chemarea mării…

Te chem Lumine-n răsărit,

Te ştiu cu ochii la zenit,

vezi tu, atunci când doar priveşti

mă simt în braţele-ţi de raze,

cuvintele sunt pescăruşi

ce-mi vin agale de prin zări

să scriu în cântecul de tine,

să se întoarcă-n nemurire…

Frumos e cerul nu-i aşa,

răsare viaţa din culori,

şi parcă ochii i-am deschişi

prin irişii tăi înfloriţi, noi

privim…

Răsare un frumos din zbor

de cerul se-nconvoaie fin,

alint să-ţi deie în oglinzi

albastre valuri netezite,

în faţa mării să-mi …

zâmbeşti…

E nemurire ce priveşti

şi parc-ai vrea s-apropii pleoape

să vezi prin raze alte raze

şi o magie-nălţătoare

să lase-o şoaptă dintr-un val,

pe buzele-ţi, gingaşă floare

parfumul unui dor de mare,

privirea unui suflet viu

te mai aşteaptă încă-n zare,

te mai aştept, drag Infinit

Fi-mi viu din nou la malul meu,

să simt că pragul nu e gol,

fi-mi iar inimă caldă

strânsă-n braţele-ţi de zeu,

s-adorm albastru în visul meu…

Această prezentare necesită JavaScript.

Întinde razele-n albastru,

deschide-ţi iar Cuvinte drag,

Şi lasă-ţi sufletul să zboare

s-adune-n contemplarea lui

o armonie-n cer senin,

să scrie mai apoi cu stele,

în nopţile cu foc de iarnă,

când calzi ne vom ascunde-n noi,

vechi, blânde, visuri noi,

Şăgalnice şi maurii

să le topim din ochi’n ochi,

suave buzele dansează,

să le lăsăm să cânte liber,

visul celui dorit aproape,

în accolade de mătase,

cu versurile-n cer rămase,

ce cald surâde Dumnezeu,

acum de sus, de două astre,

ce ochii’ntind la orizont,

cu două suflete curate,

în zbor mereu să fie avântul

şi-mbrăţişarea regăsirii

ce mi-o doresc,

şi poate tu, gândeşti să simţi

la fel de mine,

Blânde Lumine drag de cer,

Priveşti cum sufletul îţi cântă,

în armonii din nenoroc,

spre contemplările din stâncă,

Priveşte Tot şi simte Tot

şi-nalţă sufletul pe culmi,

să simţi cum te iubeşte zarea

şi încă mai adie briza..

Meltem a ta, de peste timp,

ţi-aşteaptă oarbă’n ascultare,

cuvântul şi privirea dragă

şi calda, blânda’mbrăţişare

căci singură e marea acum,

şi strânge doar o umbră-n piept,

din valuri albe de-amintiri,

culeg dintr-un ecou un chip

ce-mi mai zâmbea şi-n galeşi ochi,

şăgalnic mă mai ocrotea

cu’acea simţire adevărată,

de visul devenea poveste

şi începea a crede viu,

că pot să zbor în astă lume,

că merită încă, să cred…

Unica clipă, atunci simţită,

precum atingerea de înger,

făcută ca să-nvie albastra

să fie vie, iar, măiastră

în ochii tăi de irişi plini,

să simtă că le-aduce rouă

şi-ţi înfloresc Seninul meu,

Îţi deschid sufletul din dor,

Iubire, blândă adiere

să simtă iar în atriul tău,

cum e să nu-ţi mai fie dor

ci doar o împlinire vie

atingere-n contemplare

şi armonie-n împăcare,

o pace-n braţe să ne fim,

Un somn în două vise-unit…

Si-n somn cuvintele'mi să scrie ce n-am curajul a trăi s-ajungă ele ca să zboare în pragul tău de amintiri şi dintre cărţi cu busuioc, să mai te pierzi cu mine-n dor să-mi mai zâmbeşti cândva, cumva din când în când şi numai mie Te mai opreşte în oglindă în neştiutul ei mister, ea marea chipul ţi-l va ţine când voi ajunge lângă ea, să-mi dea să strâng la piept... privirea ta... Iubirea mea...

Si-n somn cuvintele’mi să scrie
ce n-am curajul a trăi
s-ajungă ele ca să zboare
în pragul tău de amintiri
şi dintre cărţi cu busuioc,
să mai te pierzi cu mine-n dor
să-mi mai zâmbeşti cândva, cumva
din când în când
şi numai mie
Te mai opreşte în oglindă
în neştiutul ei mister,
ea marea chipul ţi-l va ţine
când voi ajunge lângă ea,
să-mi dea să strâng
la piept…
privirea ta…
Iubirea mea…

* cu drag şi dor nespus tot cuvintelor, spre zarea unde-i timpul lui Borges acum…ţie, suflete al meu, nevăzut, neştiut, cu suflet înlăcrimat în rouă, suavă chemare de artă, peste timp, din glasul cuvintelor unei oarbe meltem spre alintul zorilor ei…

** cluj, mansarda gândurilor mele, la timp de borges, la timp de zori aici, 1.55, 18 ianuarie, ziua Soarelui, acum…;)

*** my appreciation to the creators of the magic photographies, you make souls smile sometimes..thank you for inspiring art from your arts…chapeau bas!! _

Anunțuri

Infinit….

din ochi de sus te cautam...

…înaltul ceriului e oglinda mării…

Alb şi negru

doar noi o ştim

ne-au învăţat ei doi,

Maeştrii noştri de gândire

Marele Borges într-un vers,

Şi Sabato în gând senin

şi mai presus de orizont,

Marquez marchizul din zenit,

Din toţi cei trei un răsărit,

în trilul unei inimi vii,

un murmur întregit se-aude

Culoarea cea mai vie a firii,

e albul-n negru răsărit

şi negru-n alb la asfinţit

Aşa-i culoarea-n infinit

Frumosul cerului marin,

Perfectul viu spus peste ape,

cu sistole ce-aruncă valuri,

e-al nostru paradox alb-astru

e noul gând de noi, …a&m 😉

* dintr-un poem al infinitului scris prin 7 iulie, orele prânzului de luni, cu aduceri în suflet din toţi maeştrii noştri de gând sabatian, suflet borgesian şi spirit marquezian…în astăzi, în aceeaşi mansardă a gândurilor noastre, tristeţi iernatice după o vară vie, cluj, 17.03, oră sabatiană de înserare, într-o vinere fără de timp sau spaţiu viu…

~ de prin marea mea

welcome to the sea;)  unknown photo

welcome to the sea;)
unknown photo

Mulţi ar spune că pe aici se scrie numai „cu senin”, iubire şi marin şi într-un fel ar avea dreptate. Cred şi îmi face plăcere să ştiu că pe aici miroase a apă sărată de mare şi de frumos şi că natura intră şi ea în istoria artei şi „critica” ei, oarecum… Natura oricum ne îngăduie de atâtea secole arta încât cred că şi noi putem să-i îngăduim admiraţia şi puţin spaţiu în timpul nostru… câteodată, ne-ar prinde bine să-i ascultăm pe bătrânii înţelepţi japonezi care nu fac de multe ori, decât să contemple, să picteze cu fudele lor specifice, armonii din plenitudinea naturii şi doar mic, micuţ, într-un colţ, un fir de om, arătând cât de mic şi de smerit trebuie să fie omul în faţa darurilor lăsate lui spre bucurie…

Aşa întorc şi eu paradigma peniţei mele spre un omagiu al cuvintelor-imagini adresate unei Zeiţe ce mi-a ocrotit şi-mi păzeşte sufletul mereu..Aşa că ţie, draga mea Thalassa şi ţie suflete, vă rânduiesc curgerea rândurilor de mai jos…

Ioi, de unde să încep imensitatea unei astfel de trăiri, cel mai bine dintr-un dor, cuvântul cel mai propriu sufletului meu, bucuria care dansează cu melancolia din mine înspre un avânt în nesfârşit..acest DOR al meu de neantul ceriului din care se revarsă mereu, ca-ntr-o oglindă marină, tot preaplinul meu sufletesc.. şi drag mi-e dorul aista fain, drag de numa, căci mă face să scriu cu ochii mici şi-nchişi de dincolo de lume, tot ce-i surâs melancolic frumos sufletesc şi nu numai…

paradoxul infinitului photo enconue...

paradoxul infinitului
photo enconue…

Mi-e dor de marea mea şi totul mai mereu îmi aduce aminte de înţelepciunea şi sfatul ei tacit..Şi mi-e dor să-mi scriu din amintiri cele în care frumuseţea ei lăsat-a oglindă asemeni în mine însămi. Şi-atunci când Soarele se-ntinde relaxat la orizont pentru un somn lung şi relaxant de bine, de nici nu ştie cât de bine seamănă cu Luna dimineaţa când ea-l ostoieşte cu-n sărut într-o privire fugară până nu vin norii vorbăreţi şi mulţi, puşi pe zugrăvit zile cu senin sau pointilism de Seurat…atunci şi numai acum când privind în oglindă cât de bine seamănă aceste două entităţi ancestrale, studiate şi răscântate de atâtea ori, doar aşa, doar noaptea le-aşez şi eu la o cafea albă stele de prin povestea mea…

Mi-aduc aminte de frumuseţea mării de atâtea ori de câte ori m-am întălnit cu ea; în ierni de liceu pline, mă tot atenţiona de prezenţa ei pe malul stâng printr-un vânt nebun de rece şi trezitor de dimineţi însăilate-n mult, mult somn, ierni în care reuşeam să mai cobor faleza şi să mai stăm niţel la o poveste cu soare îngheţat dar care totuşi, avea atingerea caldă de raze albe de lumină pe chipu-mi de om-copil…O puteam îmbrăţişa atunci în voie, căci picior de om nu se aciuia pe acolo pe ger şi vânt rece… Multora le-am recomandat să viziteze marea iarna de vor s-o vadă în toată splendoarea ei, maiestoasă crăiasă de lumină şi albastru…e ca un tabloul de Monet de-ar fi văzut vreodată o mare de iarnă…Am pictat-o şi eu aşa odată la îndemnul unui pictor dar am simţit că e prea puţin, tabloul şi culoarea nu puteau spune prea mult din maiestuozitatea simţită în preajma ei..era ca o bătrână lady cu o blană de hermelină albă-ntr-un frig atemporal…Ştiai că aşa te puteai întâlni cu ea iarna, doar aşa o puteai simţi în frumuseţea ei, în acele zile când se cobora frumosul cald din ceruri şi gerul nu-ngheţa decât vârfuri de nas.

Mi-o mai aduc aminte în vacanţe de Paşti când mă-ntorceam de-acasă spre facultate şi sesiuni, şi când îmi luam la revedere de la ea, ca de la o altfel de mamă-spirit..Mulţi ar spune că pământul e cel care te face să te cureţi de energii şi tristeţi şi că tot el te ajută să treci peste multe şi să renaşti. Ei pentru mine, de multe ori, ori de câte ori aveam ocazia „împământenirii” pe acasă, ea, marea era pământul meu…de atâtea ori fost-am la malul ei şi mi-am ostoit aleanul de tot şi de toate ale vieţii, numai privind-o, admirând-o şi salutând-o într-un surâs de inimă curată. M-apropiam şi-i mângâiam neantul lucios în care ca un dervis rătăcitor îmi reluam contemplarea de fiecare dată când întâlnirea se relua. Era  şi sunt într-o continuă întâlnire cu marea ca într-o necuvântată prietenie eternă. De atâtea ori mă uitam în larg, mă bucuram de plecam şi era totuşi senină, de o vedeam verde-albăstrie într-o armonie acvamarină splendidă încât ştiam că e încă bine, că suntem încă sub ocrotirea naturii, că încă ne mai acceptă Planeta vorba lui Pleşu…Îmi luam o mână de nisip şi-o scoică de la revedere şi urcam’napoi în lumea cea mundană şi reală, dar mereu cu ochii-n lacrimi întorşi către ea… Şi acum mai am nisip de mare asemeni unui ostaş ce poartă-n raniţă săculeţul cu pământ strămoşesc să nu uite nicicând rădăcinile şi glia…Aşa plecam şi eu peste Carpaţi ducând cu mine-un dor de altfel de frumos, acel Dor minunat, tăcut şi frumos care te mângâia în fiecare vară cu albastrele-i aripi de val..

Aşa o citeam mai mereu vara, de prin volumul meu drag borgesian, în atâtea variaţiuni simfonice le-aş putea spune..şi ce nebunie frumoasă putea să ofere vara..magia culorilor, căldura timpului care nu mai exista, aproape că nu mai existam în contemporan, în cotidian…Timpul de mare e unul efemerus anticus vorba lui Ovidiu…Libertatea ei, libertatea mea, a ta, a noastră a tuturor în apele-i limpezi ne aduce izul pierdut din copilărie, de joc şi veselie şi totodată de o altfel de introspecţiune ce mai degrabă lua drumul prospecţiunii sufleteşti… Mai mereu m-am gândit că la mare poţi să-ţi aşezi gândurile tu cu tine, singurătatea ei nu te sperie ca cea a unui munte, a unei excursii de zăpadă. Muntele mie-mi spune ceai cu rom şi ciocolată, chitări multe şi cântări bătuşite-n foc de tabără alături de prieteni mulţi, clăpari şi urşi.. Marea însă îmi dă altceva, îmi dă puterea supravieţuirii ca-ntr-un spectacol de teatru radiofonic, Pariul Mării Negre şi ca-n  mărturiile lui Naso… Aş putea sta la malul ei şi scrie pentru veşnicie..sau picta, sau creiona vise şi contemplări de gând-n brize, plin de inimi…uneori simţeam că era singura care înţelegea şi nu judeca nimic din nemitarnicul omenescului vivant…Era minunată de multe ori, în liniştea ei nocturnă sau plină de soare îţi puteai plimba sufletul fără nici o teamă că ţi s-ar putea întrerupe firul gândirii şi-al contemplării de neant…

4 august  2012 vama veche 118

Întâlnirile mele cu marea mai mereu mi-au luminat căi şi oameni de destin şi soartă, aşa că mai mereu îi trimit din gândul inimii mele un omagiu şi ei, singura prietenă tăcută dar atât de înţeleaptă…

Mi-e dor de-o amintire de Eforie când  mă plimbam alături de’ale mele rude, pe-nseratul ţărm, cu picioarele unduindu-se liber şi pierzător de urme-n nisipul şters repede marinăreşte,  mi-aduc şi acum aminte senzaţia caldă marină de cu seară, ca o boare odihnitoare pentru trecut.

Şi-n alte nopţi, trăit-am marea, şi-n alte chipuri am mai văzut-o, precum în festivalul lui Folk You 2013 când la concertul de final al Colibri-ului s-a pornit să se răţoiască niţel torenţial la noi de nu ştiam pe unde s-apucăm.. atunci ştiu că după sprinturi şi căutări de feţe cunoscute şi drum de casă, ca-ntr-un labirint nervos am ajuns aproape de malu-i supărat…Era ca o fiinţă, ” încruntată-n valuri” şi mai mai că ne-ar fi zis ” gata pe ziua de azi,  v-aţi întins prea mult! go to your sleep once!”…e drept replica mea acum în gură-de-mare sună puerilo-adolescentin, nici măcar de-un scenariu nu-i dar nici acum nu-mi explic vijelioasa ei reacţie naturală…

A doua zi era cel mai senin Zen timp pe care-l văzuse Vama de ceva vreme încoace şi atunci mi-am dat seama..toţi, avem nevoie de furtunile noastre catharsice spre purificare şi spre înălţare mimesică mai apoi.. Toţi suntem apţi de furtună, depinde numai cum reuşim să ne înălţăm mai apoi…

Am înţeles-o pentru că şi ea ne înţelegea pe noi, fiecare suflet venit la malul ei, cu jumătăţi de aripi, cu aripi întregi sau deloc, spre împlinire, liniştire,  sau chiar numai încântare..

pentru toţi Marea ne era gazdă mare şi întinsă şi nu ne întreba nimic, decât dacă ştiam să-i dăm timp s-o ascultăm. De cele mai multe ori însă ne era psihologul de serviciu prin simpla-i tăcere. Şi ca o mamă ancestrală se mulţumea să asculte fără să mai dea sfaturi. Ne surâdea tuturor cu un răsărit splendid dimineaţa şi cu apusuri de poveste şi inspiraţie seara…

la notre mere photo enconue

la notre mere
photo enconue

Dar printre cele mai dragi clipe petrecute, printre scufundări, giumbuşlucuri marine cu ochi deschişi şi delăsare-n valuri în plute nesfărşite cu dor  cu care credeam că voi ajunge precum crusoe la orizont…ei, dincolo de toate frumuseţile simţite la mare, în toate stă şi-mi revine în porii frenetici ai pielii căldura, căldura Soarelui toropitor în valuri, toropitor pe mal încât de multe ori mă gândeam că voi deveni şi eu ca mitul sticlei la antici..mă voi topi şi voi arde cu nisip devenind o netedă cărare translucidă spre mare, topogan pentru copii spre primele întâlniri cu apa…

cerul din 3 august 2012 dintr-o vamă veche

cerul din 3 august 2012
dintr-o vamă veche

Cerul, cerul albastru şi diafan, îl priveam când ochii-mi reuşeau răzbate lumina cuceritoare a Soarelui…Era o căldură nebun de frumoasă în acea zi de duminică, penultimă zi de folk you când noi, eu şi verişoarea mea trebuia să luăm drumul spre Acasă…

M-am trezit mai repede pentru ultima mea întălnire, singură cu marea, mi-am luat gândurile, poeziile de Maitreyi şi muzica Patriciei Kaas şi-am străbătut coridorul tăcut de dimineaţă spre ultimul nisip.. Mi-am ostoit ochii cu seninul văzut şi în liniştea acelei dimineţi mi-am umplut sufletul de senin şi armonie. Băile-mi erau alean de arzător Dor şi alinătoare pentru căldura solară ce începea să se facă simţită pe măsură ce orele treceau.. Fiecare scufundare-n străluciul mării mi-erau guri de aer curat şi bucurii ce ştiam că au să-mi mângâie sufletul pe mai târziu când paşii mă vor duce-n pantofi şi blugi peste vară-n munţi şi cărţi. Gândul la atingerea valurilor de mătase mă mai abate şi-acum de la multele scrieri culturale. Şi-acum stau şi mă uit la costumul de baie, negru cu craniu de pirat, atârnat pe marginea scaunului de lemn…ce zbor marin mai aveam în amintire …şi ce toropeală plăcută putea netezi marea-n sufletul meu…

un suflet topit în mare photo enconue

un suflet topit în mare
photo enconue

Simt şi acum cum deschid ochii într-o cruce plutitoare pe albastru, cum se uită Soarele la mine de parcă m-ar lua la dans..dar aşa de bine stau în întinsul larg încât îi surâd din apă şi-i zic ” pe mai târziu, monser! acum mă topeşte marea-n adâncul ei…” şi deodată simt gustul sărat al mării pe chip, alunecând în buzele-mi surâzătoare..erau lacrimi de soare din ochii mei curgători…Atunci când ochii sunt închişi se spune că plângi în tine, dar acum plângeam la fel, numai că eram parte dintr-un întreg, eram parte dintr-un frumos întins Dor albastru şi totul era menit să fie. Până şi lacrimile-mi veline trebuiau să curgă şi să se întoarcă-n mare. Era normal, erau din apă sărată, erau din ea venite, prin calmul seninului şi furtuna ploii, cerul dansa cu marea prin mine. Soarele dansa cu Luna prin noi…

imposibila iubire de atunci...  unknown art-work

imposibila iubire de atunci…
unknown art-work

Visam pe atunci în mare, visam cu ochii deschişi la minuni de curaj din mine, din neant, la ceva surprinzător de destin, dar soarta încă mi le ascundea. Pesemne ştia ea mai bine, ea ca şi marea, vedeau ceea ce eu nu puteam vedea cu ochii liberi, căci mi-erau acoperiţi în mod ascuns de-un Soare aparte, neştiut…Pe mal, stând la uscat ca un peşte din saramură scos, mă gândeam cum mi-aş dori să stau odată singură pe mal şi să mă toropească valurile fără să mă speriu de avalanşa fluxului lor atacator..Dar am rămas cu ochii aţintiţi spre ţărm şi-am tot privit un vis curajos întrevăzut de prin viitor…qui sais, qui peut etre sais…

le reve d'un future prochaine ;) photo enconue

le reve d’un future prochaine 😉
photo enconue

În acele ultime clipe de lecturări aurii maitreyiene, în care puteam s-o înţeleg şi să-i îmbrăţişez armonia iubirii, mi-am toropit dorul în nisip, curgându-mi ultimele lacrimi în dor nespus niciodată, strângând în mâinile deschise de corp spre cuprinderea neantului, nisip..mâini care strângeau mâinile nisipului ca-ntr-un salut cordial de bun-rămas.

Soarele ascundea şi el prin căldura lui această frumoasă poveste dintre un om şi natura lui. Îi mulţumeam nespus cu ochii-nchişi în lacrimi arzătoare de tot ce-mi era plin în suflet. Era bine, era o armonie de dor îmbrăţişat şi gratitudine imensă în faţa acestor forţe magice eterne şi totuşi răbdătoare cu noi, oamenii.. Mi-am strâns dorul de pe plajă şi c-o ultimă privire înapoi m-am strecurat din acel beatic spaţiu atemporal şi paşnic închizând paşii-n urma mea printr-o briză subtilă..M-am întors la viaţa rapidă şi fugară de noi, de oameni, de scopuri şi timpuri şi m-am pierdut în acele zile „în lume”. Aveam însă cu mine o comoară dublă, neştiută decât de un om drag. Aveam o armonie şi un Dor.

Şi un surâs ascuns indian….

~Lava iubirii vine din cer

răsplată pentru cel viu,

chiar de ne pare târziu.

Ia-i magma fierbinte în mâini,

şi-o să tresari de mândrie

că toate răsar ca să-ţi rămână ţie.~

* Lumea văzută de sus, Maitreyi Devi*

răsărit de mare în cetatea tomisului antic

răsărit de mare
în cetatea tomisului antic

 

( aujord’hui cu pace în gând şi omagiu curăţit şi parfumat cu arome de amintiri, înspre împliniri de volum viu, 6.52, 4 mai 2014, duminică dimineaţa în mansarda gândurilor)

Dor de inimă albastră…

 

Doare o inimă albastră,

când n-o laşi

să mai trăiască

i-ai uitat, o ai din fire,

e a ta melancolie,

sunteţi una, n-ai ce-i face,

o accepţi, metamorfoză

eşti ovidă, tu efebă,

eşti ovidă după Borges…

 

under a tuscan sun... -photo enconue

under a tuscan sun…
-unknown photo

 

Ce-ai trăit e zâmbet dulce,

ce-i iubirea’n tine, scoică?

E o calmă oboseală,

o lumină şi-i adâncă…

te-ai născut melaine chole,

te-ai născut scoică în mare

waiting for the sun to come... unknown photo

waiting for the sun
to come…
unknown photo

 

Tu eşti doar, te ştii, te vezi

dar în suflet, unde eşti?

Unde ţi’este a ta fiinţă,

unde, fiinţând, eşti tristă?

Iartă-te, eşti doar cuvânt,

fiind mai mult n-ai cum să fii,

iartă-i sorţii ocolişul,

rătăcind, ţi-o fost urcuşul,

da-i spre bine, vei vedea,

doar în-cântă-n viaţa ta

doar ce inima-ţi vorbeşte,

căci ea simte, ea topeşte

dintr-a lumii nebunie,

dintr-a timpului leşie.

Luminează-n tine harul,

cu melaine scrie darul,

darul hărăzit în tine

dintr-al Gândului menire,

spre lumină profeţie,

spre ăst viu al tău din tine…

with "triumph" i write with you i perfume my life.... -unknown photo

with”triumph” i write
with you i perfume
my life in royal sea 😉
-unknown photo

Nu-ţi lăsa lumina’n drum,

Fii al sufletului fum,

Izul sorţii’ntr-un destin

ţi-l asumă că-i al tău,

fii doar tu, altfel n-ai cum

a te exista pe tine,

făr-de suflet în ăst trup!

Fii doar tu cu tot albastrul,

fii cuvânt şi fii şi astru,

acest drum îţi e sortit,

trece-ţi paşii pe destin,

îi dansează, cunoşti ritmul,

muzica ţi-a dat născare,

sufla briza ta de mare

într-al vieţii cer senin!

Fii tu fiinţa und dasein,

Fii cuvând, inimă, zeu!

Fii suflet din Dumnezeu!

tumblr_n1s0s5F2wZ1rv8yqgo1_500

Prolog melancolic de poem, 18 aprilie 2014, 22.13.

O ars poetica scrisă la cluj, în mansarda gândurilor, în Vinerea Mare, cu dor, omagiu şi-o nebunie avântată inspirativ în această ardere plângătoare, dedicată şi ruptă ca fragment dintr-o melancolie marqueziană cu lacrimi de ploaie marină ce topeşte alt omagiu liric sufletesc adus din marea sufletului meu Ninei Cassian…. Dumnezeu să-i ocrotească pe amândoi şi să le dea Neuitarea, vorba unui suflet drag mie…

Închei cu un alt gând inspirativ avântat înspre un neant „Mare” în care voi putea cu adevărat a le scrie pe măsură două omagii de cuvinte acestor două suflete magice si multor altora, asemeni lui Borges într-a sa admiraţie contemplativă ca o îmbrăţişare universală de destin a tuturor „nebunilor” frumoşi în geniu şi suflet…

a tres bientot, mes amis 😉

 

 

El Mar …de Borges

” înainte ca visul (sau teama) să ţeasă

mitologii şi cosmogonii,

înainte ca timpul să transforme-n zile,

Marea, marea veşnică, exista deja, era.

Cine este marea? Cine este acea violentă

şi străveche fiinţă care roade pilonii

Pământului şi este una singură şi mai multe mări în acelaşi timp,

Este abis şi splendoare, întâmplare şi vânt?

cine-o priveşte o vede pentru prima dată

Mereu. Cu uimirea pe care-o trezesc

Lucrurile elementare, frumoasele

Seri, luna, focul aprins într-un cămin.

Cine este marea, cine sînt eu? Ziua care va urma

Agoniei mi-o va dezvălui.”

„..ne-a obsedat întotdeauna. Ni se pare misterioasă. Nu ştim ce este sau, aşa cum spun în poem, cine este această fiinţă  din moment ce nu ştim cine suntem noi. Şi acesta este un mister. Am scris mult despre mare. Poate că poemul merită atenţia dumneavoastră. Nu cred că mai am ceva de spus, căci nu e vorba de un poem intelectual. Asta din fericire. Probabil că nu este prea rău, din moment ce-şi are sursa în emoţii.”

( Borges în „Borges despre Borges”, pe la paginile 49-50 🙂 )

Mare-le dor al lui Scaramouche…

Te Iubesc , mare cu soare!

Te iubesc, idee de mare..

sau mai bine nu…

te iubesc emoţie a apei,

desfrâu al ielelor marine

ce greu se vede din adâncuri

de raza palidă de soare

ce stă în geamul luciului de apă

şi nu cutează ca să intre…

melancolie, dor şi mare.

ce greu e să fii azi un peşte

ce-n apă uită că trăieşte…

( scaramouche despre scaramouche, 18 iunie 2011, pe la nouă seara)