aripi de mătase…

Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?

Cândva marea prin valuri te iubea,

cândva prin sunet ea tăcea,

lăsa doar o lumină să vegheze,

să spuie ea, ce sta-n oglindă,

privirea ta din amintire,

Un zâmbet cald, suav destin,

mi-aduc iar stelele în ochi,

Lumine drag, ce nostalgie…

rămasu-mi-au şi-azi în suflet,

Lumine drag, cuvintele mele…

Credeam c’am reuşit un vis,

să ţi las drept dăruire,

şi numai tu să mi le ai

şi-n larg de mări sau nostalgii,

să le tot strângi, mereu în braţe,

însufleţindu-le surâsul

cu-al tău curaj, plin de neant…

Cu licărul din amintiri,

cu el rămas-am pe un ţărm,

şi eu din mine, nu mai sunt,

plecat mi-e sufletul …acolo…

10348539_692530470862241_8469402689048640989_n

Pe malul albului nisip,

de atâta vreme-i tot cernit,

trec clipe-n paşi şi oameni repezi,

mai veseli sau mereu, mai trişti,

ce nu-nţeleg şi nu vor ştii

ce-i vraja mării cu nisip,

Merg des, aleargă şi se-ntreabă

de ce-i atât frumos în zi

şi-n noapte redevine frig,

şi singuratic paradis

se-aşterne ca un dionis,

sărman gând sters, mereu nescris

lăsat să cânte pe pustii

să plângă lumea ce tot trece,

să-i cânte alinând uitarea,

şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,

să ierte Bunul ce-a rămas,

din moştenirea lui din vremi,

cărări şi paşi pierduţi de vis…

serg piltnik

De-am fi din nou doar suflete,

şi ne-am aduce’n amintire

entuziasmul născător,

acea nerăbdătoare fire,

ce pe Pământ mai repejor,

vroia s-ajungă din neştire…

Pierdut-am timpul şi cu el,

şi acel gând de nerăbdare,

din când în când mai bate’un licăr,

sunt valurile-mi de mătase,

bietele flori ce se-nfloresc

se-arată unei oarbe lumi,

ce-atunci când se opreşte-n loc

zâmbeşte dar , fără parfum…

Rămas-am încă prin uitare,

bezmeticind sufletu’n loc,

cu lacrimi care cad şi ..care

nu-şi mai au rostul pe pământ…

Se dor şi se vor duce toate,

de ce-am trăit nici că mai ştiu,

tot aşteptam să treacă viaţa,

să văd ce are la sfârşit

dar parcă văd că şi atunci,

o uşă-n urmă se va-nchide

şi-n loc de liniştea-mi promisă

prea multul timp va fi lumină.

Poate-oi ajunge atunci un licăr

aşa cum pe aici doream

s-ajut, să schimb să aduc zâmbet

să fie versul gând curat

şi cârjă pentru împrăştiaţi,

suflete vii îngreunate,

de praful zilnic al uitării…

doream aici să fiu de-acolo

şi versu-mi să ajute doar

dar a fost praf, prea mult şi poate

uitarea asta-i boală grea,

ne lasă noi, biete gânduri,

o amintire pe obraz…

de-alintul unui dor senin...

de-alintul unui dor senin…

Ce dragă mi-e

atingerea-ţi,

şi-acum o simt

şi o resimt

şi-aduce gândul de alean

ca barca-n ţărmul oglindit,

Păşească Soarele din ea

în blânde raze de lumină,

nisipul mării se înclină,

spre a te onora Senine

şi-ntr-un surâs albastru,

Ea, marea-n falduri te primeşte

cu coada ochiului priveşte

şi-n cadru aduce-un asfinţit,

cuvintele rămân bieţi martori,

le şterg cu scoicile din val

rămână-n mine acel simţ,

al amintirilor cu suflet,

ce’aduc alint şi-alean uitării

ce-o poartă timpul printre noi…

De-am fi un licăr peste lume,

în aripi zborul l-am simţi

şi-n calea lui ne-am regăsi,

entuziasmul din poveste,

zâmbetul tău de Alizeu,

cuvântul drag cu al său sunet…,

surâsul mării îmbrăţişat,

şi ochii plini de rândunici…

De-aş fi o clipă acel licăr,

n-aş mai ascunde inima

şi pe cerul cel albastru,

din noapte s-a desprins o stea,

şi-n loc să cad, aş tot zbura

lumină chipului să-ţi dau

şi-un zâmbet să te fac să-mi dai

şi-atunci privind acea privire,

ochii tăi dragi din infinit,

dragul meu dor din asfinţit,

voi ştii că tu vei răsări din nou…

Şi când din clipa oglindirii

voi prinde timpul să se-oprească

te voi privi fără nesaţ,

şi chipul ţi-l voi mângâia

şi râuri de lumini vor curge

va plânge atunci o simplă stea

ce-a vrut să se desprindă odat

să simtă chipul cum ţi-era

şi caldul ochilor să vadă

că sunt la fel ca înstelarea

bolţii întregi din noaptea’nchisă…

Albastrul gândului de dor

aduce mai mereu cu drag,

din amintiri ‘cele simţiri

şi-n retrăiri voi mai trăi

căci îmi fac bine să le ştiu,

şi sprijin sufletului meu

să-mi steie ele, biete cârje,

raze cu dor şi cu alean…

Şi singură doar ruga Sus

să ţină-o rugăminte a mea,

să nu ajung în niciodată,

şi să vă uit, pe aici pe toate

Fără de voi, dragi amintiri,

trăiri curate şi de-atunci,

ce cine ştie de-ţi mai fi,

şi retrăite într-o zi…

s-aduceţi tot acea simţire…

Să-mi fiţi mereu clipele mele

oricât de repede ar veni

timpul din lume peste noi,

vremea să şteargă tot ce-i om

Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet

Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.

Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….

*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉

Anunțuri

Cuvânt din Marea Ta…

din dorul de senin,

ce bate-n valuri triste,

cuvintele-mi în mâine, regăsite,

te caut Vise drag,

cu mâinile întinse,

ca aburul de noapte,

prin nostalgia mea…

Cade cu mult o ploaie,

e greu de îndurat,

când nu ştiu dorul

de ţi-e curat de mine,

cade cu ochii-n lacrimi,

stinsul meu licăr viu

era mai ieri, Cuvinte

azi, unde-mi eşti prin mine?

Te caut în genune,

în Cer întind eu ochii,

ca braţele de raze

în accolada ta,

în trup, îmi caut coasta,

ce e din tine aleasă,

să-mi fie sprijin

şi gând din carnea ta,

ca o balanţă vie

a-nţelepciunii blânde

ce-n loc de talgeri aspri,

doi irişi tuaregi,

doi sori ce-albastru paradox

al mării tale dragi, îl limpezesc în zori…

din atriul stâng se simte,

când cu alint scriu nume,

cu firul unei umbre,

burgundul viu sărut,

aşează-l Vise drag

peste armonii de gene,

să-l simt în dimineaţă

când ochii-n orizont

deschid ca să-i îmbrac

cu raze-n accolade,

de tine, Soare drag…

de mi-ai fi spus aşa

surâsul meu din ea,

din amintirea-roză,

o picătură-n palma ta,

aştern cu drag un chip,

e’al tău, e marea ta

ce încă stă-ntr-un prag,

unde la piept te strâng

mai tare-n amintiri viitoare,

îmbrăţişarea cea de vis,

s-o pot cuprinde în prezent scris…

Această prezentare necesită JavaScript.

să pot să mi-te-aştern în braţe,

să mi te strâng cum îmi doream,

doi paşi, îmbrăţişaţi să fim,

un tango-vals în doi dansat…

Ah, de-aş putea să mi te strâng

cum viul meu suflet şopteşte

din inimă să tot te scriu,

ai fi tu oare Sor-poveste

să ne dansăm mereu, mereu

în Infinit să te privesc

şi viu, cu grai, să îţi şoptesc

ce spune inima când bate…

Aşa îţi sunt, aşa îmi eşti

cum oare-n cale să găsim

ce nu putem decât simţi

că putem merge-n val,

tu raza mea, eu marea ta,

cum să găsim ce ne găsim

doar când rodin ne ia, ne strânge

chipurile noastre-n mâini

ne pune-n paşi alăturaţi,

spre zare, orizont câlcăm,

în Infinit noi să trăim.

Calea -i a ta când cauţi drept

cu inima ce bate’n paşi

de-a mele lacrimi de zenit,

lăsate-s urme în adânc,

azure licăre de rouă,

să ştii să mergi pe drumul tău

cu a mea inimă la piept…

De-ar fi să ştiu cum este calea,

eu ţi-aş şopti mereu, mereu

ca dinainte tu să ştii

să n-ai obstacole-n cărare

şi irişii să-ţi înflorească,

şi-a mele roze de atingeri,

pe chipul blând, atingi oglinda

unei vechi, triste mări întinse

albastră-n largul ei prea mare,

aducând valuri de speranţă

frumosul viu spre muritori

să le dea glas, să le dea viaţă

mereu, mereu spre’avânt lor…

Îţi dărui ţie primul dor

şi gândul zării ţi-l scrutez

să ştii că n-ai pietre-n hotar,

ai drumul viu în zborul tău…

Caută adânc cu ochi de suflet

şi vei zâmbi cu aripi de artă,

iar eu voi ştii căci voi simţi,

cum bine simt de-o vară-ntreagă

cum e atingerea pe chip

când calde raze mă-mpresoară

şi-n gânduri visul nostru diafan,

subtil, astupă din cuvinte

cu-al tău şarm, a mea chemare,

hai s-o tăcem, Cuvinte drag

cu mii, suave astupări…;)

* cu drag şi dor nespus, ce depăşeşte zarea, timpul şi universala spaţiere, jumătate de suflet se cere-n zbor unit cu-al său odor, măcar în unic vis albastru…din ţinuturi cu lacrăme căzute, liniştite şi licărinde de-o speranţă vie de un Soare al meu, cumva, cândva, o atingere de umbră vie ce se perumblă prin amintiri căutând neuitarea şi eternizarea clipelor ce-mi aduseseră surâsul viu pe viaţa stătătoare…3.09, 29 decembrie, ziua lunii în dimineaţa pornirii spre munţi, fi-vei drag mereu, fără de teamă, timp sau spaţiu…devotamentul e curat ca visul inimii din Soare ;8 😉

** my recognition for these amasing photo-art-works of this inspiration..chapeau bas, mes amis photographes, chapeau et merci beaucoup!!

truda paginilor goale…

de ce nu stii ca te iubesc

ţi-aş mai scris cu frică mică,

cu tuşul din cei picuri, plini de lacrimi,

De ce nu-mi spui, Sufletul meu,

de ţi-s iubire sau doar fir,

de drum prin arta cu o viaţă,

ce e, nu e a mea sau nu,

în dorul tău de dimineaţă.

3

Spune-mi din tine adevarul…

mai e.. mai este adevarat?

Mă mai iubeşti tu, Zeul meu?

Sau alt ţi-e gândul din inimă

şi altei mări ţi-alini din raze

în accolade de mătase,

duioase, atingerile tale…

Spune-mi un adevăr de dor,

acum în pragul zorilor,

unde Zenit aşteaptă ca să treacă

un vis spre tine cu lumină…

Mai dă-mi un licăr doar,

Iubire…

Un licăr viu de-a ta simţire,

curatul sufletului tău,

să pot să-l scriu spre Dumnezeu

cu viu în ochi şi străluciri,

razele tale în burgunzi,

bieţi, pali obraji, pânze curate,

făr’ de culoare mai mereu,

doar tuşe sfinte-n amintiri…

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu-s eu aceea care-ntreabă,

E sufletul ascuns în mare,

e mai mereu în ape tulburi,

doar tu îl mai ştiai în zare,

să-i ostoieşti cu firea ta,

cu atingeri blânde, catifea

şi cu privirea a doi sori,

să-nnebuneşti de fericire,

un biet albastru, chip cu dor,

să mă tot laşi să m-oglindesc,

mereu, în singura oglindă,

fără de tine, dragul meu

fără de viaţă în paiaţă…

De sufletul îmi cere un licăr,

mă duc în mare să-l privesc,

şi-n şoapte vii să îi spun dorul

ce ţie n-am cum să ţi-l cânt

chiar de e singur adevărul

şi pâlpâie-n versul stins,

biete cuvinte-n astă lume,

lăsate-n inimă de cer,

de Bunul, bietul Dumnezeu

ce-i este milă de-o paiaţă,

de a mea viaţă-n umbra iernii,

de-a mea umbră-n blânda ceaţă…

Aşa spuneai odată-n suflet,

cumva, credeam că îmi cânţi mie,

acum ne-ncântă amândoi

din largul cerului senin,

din Raiul viului celest,

ce l-a Umplut cam repede,

cu tot ce-i bun, Blândul de Sus,

lăsatu-ne-a doar umbre-n dor

cât pentru licărul de stea,

al unui suflet întregit,

sperat de mine în senin,

cu aburi cam tăcuţi de viaţă,

cu paşi mereu gata-n speranţă,

mai e un licăr dragul meu?

mai e un licăr de speranţă ?

acolo-n inima ta caldă,

şi pentru o mare întristată,

cu valuri multe-n îndoieli,

doar cu o briză de mătase,

adie-n tine şi de mine,

biet susur scris cu zâmbet drag,

ce tu mi-l aduceai…

să-mi dea chemare-n viu cu dor

de-al tău cuvânt, ascuns în gând,

atemporalul visul meu,

surpriză caldă-n Dumnezeu

în sfântă seară’universală,

în care totul se aprindea

şi totodată inima-mi …

cerea de tine, mai mult dor,

cuvinte-n prag, mii să primească

să tot mai strâng la al meu piept

ce mi-era drag, ce mi-este viaţă…

Vei licări, Sufletul meu?

adâncul mării să-l ridici

să mai înalţ din luciu irişi,

să nu se-ngheţe în uitare,

tot într-acolo, tot privind,

pân’ce s-or stinge în noaptea-mare,

mai e speranţă, dragul meu

spune-mi tu cald în raze-noi,

doreşti tu viul val de mare,

Alb-Astru în rodin albastru,

gând de avânt şi contemplare

cu-armonie la zenit?

Mai ai tu gând la tine, oare

să mă simţeşti pe mine-umbră,

cu adevăr din tine însuţi,

tu înţelepte, vrei o dună,

o urmă ce se pierde-n vânt,

şi i se şterg lacrimi în zare,

sărate valurile albe,

se pierd la ţărm, fără scăpare,

şi-adierea lor mângâie

doar vântul ce-a atins odată,

cuvintele-n nisipul meu,

a tale gânduri, cu speranţă…

* cu drag şi nostalgii în nisipoase îndoieli, unde tot caut adevăr şi nu mai ştiu ce e în noi…iartă griul lumesc al celor trei graţii, moire ţesătoare ale mării, ginta mundanului, lupta temporală cu invadatorii medievali înspre o inimă ce ţi-este ţie dăruită, şi moira obosirii spiritului în indoieli făr’de cuvântul de adevăr şi drag licăr din sufletul tău, atunci când cu adevărat licăreşte….dintr-un ţinut departe de a mea dragă Provence lavendară, dintre ploi ce topesc marea albă şi frumosul din ea, în zorii zilei Lunii, 1.30, 29 decembrie, dor, doare şi-n frică-ndoieli de mare, dragul meu Soare…

** many thanks for the art-works of visionary photography with eye-feelings in composition..my appreciation and please appologise for not copyrighting all..chapeau d’art…

zborul lunii călător…

Vino în mine suflete,

te-aşează blând în atriul stâng

în cel ce-i drept stă Dumnezeu,

şi îmi şopteşte cu glas viu,

*iubeşte visul lin de cer…*

Te-aduc în mine de prin cer,

un dor al meu ce-l văd aievea,

te uită-n mine ca-n oglindă,

fi-mi viu curat, Suflet de cer…

căci bucurie îmi răsai,

şi-aripi prind când ochii-n urc

în amintirea cea sprinţară,

şi-atunci, când dragule mi-aduc

aminte de o seară, un zâmbet vine

lin se-aşează pe a mele buze ca pe un chip,

căci e din viaţa ta cules,

din ochii tăi de vie ambră,

Lumine drag, mi-aduci aminte

de viu, de vesel şi de viaţă,

de Artă cu avânt de aripi,

să-ncep să cred din nou în suflet,

miracolul să ia născare

şi inima-mi să urce draga

în cerul ochilor tăi calzi,

blândă lumină să aprindă

şi-n două mâini, o mângâiere

şi chipul tău, atins de mine

de două valuri de albastru,

să viu, renască’al nostru Dor

şi-un zâmbet larg pe cerul tot

să dea surâsul de oglindă,

pe chipul mării tale dragi,

să simtă viul, Alb de Cer,

şi dorul cald dumnezeiesc

de’avântul cello’r lire albastre,

ce schimbă zâmbetu-n inimă…

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi-atunci cu albul cerului de nea,

culoarea vieţii de acum,

să aducem suflete-culori,

şi-un curcubeu să prindă zbor

şi ochii-n ei să ni-i înalţe

cu mii de zâmbete de aripi,

să zboare din noi în noi, oglindă,

Aprins să fie atunci ‘cel Dor

şi-entuziasmul să deschidă

cu dans ceremonia vieţii

iar noi, în tuşe să dansăm

artă din tine şi din mine,

un suflet unic să răsune

şi-acum de peste lume-n Cer,

să strângem spiritul în Unic

şi-mbrăţişat să ne fim…Noi 😉

* cu drag dintr-o noapte provencală, indigo de la atâta jazz şi inspiraţie cello-magică, pentru tine, dragul meu..şi lumea inspiraţiei continuă să trăiască viu în scris…cu tine pe-o inimă de lună..

** the numbers…the 222st post of Scaramouche, poems înlove, 21.00, 26.12.2014, vineri, a-5a zi din săptămână, zi cu sufletul de ceaţă, dor şi iubire de…;)

El Mar …de Borges

” înainte ca visul (sau teama) să ţeasă

mitologii şi cosmogonii,

înainte ca timpul să transforme-n zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era.

Cine este marea? Cine este acea violentă

şi străveche fiinţă care roade pilonii

Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp,

Este abis şi splendoare, întâmplare şi vânt?

cine-o priveşte o vede pentru prima dată

Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc

Lucrurile elementare, frumoasele

Seri, luna, focul aprins într-un cămin.

Cine este marea, cine sînt eu? Ziua care va urma

Agoniei mi-o va dezvălui.”

„..ne-a obsedat întotdeauna. Ni se pare misterioasă. Nu ştim ce este sau, aşa cum spun în poem, cine este această fiinţă  din moment ce nu ştim cine suntem noi. Şi acesta este un mister. Am scris mult despre mare. Poate că poemul merită atenţia dumneavoastră. Nu cred că mai am ceva de spus, căci nu e vorba de un poem intelectual. Asta din fericire. Probabil că nu este prea rău, din moment ce-şi are sursa în emoţii.”

( Borges în „Borges despre Borges”, pe la paginile 49-50 🙂 )

Mare-le dor al lui Scaramouche…

Te Iubesc , mare cu soare!

Te iubesc, idee de mare..

sau mai bine nu…

te iubesc emoţie a apei,

desfrâu al ielelor marine

ce greu se vede din adâncuri

de raza palidă de soare

ce stă în geamul luciului de apă

şi nu cutează ca să intre…

melancolie, dor şi mare.

ce greu e să fii azi un peşte

ce-n apă uită că trăieşte…

( scaramouche despre scaramouche, 18 iunie 2011, pe la nouă seara)