gândurile Soarelui de seară….

asa se-ncântă într-o umbră,

Un Soare magic şi-nţelept,

într-o cortină subcerească,

în valuri topind mătasea’lbastră

făcând-o dor şi amintire,

un surâs ascuns adânc,

într-o mare inimă albastră,

din când în când o mai deschizi,

şi ca dintr-o batistă blândă,

dându-i coperţile pe braţe,

îmbrăţişezi tu gândul

ce mai stă scris cu valuri vii,

peste acele coli de vremi,

istorii şi magii dorinde…

Mai strângi la piept,

în raze vii, acele gânduri viorii…?

Mai ridici ochii înspre cer,

un val ce-n umbre îţi scria

din zborul păsărilor albe,

un A, o stea, un dor al meu…

Această prezentare necesită JavaScript.

vraiment, mon Ame de reve,

se aşează paşii-n drumul lor

şi visul nopţii vine agale,

apusul tău de tuareg,

ce drag îmi este şi-mi va fi,

din amintire’mi trăieşti viu,

mereu, suave accolade,

primesc în valurile ascunse,

în fiecare vis albastru,

ce se asează ca un dor,

suav pe buzele de mare,

în valuri fine de mătase,

Şăgalnice ce-mi eşti de drag

stau şi aştept un vis întreg,

cu ochii în ramura de geam,

te-aştept Apusule să vii…

*a toi dans une comme toi de reve, toujours tu reste dans mon coeur, tu sais…je sais 😉

** Cluj, mansarda gândurilor noastre, unde noapte lasă genele să cadă ca fulgii uitaţi de zăpadă în frumosul dor ce doar visului curajul inimii îl spune, în seara unei zile a mea, simbolic gând de cer, parfois, 13 ianuarie, 19.22, marţi, ziua zeului burgund şi pasional, cu amintiri ce le mai doresc vii encore fois, cumva, din neant, mai multe şi mai strânse în viitor…

*** merci a tout les photographes, connus et inconnus, je vous mercie pour le vivre Paris…merci encore/ multumiri fotografilor minunati pentru bucurii subtile ochilor ce scriu dintr-ale lor magii, o inimă bucurând..mulţumiri v-aduc cu recunoştiinţă şi admiraţie…chapeau bas et aussi #JeSuisCharlie

Amour de Paris

vraiment, acolo sta…

inima mea, si-a ta, si-a altuia,

ce a simtit macar o dat

cum e iubirea adevarata…

Dragul meu gand de PARadIS*

iubeste viu, mereu cu drag,

suavul vis de langa Sena,

sub cerul liber si senin,

acolo unde un dor frumos

se intrupa din crisalida,

din doua inimi de’asta vara,

ce-ascunsera caldura ei

un dor albastru de-a sa mare,

un dor de dorul nostru’Azure…

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai stii tu dragul meu Paris,

presque de toi eram mereu,

cu ochii-n Sacre Coeur toujours

priveam la tine zi si noapte

la visul cand ma voi intoarce,

dragul meu dor din Infinit,

avantul liber spre’al meu zeu

al nostru Rege Soare magnifique

T’es beau tu sais, je sais…

Dragul vis din cer senin,

cand ochii-i las in miaza noptii

te vad mereu ca si atunci,

plin tot de albii fulgi,

lasandu-ma in incantare

spre cel Eiffel din dreapta zare,

si tot priveam cu doar doi ochi,

dar razele infloreau in irisi,

oglinda feerica si’eiffelica

spre viu’avantul unei inimi

ce licarea facand cu mana

parca din albul cel roze

dintr-un mic colt de Sacre Coeur…

Parisul meu, mi-erai frumos

si mi-ai ramas si-mi vei tot fi,

acum din visul atemporal,

cand dintr-un suflet adiere

de noi-suav, soapte-n Montmartre

Parisul meu, imi esti al nostru

c-ai dat iubire unor inimi,

suavul gand de peste timp,

suava zbatere in inimi,

un zbor din ancestralul dor

s-aduci mereu ca-ntr-o oglinda

rodin sa ne inchine-n maini,

Amour de nous en Paris*reve

Notre mirroir, vrai Paradis…

Această prezentare necesită JavaScript.

Oui, c’est vrai, mon reve de toi

Paris d’amour, Parisul meu,

cand ai ajuns sa-mi fi un noi

mi-ai licarit din Sena vii,

doi licurici pe ai mei obraji

s-au asezat si am ramas,

cu ei mereu pe amintire

paznici de vis, atingeri-ingeri

Lumine drag din cerul liber

albastru e mereu acolo,

si noaptea-n zi e ca o zana

mereu zanatica, naluca

cu zambete si veselii,

Follies Bergere si Amelie,

surasul plin pe l’escaliers

sus in Montmartre te astept,

visez eu viu, Cuvinte drag,

frumosul nostru Paradis

ce-n pagini de accordeon

isi are murmurul pastrat

si-ntr-o flasneta dor suav

de lacrimi calde, blande, vii

in accolade sa-mi le tii,

tu, dragul meu vis ceresc,

Alint al norilor zeiesti

curajul inimii de arta

ce stralucesti cand doar clipesti

si viul sufletesc reversi

in raul Lunii ca-n oglinda

sa vad mereu privirea ta,

ca o atinge pe a mea,

o inima de mare vie,

cu valuri-ganduri albastrii

tuse-n tabloul lui Monet

sa le privim in rasarit

cu inima de noi zburand

inspre Parisul nostru liber,

inspre Armonia cu Lumini…

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar ai fost trist Lumine drag,

Parisul meu, te-ai stins curat

in viul gand ceresc si liber

curajul miilor cuvinte

avantul artei plin de inimi

inchis-ai ochii pentr-o clipa

de nemurire, ea va fi

altfel de’acum in orice gand

o lacrima-n amarul 7

te-mbratisez din departare,

Dorul meu de liber vis

Tu, suflete de Amour-Paris

sa iti revii ca sa mai credem

ca-n suflet arta poate mai fi

vie si libera, curata

si-n armonie sa tii pacea

gandule trist de-ngaduinta

pastreaza blanda ‘cea oglinda

ca arta-n viata sa mai fie….

* cu drag, tristete si nostalgie, omagiu unui vis-Paris

** cu dor inspre al meu amour de mon coeur …

*** dintr-un cluj ce plange in miez de iarna, ora unei dimineti ce-a trecut focuri si dreptati trist-asumate…, 2.41, 10 ianuarie 2015, dimineata lui sabato, cu acelasi dor plimbat printre caldaramuri de realitati si ganduri si cu ochii prinsi in idealul frumosului liber al artei…dinspre mine inspre acolo, al tau, al nostru, al fiecarui om ce crede in valori adevarate, arta, onoare, libertate, ingaduinta, intelepciune, frumos, armonie, unitate, cultura universala…in noi…

Multumiri tuturor fotografilor cu suflet de arta pentru minunatiile amintirilor lor/ Je mercie a tous les photographes pour leurs art et leurs memoires…Mes vraies ommages…

povestea din Semiluna

Vazand iar luna, am spus adio lumii si-am intors fata si-am plecat..Nu stiu de ce am un deja-vu scriind aceste randuri de poezie, proza, ganduri din fructele universului pe care, oricare le-am culege, tot aici in paradisul nostru terestru se vor raspandi si reintoarce in flori si ramuri regeneratoare de la inceputuri.. depinde de roadele ce ti-s date, daruite de Sus..depinde de tine sa le prinzi si sa nu fie culese si uitate-n scopul lor de vrun alt visator, prinzator de stele ideatice si de inventivitate..dar cred ca pana la urma important e sa ajunga sa se desavarseasca in valurile lumilor noastre, in hipersfera noastra, indiferent de prinzator si visator,.. ideile tot vor pluti pana le va pescui cineva si le va da si nu lua, viata si energie creatoare si le va desavarsi..important e sa ajunga la noi…

dar revenind la povesti si la semiluna mea de sus, am vazut astazi ceva frumos ce cred ca am avut norocul sa-l prind ca zbor zburator ideatic de inspiratie.. am vazut un om in luna…nu, nu era rus,nici Nasa-os, era doar un om…cum asa? Iaca o sa va spun aici mai pe-ndelete, in cateva randuri scurte ce n-am pretentie sa fie neaparat versuri, ci doar ..ganduri…

Am vazut un om in luna,
era Omul cu palarie

da da, era chiar el
Omul cu palarie

statea sprijinit de luna unui bar

si astepta , o astepta pe ea

Amintirea..

ochii-i erau pamantii si-n lumea lor

privea din luna, luna noastra

a oamenilor veseli tristi

a oamenilor gri…

adanc in ganduri si-ncruntari

ca un Atlas privea prin zari

cum valurile zburdau vesel

in zboruri multe, efemere..

din gandurile lui de Chronos

ce-i Timpul mare si-i oprit,

el astepta o pasiune,

un val de viata si de viu

ce-ntr-o transcedere totala

sa treaca lumi, hotare mii

s-ajunga-n amintirea calda

la armonia de copil…

ce trist privea cand l-am vazut

de printre ramuri de maslin

fara sa stie ca-i surprins

de-un ochi deschis si nevazut

priveam la el din semiluna

si-ntelegeam trairi simtiri,

i-atribuiam povesti si dansuri

ii creionam coregrafii

asemeni unui milonguero

ce sta si-asteapta ne’ncetat

parfumul ei sa vina iar

si-n amintiri sa mai danseze

si-n pasi sa retraiasca iar

o voce, un pas, un bandoneon

un grai al tandelor de vals,

un tango-dialog y mas,

cuvinte melancolice in pasi

marturisiri ascunse-n dans..

Această prezentare necesită JavaScript.

Asa era omul din luna

Omul candid cu palarie,

ce astepta drept amintire

o reverie-ntr-o iubire..

Si am clipit fara sa vreau,

si gandul artei sublunare

se metamorfozase-n  Ea

femeia, dincolo de ea,

de Luna semilunei luni

de pe un brat de era grea.

Veni ca fluture de mai

se trasnforma in muza verii

si-n apele de iulii pline,

ea rupse lunii un patrar,

o bucatica ca din Rai,

ea luase lunii drept zalog

ca dupa viata-i planetara

sirena sa devina iar..

Femeia rupse cu blandete

o bucatica de-alba sticla

din semiluna albastrie

ce sta-n carlig de colivie,

pe cer de paturi si stelute,

si alte vietati marine..

si-ntoarse coala de hartie

si-ntoarse luna semilie

si cu-n suras de inceput

gandi si incepu a scrie…

( acasa, pe langa Tomis, ora 1.12, 26 iulie 2012, intr-o joi)

Imagini alese din picturile artistului Fabian Perez , alaturi de fragmente din filmul Tango Lesson de Sally Potter and Pablo Veron..intregul film aici..

Adevar tomnatec (I)…

Da. din pacate toamna continua seria frigului natural, fie ca-i afara fie ca-i in noi, cat inca mai suntem naturali… stateam azi si ma gandeam, plimbandu-ma pe dealurile florestene, vazand calda lumina ce-nvaluia umbrele copacilor de altadata, in care roadele nu pridideau sa zambeasca..ce frumos si totodata ce frig si ce rece e toamna, cat de multe as fi putut face, as fi putut merge zilnic sus, as fi pictat pe dealuri cu un sevalet sub brat, as fi retrait epoci si ani si fantezii brontiene, as fi, as fi… dar frigul asta, rege rece si neindurator m-a tinut deopartea, in spatele ferestrei largi mai mereu, in spatele lumii,dincolo de cortina, tot timpul… ciudat e sa fii dintr-odata cunoscator de de toate, sa-ti doresti pana acum lumina scenei,  sa-ti doresti sa simti si sa citesti in palma scenei vorba unui mare regizor, ca  mai apoi sa vrei sa cunosti culisele si lumea de dincolo de Lume, si sa nu poti alege… sa te-nvarti in propriu-ti cerc spiralatic de unde nici macar simpla filosofie si intelepciune a lui Siddhartha sa nu te mai poate trezi la unul dintre adevaruri macar… ametesti si nimic nu mai este precum era, totul o ia in mod vertiginos inspre injosul spiralitic, te contopesti cu valul cu ritmul lumii, cu neincrederea, cu lacrima si nefericirea, si aluneci in josul nimburilor dantiene…un singur hop te mai tine in viata, e balonul cu aer cald al sperantei in care inca te mai afli, el te mai tine usor la suprafata, facandu-te ca mai mereu cand verifici focul descendent sa privesti inspre cer si sa-ti intorci astfel rusinat gandul inspre interior si deznadejde. Te intorci in tine si oftezi pentru cele cate multe atatea vise avute, traite in fantezia lor de-odinioara si neimplinite, atatea vise care te-au rapus, te-au dus cu orgoliul acolo unde nu vroiai si nici nu stiai ca ai sa ajungi vreodata… Era odata o rugaciune frumoasa care spunea „iarta-mi Doamnele, visele si idealurile pe care as fi putut sa le traiesc si nu le-am trait, iubirea pe care as fi putut sa o simt si nu am simtit-o, timpul pe care as fi putut sa-l vietuiesc cu bucurie si entuziasm si nu l-am vietuit…” ce bine si ce frumos suna si ce trist adevar tomnatec scrijeleste in mine, asemeni copiilor care iubind eternizeaza in scoarta frumosilor copaci batrani, gentlemeni iesiti la plimbare prin parcuri, posteaza cu iubirea lor( sa-mi fie ingaduita comparatia, caci astazi nu stiu cati mai fac lucrul asta si cati mai stiu ce-i aceea plimbare, in afara de ritualul zilnic de zugravire facebookista)…atat de multe ganduri imi revin odata cu toamna, parca dandu-mi un ultim ramas-bun inainte de a pleca in tarile calde, vorba poeziei de clasa a4a. Raman totusi la gandul meu tomnatec, la Siddhartha proaspat intrevazut, cu filosofia sa, pe care speram s-o pot aplica mai repede si mai eficace, dar pe care am realizat ca ar trebui sa schimbi o lume ca sa poti fii numai si numai ca el; raman la ganduri, raman la indoiala si nesiguranta, raman dincolo de cortina, inca, raman in Lumea spectacolului meu propriu si singural, pana cand voi gasi, sau regasi spectatorul, unicul spectator sincer, capabil sa iubeasca un spectacol si sa-l judece fara prejudecati si ironii satirice; raman la Paris, raman la Andrey Hepburn, la Fred Astaire, la frunze care cad si Florin Bogardo, la visul de pictura si dansul contemporan al vietii mele inca netraite, raman inca la mine, pan’ce-oi da de o minune. Pana atunci cred ca-mi este dat si mie sa astept si sa vehiculez vremurile cu povesti cu masti precum alti scriitori si cronicari de teatru de la patusuopt!

Si cand te gandesti ca indoielile, gandurile, toate strafulgerarile tale, fie ele vii sau culturale, fie ele reale sau visate, ar trebui sa te faca cumva sa gandesti si sa-ti alegi viata, sa-ti alegi drumul si sa nu te plictisesti niciodata de el.. si cand te gandesti ce frumos ar fi putut fi si ce explozie de creatie ai fi putut crea de ti-ai fi dat drumul tie, eului tau din tine, macar pentru o clipa, macar pentru un ceas, in care sa nu te mai judeci si sa nu te mai opresti. Doar sa te lasi sa traiesti si sa vezi cum e sa fii, sa-ti imaginezi macar fericirea.. Ne-nvartim ca titirezii tot timpul, dar toamna e singura care-ti atrage atentia si te loveste mereu cu cate o palma aramie sau rosietica peste gand si-ti intoarce viata spre sensul ei sau macar spre tine insuti, spunandu-ti doar atat” merita? se bucura cineva ptr tine, ai cui oare sa-ti versi sufletul si sa ti-l poata intelege si sa-ti fie alaturi la orice gand? ai tu oare drumul bun fixat, sau esti iar pe coclauri, ratacind printre macese si amintiri de tara si comfort copilaresc…Cand ai sa simti si tu aceea mireasma de bucurie care sa exalte dintr-o rana veche vindecata si transcendenta in marea ta intelepciune, asemeni lui Siddhartha, cand ai sa mai simti marea si linistea apei care sa-ti vorbeasca numai tie, cand te ve trezi din lumea asta si vei lumina in tine, cand? Cand si cui ai sa reusesti sa-ti lepezi nefericirea si sa-i darui tu iubirea, sa lasi sa iubeasca melancolia din tine, fara prejudecati, minciuni si tristeti inferioare, cand te vei porni si spre drumul fericirii? cand…dupa ce am rascolit atat in mine si n-am mai gasit motivatia, n-am mai gasit coragiul acela nebun de frumos si entuziast care imi ridica la fileul vietii provocarea si aviditatea cunoasterii impartite pe din doua, dupa atata amar de vreme si de toamna am realizat ca orgoliul meu si lupta mea cu mine, acoperita de meschin, de tristete, durere incorsetata in conditie umana, minciuni ca florile iertarii ce-ascund inferioara treapta, privire spre viitor cu capul plecat spre trecut, toate acestea mi-au redat o intelegere mai adanca si poate cine stie, un avans in propria-mi gandire, dar nu au facut inca decat sa-mi sporeasca amaraciunea singuratatii.. Off, Doamne, de  ce suntem Siddhartha cu toti, fiecare cu el insusi si cu celalalt de langa el, de ce nu putem invata mai repede si de ce nu ne putem desprinde de noi pentru a zbura spre celalalt fara orgolii si ambitii de zbor maret si de neinfaptuit, cand stim ca singuri nu putem avea curajul de zbor… poate ca asa ne este dat,poate ca fiecare trebuie sa traiasca pana sa ajunga la malul marii, sau al vrunui fluviu care sa-i sopteasca o simpla invatatura „om-ule”.

(va mai urma, sper)