Scrisoare de ramas bun pentru un cameleon de film ..

Draga cameleonule, o sa-ti ducem dorul cu totii!

Da da,  cu tine i’m talking si despre tine e vorba..ne-ai dat culoare in aceasta toamna friguroasa si fada in evenimente culturale.. ne-ai dat zambete si ne-ai facut sa te-ntelegem mai bine.. cum e viata unui cameleon de film, cu satira si umor, cu un zambet pe-un ochi si-o lacrima ascunsa pe celalalt..ne-ai adus raze de soare de bucurie si frumos prin multe filme bune si idei zburatoare simbolistic

festivalul international de film Comedy Cluj

plutitoare prin multe povesti de film…Ne-ai dus pana si cu tramvaiul numit teatru fain prin cluj..e ceva sa-l aduci de la sibiu..ne-ai implinit unora o dorinta nestinsa cu acest spectacol superb…Dar n-ai fost singur, ai avut in spate o echipa excelenta de oameni frumosi, organizatori si voluntari strasnici care te-au ubit pan’la final si au fost tot timpul vigilenti cu fiecare proiectie, invitat, eveniment, cinefili veniti la festival..Felicitari tuturor pentru un festival fain, care ne-a mai adus un pic izul entuziasmului de vara tiff-iana clujeana.. mi-am readus aminte de tiff si de nebunia de atunci cu toate alergaturile de la un cinema la altul cu aperitiff-ul in brate.. acum am avut ceva mai frumos si colorat; de fiecare data cu cameleonul zilnic la purtator si cu recomandarile semnate turam viteze prin oras sa prindem cat mai multe filme faine..Iubire iraniana, izvorul femeilor, in ochii ei, ozn, bono, noaptea spoturilor publicitare, eveniment ce ne-a readus amintiri de devoratori temuti.. toate aceastea si mai multe au fost in festival si au bucurat si incantat publicul cinefil.. Ne va fi dor de tine drag cameleon galben cinefilm!
Te asteptam la anul cu mare nerabdare si filme si mai si! :)p.s. Multumiri echipei organizatoare pentru un excelent festival de film de comedie de toamna! Chapeau bas! 😉

si-un blog cu amintiri si interviuri ce merita rememorate din festival.. vi-l recomand cu caldura in frigul evenimentelor de film ce va urma.. comedy  ~ blog~
Anunțuri

TIFF- jurnal de festival la final ( 11)

S-a terminat si tiff-ul cu o ploaie ne-buna si repezitoare ca fuga lui bach… dupa o ultima portie de filme-n tiff, de la „acesta nu este un film”, un manifest artistic in sprijinul tuturor cineastilor oprimati din Iran, un film adus clandestin in Franta intr-un tort pentru a participa la cannes, un film in care regizorul iranian Jafar Panahi e condamnat la 6 ani de inchisoare si 20 de ani interdictie de a mai realiza filme.. un film cu care a inceput bine ziua de la cinema Arta… apoi surpriza cu „Felix si Otilia” de la Victoria, mi-a cam lasat un gust amar in lipsa patosului actoricesc..a urmat apoi Pisica, un horror faain de tot la cinema Arta de cu seara, un film cu poveste bulversanta, captivanta si scary, really scary; ca un anime dar human-made are o supradoza de fear.. Un film care jongleaza cu emotiile si reactiile tale, ridicand aproape involuntar fluxul si refluxul inimii.. de foarte demult nu mai vazut in horror, dar cred ca mi-a ajuns, too much;p  din pacate in loc sa fie o incheiere mai faina, cu o alta proiectie la Arta, am plecat de la ultimul film din festival cu amaraciune ca n-a fost ceva mai fain… Arta pentru mine merita o alta proiectie, chiar daca era ideea de shadow but still, „Absenta” un film american care chiar lipseste, sau ii lipseste actiunea, horror-ul, something; e psihologic, suferinta neimpartasita dupa o iubire pierduta dar totusi, scratch-urile si smartfonul mutat de colo colo, not so scary…cam american … sper ca macar starbuck-arii sa fi fost incantati de incheiere si de film, mai mult ca sigur ca o fost asa.. c’est fini la melodie.. din pacate, n-o sa mai vedem promo-ul de festival cu Anca Hanu si Adrian Cucu,  n-o sa mai fugim spre arta prea curand, caci probabil va reveni la statutul de leguma vegetativa dincolo de obloanele trase… o sa ne fie dor de tiff, cu toate ale sale si bune si rele.. toata magia asta va lipsi clujului dar va inflori encore fois Sibiul! Asa ca pack the bags and „la sibiu, tiffari! ” ( cine mai are suflu si energie, merita, cine stie ce frumuseti si surprize or fi acolo si mai ales in frumosul si elegantul Sibiu….). C’est finie une melodie mais comence une autre, chez sibiu avec les films et chez nous avec beaucoup du spectacles du theatre, du opera, du jazz et du .. Bregovici 😉

come „Le roi c’est mort! Vive le roi!” asa si noi ” S-a duus TIFF-ul! Traiasca TIFF-ul… la Sibiu!” 😉 voyajare placuta!

p.s. retrospectiva ultimelor zile si o privire mai „adanca” asupra TIFF-ului din perspectiva personala a catorva filme apreciate si foarte faine.. in curand 😉

TIFF-jurnal de festival, ziua a 9a (9)

… O zi perfect de frumoasa… cu un film cu cirese in cornet de hartie la final, „Stefan Luchian” cu Ion Caramitru in distributie, un film cu bataie lunga si la adresa unora si altora prezenti atunci pe scena.. un film ce foarte bine ar face astazi artei, spre a-i mai tria din oameni, artisti si mecenati ;p O fost cu superbataie lunga proiectia si tare m-as bucura sa vad o schimbare macar in lumea culturala si deschiderea catre mai mult nou si tineresc, „nu belle artele ” vorba filmului de atunci… O vizita chez Madame T pentru o poveste despre tiff, despre ce cine a mai venit, ce actori faini au descoperit locul cel mai frumos din cluj, despre parerile si bucuriile lor, despre Sophie, trandafiri albi si frumosi in parfum… O alta minunata proiectie, „hai sa traim impreuna” in Big Bear in Open Air, ca gala era prea aglomerata. Un big bear plin de prieteni faini alaturi de mine, de prieteni faini sus pe marea piscina cinematografica din piata, un film frumos, tristo-vesel, cu energie si cu bucurie chiar dincolo de batranete.. M-a facut sa-mi doresc sa vad si eu bunici, batrani asa deschisi, puternici, nonconformisti, dansatori, increzatori si „Reciproci” intru iubire, camaraderie si grija, afectiune unul fata de celalalt.. poate ca noi voi fi aceea, daca le-om mai apuca.. Filmul chiar m-a facut sa ma gandesc la o dorita veche de prin lumile micului print asociata, o batranete tanara.. oarecum m-am gandit la calmitatea si pacea si nebunia libertatii pe care ti-o iei atunci cand esti batran, cand nu-ti mai pasa de vocea lumii, de vocea familiei care vede numai boala din tine nu si fiinta care ai fost si esti inca, pana treci dincolo „de colt” .. Dar gand la gand cu bucurie, caci pe cat de adanc si frumos ma gandeam eu la frumusetea batranetii si ce bine ar fi sa fiu acum cu intelepciunea aceea si cu nebunia libertatii lor, curajul acela nepasator de lumi, in acelasi timp venea spre mine acest film si aceste idei, ganduri, sfaturi din partea unei mari actrite; Geraldine Chaplin a tras cortina pentru mine in seara de dupa proiectie spunandu-ne adevarul despre batranete si singuratate, despre faptul ca „batranetea te face mai prost” unde cred ca a mers spre ideea de „perceput ca naiv mai mult” ;p, despre faptul ca iti trebuie oameni, iti trebuie viata si iti trebuie bucurie si entuziasm.. cel putin mie asta mi-a transmis chiar nonverbal prin gesturile, vibratia vocii si energia emanata spre public…parca o vedeam pe Annie intr-un amestec special de feminism din Jeanne( Jane Fonda din  film) si de bucurie! Ei fost in film si apoi, cum e si firesc si-n viata reala.. 5 prieteni reciproci, asa i-as consacra oarecum in lumea cuvintelor de dupa emotia contactului cu arta peliculei de aseara..  5 prieteni, Claude( Claude Rich), Annie( Geraldine Chaplin), Jean( guy Bedos), Albert( Pierre Richard) si Jeanne(Jane Fonda)….5 prieteni reciproci si o poveste.. viata!

Faptul ca a venit alaturi de noi  a fost cea mai frumoasa surpriza a zilei a 9 a; caci da, Geraldine a dorit sa vina dupa decernarea premiilor, dupa incheierea galei, alaturi de publicul din Open Air Ursus sa celebreze cu noi si sa ne spuna cateva cuvinte despre acest frumos, simplu,vesel si trist film, ultimul in care ea a jucat, „Hai sa traim impreuna/ Et si on vivait tous ensemble?” din Big bear in Open Air- Ursus Open Air.. ne-a mai spus cate ceva intr-un mod in care parca te lua in brate.. a vorbit asa de liber, de vesel despre tristetea, oboseala batranetii, neacceptarea ei si despre cat de aiurea si greu e sa fii batran.. ca nu devii mai intelept cu varsta, poate mai prostut.. dar oricum a incheiat optimist pentru ca filmul vorbeste totodata si despre prietenie, iubire, solidaritate, intelegere si acceptare si camaraderie de suflete…”Batranetea e o autostrada pustie, o tara fara harti ( sau frontiere), dar mai depresiv si mai sinistru e finalul ei, caci e definitiv…” cam asa a jonglat in asta seara cu subiectul filmului cu noi, publicul dar ne-a cuprins de pe scena, chiar si asa micuta si faina.. prin simplul fapt ca a dorit sa vina si sa fie alaturi de noi, sa simta sarbatorirea unei frumoase elogieri pe care festivalul si noi toti i-am oferit-o prin admiratia si recunostiinta noastra… Am simtit ca ne-a „luat in brate” pe toti, pe tot publicul.. vocea ei a fost o imbratisare totala! si-ncheierea a fost si mai tare.. pentru primire, pentru ovatii, admiratii si recunostiinta tuturor, pentru spiritul transilvan cultural fain, pentru ospitalitatea noastra vesela, pentru tot ce a gasit si placut si trait in cluj, a incheiat asa: „Mersi, it’s misto!” 😉 ( Chirilov’s lesson) 😉

Îngerul meu iubit…

Beethoven, muzică divină, iubire neîmpărtăşită sau coincidenţă tristă…

Poveste tristă, ce caută printr-un periplu de-a lungul vieţii marelui compozitor, pe valurile unei scrisori de iubire, fiinţa ce i-a capturat sufletul pentru veşnicie, răpindu-i orice clipă de viaţă ferice, îngerul lui iubit. Mai rafinat şi subtil decât Shiller în astfel de iţe ale dragostei, Beethoven omul s-a ascuns în muzică şi mai apoi în viaţa nepotului său, tronând asupră-i iubirea şi ambiţia muzicii, deşi acesta era cum bine va recunoaşte şi maestrul mai târziu, „un talent mediocru”. Dar haideţi să ne lăsăm cuprinşi de Fur elise şi să ne plimbăm niţel prin film. La începutul filmului apare îngerul morţii şi nu vedem decât ceremonia tristă a înmormântării acestuia, adulat de sute de oameni. Sau poate tocmai acest ultim cant al morţii trebuie să provoace soarta la căutarea adevărului… Filmul din 1994, în regia lui Bernard Rose, ce-i are în distribuţie pe Gary Oldman, Jeroen Krabbé, Isabella Rossellini şi Johanna der Stege, învăluie viaţa compozitorului într-o poezie frumoasă a căutării, a regăsirii iubirii prin frânturi de viaţă, care ne fac, pe noi simpli privitori să nu ştim dacă să ne lăsăm pradă muzicii şi poveştii creatorului sau să urmărim cu ochi poirotieni mica anchetă pe care o desfăşoară prietenul şi secretarul său pentru a-i împlini testamentul.

http://soundartiwakura.jp/bbs/data/cheditor/0709/immortal_beloved.jpg.

Ingerul meu iubit, umbra aceasta diafană ne va însoţi pe tot parcursul filmului, fâcăndu-ne să-l vedem în fiecare „iubire” din viaţa lui. Cele trei femei ce se succed prin viaţa lui Beethoven, nu devin nicidecum avide de moştenirea sa, ci-l luminează pe Schindler şi pe noi totodată, încotro să căutăm adevărul. Opoziţia fratelui şi a nevestii acestuia e doar un impediment slab în căutarea prietenului lui Ludwig, care alergând precum amicul din Caragiale, de la donă la contesă, ajunge într-un final la cea căreia „îngerul meu iubit” îi denumea sufletul. N-am să v-il dezvălui căci atunci nu veţi avea parte de acelaşi periplu minunat, de care am avut şi eu parte când am vizionat filmul. Şi ..departe de mine, acest gând. Vă mai descopăr doar o sclipire, magia cu care-l învăluie maestrul pe Schindler când acesta asculta fermecat, Kreutzer Sonata. E momentul în care fermecat de muzica lui Beethoven, Schindler are inima larg deschisă, gata pregătită pentru a fi preluată în proiectul unei lucrări de geniu, viaţa compozitorului, căruia el îi va deveni om de încredere, secretar şi prieten. Ludwig vine şi regăseşte admiraţia sinceră în ochii viitorului lui prieten de viaţă şi muzică şi decide să-l lumineze astfel în secretul magiei muzicii. Cuvintele lui sunt mai mult decât fermecate şi sper să vă prindă în mrejele lor şi pe voi, cinefili şi iubitori de muzică. În ele stă esenţa Beethoven! Sst… v-o dezvălui mai jos, dar rămâne între noi . Vizionare plăcută!

articol publicat  pe http://www.ceascadecultura.ro

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2245.

Muzica lui Dumnezeu. Mozart si Salieri

simfonia nr 25 in G minor

A madeus, Peter Schaffer, simfonia nr 25 în G minor. Ce au aceste idei în comun ? Wolfgang Amadeus Mozart.  Ce are el în comun cu noi ? Muzica. Ce avem noi în comun cu muzica ? Dumnezeu.

« În partea din faţă a scenei, într-un fotoliu cu rotile întors cu spatele spre public, stă un bătrân. Pe măsură ce lumina creşte,îi putem distinge creştetul îmbrăcat într-o bonetă ponosită şi eventual, şalul înfăşurat în jurul umerilor.

Salieri ! …Salieri !…Salieri ! »

Iată cum ni-l prezintă Peter Schaffer pe Mozart prin antagonistul său personaj, începându-şi primul act cu descrierea lui, lăsându-ne parcă pradă personajului său, avid de a ne conduce în lumea lui, arătându-ne şi fortându-ne parcă să ne purificăm odată cu el. Căci da, putem porni de la premisa unui astfel de triunghi « armonios », Salieri-Dumnezeu-Mozart, totul convergând în muzică şi genialitatea ei. Astfel am axa piesa pe acest personaj abstract, absolutizat, Muzica ce caută  Genialitatea ca obiect de atins, pătruns, dezvăluit şi eliberat, Muzica devenind atunci un simplu arcuş în mâinile genialităţii, mijloc de exprimare. În această schemă am avea drept adjuvanţi , opozanţi pe Salieri, Mozart şi Dumnezeu ( excludem personajele într-o oarecare măsură de fundal, Regele, oficialii lui, Consance, etc, lăsând tot complexul schelet al piesei să fie axat pe simbol). Cei trei vor purta pe rând masca celui care ajută sau a celui care opreşte. Dumnezeu va fii, şi este, principala forţă creatoare care manevrează iţele partiturilor muzicale, creind lumini şi culori prin ele, cum bine  spunea Andrei Pleşu în al său « Jurnal de la Păltiniş », totul pentru ca muzica să elibereze genialitatea spre Umanitate ca final destinatar, etern şi efemer.

În această complexă abordare am avea de multe ori opoziţia Dumnezeu-Salieri pentru muzică, pentru a-i păstra mereu muzicii genialitatea şi a nu o lăsa să moară în repetitio imitatione de-a rândul secolelor. Avem o luptă a genialităţii dusă de Dumnezeu şi Mozart pe de-o parte şi Salieri pe de cealaltă.

Revenind la piesa noastră, schaffer-iană, totul este făţiş de la scena conflictuală în care Salieri îi declară război lui Dumnezeu pentru ne-genialitatea lui, supărat pe «  acest mic omuleţ, vulgar şi copilăros » pe care Dumnezeu l-a ales să elibereze creaţia geniul muzical.  Căci da, după cum bine spune şi Wagner « esenţa muzicii naive, biruitoare asupra oricărui formalism, se manifestă ca limbaj nemijlocit al inimii,înconştient la acei muzicieni virtuozi ce însumează artistul naiv.  El, cu adevărat inspirat, se aruncă asupra operei de artă cu un entuziasm nebun, şi abia atunci când este gata, când i se prezintă în realitatea ei, câştigă-prin experienţele sale-forţa autentică a reflexiei, care în general îl fereşte de iluzii, în special când e împins din nou, din entuziasm spre opera de artă, dar puterea acesteia asupra sa a dispărut aproape cu totul. Ceea ce însă îl ajută pe  acest compozitor e totala nepăsare referitoare la spiritul de selecţie cu care el se apucă de lucru[1]. Parcă vedem aici scena remodelării marşului de întâmpinare a lui Mozart, scris de Salieri, pe care Amadeus îl prelucrează niţel, crescând totodată roşul emoţiei furioase de pe chipul lui Salieri, transformându-l în aria Fluturelui din Nunta lui Figaro, apoi scena compunerii lui Don Giovanni şi cea mai frumoasă, finalmente frumoasă scenă, colaborarea celor doi pentru scrierea requiem-ului final.

Toate acestea, prezente în filmul lui Milos Forman din 1984, având ca actori pe F.Murray Abraham,Tom Hulce, Elizabeth Berridge,
Simon Callow[2]. Ceea ce face Milos Forman e să se joace un pic cu scenariul lui Peter Schaffer, incepând cu sfârşitul piesei şi creind un cadru de incluziune a privitorului într-o poveste personală asemeni filmului „Fata cu cercel de perlă”(2003), după biografia lui Vermeer, în regia lui Peter Webber, având ca text romanul lui Tracy Chevalier[3]. Acest lucru defapt leagă cele două creaţii artistice, opera şi filmul. Cum ? Schaffer oferă deja cadrul în care Salieri ia contact cu spectatorul încă de la început, într-o scenă pură de teatru, aproape obligând publicul să între cu el în piesă şi să fie martor al crimei premeditate, de-o viată. Milos Forman „ia de mânuţă” privitorul, nu-l obligă, îl stârneşte în curiozitatea-i proprie să intre în joc-film, astfel încât atunci când ne trezim în faţă cu un preot şi cu Salieri, să ne trezim totodată şi în film, fără şansă de scăpare până la finalul filmului. Aş putea spune că filmul e mai subtil în a te păcăli prin curiozitate, dat fiind faptul că încă nu am văzut o punere în scenă de „Amadeus” şi nu pot ştii niciodată varianta regizorală, ceea ce este şi farmecul unor astfel de piese de calibru.

Cât priveşte subiectul, Mozart ca geniu al epocii, bibliografia sa rezonează în mare parte cu textul piesei şi cu filmul, permiţându-se pe alocuri unele erijări de la realitate. De la felul de a fi al lui Mozart, vulgar şi brutal de onest, personalitatea Constanzei, a majestăţii sale, Iosif al-II-lea, „un împărat fără ureche muzicală” şi a tatălui lui Mozart,  marşul scris de Salieri închinat lui Mozart şi transformat de acesta în aria Fluturelui din „Nunta lui Figaro”, la scrierea celorlalte opere mozart-iene, mai toate acestea au veridicitate în bibliografia lui Mozart. Poate doar Salieri, despre care nu se ştie mare lucru, rămânând în istorie, cum a şi dorit într-un fel, „agătat” de opera lui Mozart, poate doar în acest segment să nu putem şti adevărul clar. Nesigură însă mai este şi acum, controversa morţii lui Mozart, ce după cele două opere artistice, nu poti zice decât „ chiar l-a otrăvit pe Mozart pentru muzică? Trebuie documentat !”. Evident un sâmbure de adevăr al invidiei geniului muzical există dar poate, totuşi, nu a culminat cu o crimă.

În ceea ce priveşte operele „micuţului om” de geniu, ele au fost scrise exact cum le spune şi filmul şi Schaffer. Chiar am putea spune că filmul le ilustrează şi mai bine prin însăşi muzica creată şi dezvăluită în film, într-un crescendo al creatorului, odată cu momentul fiecăreia dintre ele. Cel mai sublim pasaj este acela al operei Don Giovanni, care este perfect încadrat în film, de secvenţa venirii tatălui la el acasă şi culminând cu dărâmarea decorului din piesa cu acelaşi nume.

 

Omul şi piesa de teatru…

Începând să citesc Amadeus, m-a furat parcă de la început, literă cu literă, geniul scriitoricesc şi m-a dus direct în sala de spectacol, cu toate luminile stinse şi cu scena mare, întunecată care, încetul cu încetul,începea să-şi dezvăluie bobul de neghină, ce avea să ducă toată piesa în spate. Vedeam deodată un fotoliu, întors cu spatele, care încet, încet se întoarce către noi. În acel moment îl văd pe Salieri, bătrân, cu ochi sfredelitori şi cu ironie în glas… „ Vi saluto! Ombri del futuro! Antonio Salieri- a vostro servizio!”[4]

„Parcă, parcă vă zăresc cum staţi în şir şi aşteptaţi să vă vină rândul la viaţă. Năluci ale viitorului! Iviţi-vă. Veniţi în această încăpere prăfuită, acum, la ceasul acesta timpuriu de după miezul nopţii, în întunecatul noiembrie al anului una mie opt sute douăzeci şi trei, veniţi şi ascultaţi-mi spovedania! Păşiţi în acest loc şi rămâneţi cu mine până-n zori, numai până-n zori, până la ceasul al şaselea.”[5] E drept, m-a prins, era exact o noapte de noiembrie, la mine doi noiembrie, târziu în noapte şi pot spune că am semnat într-un fel pactul lui Salieri, acest Mefisto al muzicii, căci am închis uşa cărţii la ceasul al 7-lea al dimineţii. Călătoria  aceasta în care l-am însoţit pe Salieri, mai urându-l, mai înţelegându-l, am parcurs-o şi printr-o dedublare faină, văzând cadre şi uneori idei regizorale ce se iveau parcă automat, pe măsură ce parcurgeai textul piesei.

Mă făcuse să văd idei, „ oare cum am putea aduce publicul în acea transă a acelor ani 1823”, „ cum ar fi  să stea pe bănci de lemn, la loje scaune tapiţate, excluzând bineînţeles roşiile”, sau „cum ar merge o abordare faină, nouă, în care în scena reprezentării  operei „Răpirea din serai”, actorii- regele, oamenii lui, capelmaistrul, Teresa şi Salieri, şi apoi locuitorii Vienei să se aşeze faţa-n faţă cu publicul venit la teatru, în regim studio, de sală mică, creind o construcţie simetrică  actori-public, aşezaţi treptat, unii către ceilalţi, actorii rostindu-şi replicile despre „Răpirea din serai” uitându-se la public, de parcă acolo s-ar fi jucat opera. Se crea un joc de imagine, spectacol în reflexie, ochi-actor-ochi, spectatorul privindu-se la final, trezindu-se mai degrabă că trebuie să se vadă pe sine, că se vede pe sine, în mod straniu şi inopinant. E drept ideea mea regizorală n-ar fi ţinut mult în desfăşurarea spectacolului căci mai veneau multe şi alte imagini umblătoare, odată cu literele piesei. Un text extraordinar, plin de farmec, care pe măsură ce se desfăşura sub ochii mei, dezvăluia tot atâtea emoţii, sentimente, orgolii, lupte şi imagini vivante.. încheindu-se toate cu decadenta imagine, prăbuşirea faimei salieriene, eterna lui pedeapsă în lupta lui cu Dumnezeu, o luptă atât de acerbă că se asemăna la un moment dat cu lupta lui Iacob cu Îngerul, printr-o perspectivă inversată. Totul după otrăvirea lui Mozart, variantă adoptată de Schaffer pentru piesa sa, moarte ce n-a scos din Salieri decât „uşurare” şi „ milă”, după ce rupsese „flautul din care Dumnezeu nu mai contenea sa cânte”[6].

 

 

Omul şi filmul

Revăzând filmul, nu în condiţii atât de fatidic predestinate, m-a captat deodată muzica şi avalanşa acţiunii dintru început, luându-mă cu sine în interiorul filmului. Asistai parcă la premeditarea uciderii lui Mozart şi, „legat la mâini şi la picioare” nu puteai interveni cu nimic; vedeai derulându-se planul malefic al lui Salieri şi transformarea acestuia ca fiinţă umană într-una contradictorie, un monstru cu geniu în a vedea adevărata faţă a muzicii, un om oribil dar cu abilităţi de critic de artă, sau muzicolog în vremurile noastre, din aceeaşi breaslă. Păcat că nu exista meseria aceasta atunci, ar fi fost astfel şi el şi Mozart. Subtila lui rezonanţă cu personajul furiei, Don Giovanni, pe care o şi exclamă în film, ne face să-l „ vedem” şi mai bine pe acest salieri. Trist e însă că el nu poate consimţi la smeritul act de devotament şi smerenie pe care-l dedică Mozart tatălui său; Salieri nu poate şi nu vrea  să fie/ devină un mecena pentru Mozart.  Bucuria cea mai subtilă, am văzut-o ilustrată în film la final, când Salieri rămâne cu Mozart să scrie ce compune acesta. Atunci pentru prima dată, văd doi colegi de breaslă conlucrând, lăsând divergenţele deoparte şi compunând muzică. Secvenţa aceasta dacă s-ar fi întâmplat şi în realitate, ar fi avut un alt deznodământ pentru cei doi. Dar cum filmul e doar o abordare, care încearcă la final, o subtilă împăcare, în pragul morţii lui Mozart, între cele două entităţi, Efemerul şi Eternul, Salieri şi Amadeus, prin prisma requiem-ului compus de Mozart prin mâinile lui Salieri, după „spusele filmului”. Oricum ar fi, acest moment de dreptate morală în breasla muzicii e poate singurul moment sincer dintre cei doi. Acel „iartă-mă” adresat de Mozart lui Salieri, încerca pentru ultima dată în mod sincer inima lui Salieri, unde se lăsa aşteptată iertarea. Imaginea este una de dublă compoziţie, căci odată cu scrierea requiemului final, Mozart moare treptat. „Sinuciderea” provocată de Salieri, aici, în film, neintermediată de otravă, a dus la curmarea „aripilor” fluturelui pe numele său, Mozart. Ce ironie, totuşi…la început marsul lui Salieri, cadenţat şi uniform, capătă transformare sub mâinile lui Mozart, ajungând arie în Nunta lui Figaro, …iar la final cerul devine pământ, Mozart se lasă compus de Salieri-prin el, totodată tăidu-i-se propria viaţă, „fluturaş, nu mai ai aripioare, Domnul conte ţi le-a retezat!”

Dar ca şi la ei, „au venit zorile” şi cum bine spunea Salieri în final,în acel noiembrie 1823, înainte de celebra sa sintagmă[7], e timpul să ne dezlegăm de pactul de la început, cu Salieri, şi să-l dezlegăm şi pe el şi pe Mozart de aceste două opere artistice, teatru şi film, lăsând liberă doar muzica, adevărata balanţă a vremii.

requiem de mozart

 

Bibliografie

1.     Peter Schaffer, Amadeus, piesă de teatru tradusă în limba română

2.     Richard Wagner, Opera şi drama. Ed. Muzicală.

3.     http://www.imdb.com/title/tt0086879/.

4.     http://www.imdb.com/title/tt0335119/.

 

 

 


[1] Richard Wagner, Opera şi drama, ed. Muzicală, vol II, p47.

[4] Amadeus, P. Schaffer, p.6.

[5] Amadeus, P. Schaffer, p.6.

[6] Amadeus, P.Schaffer, p.103.

[7] Amadeus, P.Schaffer, p. 119- mediocrităţi de pretutindeni, acum şi pe viitor, eu vă absolv pe toţi! Amin!”