nu mai contenea sa cânte”[6].

 

 

Omul şi filmul

Revăzând filmul, nu în condiţii atât de fatidic predestinate, m-a captat deodată muzica şi avalanşa acţiunii dintru început, luându-mă cu sine în interiorul filmului. Asistai parcă la premeditarea uciderii lui Mozart şi, „legat la mâini şi la picioare” nu puteai interveni cu nimic; vedeai derulându-se planul malefic al lui Salieri şi transformarea acestuia ca fiinţă umană într-una contradictorie, un monstru cu geniu în a vedea adevărata faţă a muzicii, un om oribil dar cu abilităţi de critic de artă, sau muzicolog în vremurile noastre, din aceeaşi breaslă. Păcat că nu exista meseria aceasta atunci, ar fi fost astfel şi el şi Mozart. Subtila lui rezonanţă cu personajul furiei, Don Giovanni, pe care o şi exclamă în film, ne face să-l „ vedem” şi mai bine pe acest salieri. Trist e însă că el nu poate consimţi la smeritul act de devotament şi smerenie pe care-l dedică Mozart tatălui său; Salieri nu poate şi nu vrea  să fie/ devină un mecena pentru Mozart.  Bucuria cea mai subtilă, am văzut-o ilustrată în film la final, când Salieri rămâne cu Mozart să scrie ce compune acesta. Atunci pentru prima dată, văd doi colegi de breaslă conlucrând, lăsând divergenţele deoparte şi compunând muzică. Secvenţa aceasta dacă s-ar fi întâmplat şi în realitate, ar fi avut un alt deznodământ pentru cei doi. Dar cum filmul e doar o abordare, care încearcă la final, o subtilă împăcare, în pragul morţii lui Mozart, între cele două entităţi, Efemerul şi Eternul, Salieri şi Amadeus, prin prisma requiem-ului compus de Mozart prin mâinile lui Salieri, după „spusele filmului”. Oricum ar fi, acest moment de dreptate morală în breasla muzicii e poate singurul moment sincer dintre cei doi. Acel „iartă-mă” adresat de Mozart lui Salieri, încerca pentru ultima dată în mod sincer inima lui Salieri, unde se lăsa aşteptată iertarea. Imaginea este una de dublă compoziţie, căci odată cu scrierea requiemului final, Mozart moare treptat. „Sinuciderea” provocată de Salieri, aici, în film, neintermediată de otravă, a dus la curmarea „aripilor” fluturelui pe numele său, Mozart. Ce ironie, totuşi…la început marsul lui Salieri, cadenţat şi uniform, capătă transformare sub mâinile lui Mozart, ajungând arie în Nunta lui Figaro, …iar la final cerul devine pământ, Mozart se lasă compus de Salieri-prin el, totodată tăidu-i-se propria viaţă, „fluturaş, nu mai ai aripioare, Domnul conte ţi le-a retezat!”

Dar ca şi la ei, „au venit zorile” şi cum bine spunea Salieri în final,în acel noiembrie 1823, înainte de celebra sa sintagmă[7], e timpul să ne dezlegăm de pactul de la început, cu Salieri, şi să-l dezlegăm şi pe el şi pe Mozart de aceste două opere artistice, teatru şi film, lăsând liberă doar muzica, adevărata balanţă a vremii.

requiem de mozart

 

Bibliografie

1.     Peter Schaffer, Amadeus, piesă de teatru tradusă în limba română

2.     Richard Wagner, Opera şi drama. Ed. Muzicală.

3.     http://www.imdb.com/title/tt0086879/.

4.     http://www.imdb.com/title/tt0335119/.

 

 

 


[1] Richard Wagner, Opera şi drama, ed. Muzicală, vol II, p47.

[4] Amadeus, P. Schaffer, p.6.

[5] Amadeus, P. Schaffer, p.6.

[6] Amadeus, P.Schaffer, p.103.

[7] Amadeus, P.Schaffer, p. 119- mediocrităţi de pretutindeni, acum şi pe viitor, eu vă absolv pe toţi! Amin!”