Cand destinul are ceva mai bun pentru tine…

E minunat ce suprize iti poate juca destinul uneori.. te opreste in loc cateodata, tine timpul sau ocupa in preaplin trenuri pentru ca sa ai timp de viata… De multe ori suntem grabiti, fugim de colo colo ridicand la nivel de prioritate de grad zero lucruri, evenimente, intamplari, proiecte care nu fac decat sa ajute sau sa intarzie viata din tine; de cele mai multe ori o deraiaza rau, ca un tren de-al nostru, facut sa te duca la destinatie pe cai cat mai ocolitoare si mai relative. Dar in ciuda asta, uneori e bine.. si astazi chiar m-am bucurat de acest lucru. M-am bucurat ca n-am plecat inca in periplul meu evenimential cultural preaplin si academic nu mai zic;p Azi destinul sau timpul sau relativitatea, oricum in toate un Bun Dumnezeu mi-A aratat altceva, mult mai important si mai Adevarat!

Azi am tinut cea mai frumoasa minune a vietii si i-am simtit inimioara ca o mica lume razbatand vioaie si pura..o mogaldeata scumpa ce avea marea in priviri si doua manute de viata… Grazie  voua, parinti minunati, Moni si Paul , doi ingeri pazitori  pentru un ingeras de nepotica ! ;*

Imi doream mult sa-mi vad prima nepotica, noul suflet coborat de Sus in familia noastra si ma tot complicam in planuri de vizite, traseu, calatorie.. oscilam mental ca un batran chinez in mii de probleme legate de drum.. in capul meu alergau notiuni precum „rezervare, bilet, nu mai sunt, sunati acolo, dincolo, incercati asa.. chei, anuntat prieteni, contramandat intalniri, dat mesaje, dat telefoane” ce mai o debandada totala si pan’la urma re-la-ti-va.. Cand am realizat ca alta solutie n-am si ca destinul mi-a dat sah-mat am si zis „va bene”. Hai sa vedem ce-o vrea sa ne zica si de asta data. Si m-am lasat pe val, dar nu ca enjoy the ride-ul morchebian dar tot cam spre aceeasi nota. Am pornit sa-mi iau totusi bilet ca cine stie daca de luni incolo nu s-or mai intoarce si alte cai; ne-am pus sa rezolvam ce tinea de noi si-am poposit ca se facuse timpul larg amu.. se crease asa o bucla temporala destul de laarga si incapatoare pentru altceva si atunci n-am facut decat s-astept neasteptatul, surpriza sa-mi umple ceea ce avea sa devina una dintre cele mai pretioase trairi din cufarul de amintiri( caci deja-i acolo la pastrat bine, in camaruta cea mai frumoasa a inimii). Si supriza asteptata s-a produs..in vizita dar nu la domnul goe ci la una din cele mai intelepte matusi ce-a devenit de-acum si strabunica cu cel mai frumos zambet..Caci trebuie sa va spun un secret, matusa mea e un om fain si intelept si ce-ti spune apai sa stii ca se-ntampla mot-a-mot 😉 rar greseste si tot cam rar ne daruieste zambetul ei, caci rar il gaseste prin amintirile pline de necazuri ale vietii de la noi.. dar si cand iti zambeste, apoi e cel mai frumos om.. ei de acum, de cate ori minunea mica apare, tanti Victoria-i cu sufletul pe buze,  de aici si cel mai frumos zambet pe care l-am vazut vreodata la ea… Imi aduceam aminte cat de greu era s-o facem sa zambeasca in fata aparatului de fotografiat.. Acum e cu adevarat suflet la purtatorul chipului..
Tot cam aceeasi vraja am capatat si eu, numa ca eu zambeam din ochi pentru ca aveam sa tin in brate un suflet pur si frumos, cu doua picaturi de „cer in mare” ce se uitau la mine parca transmitandu-mi ceva de acolo de Sus.. Nu stiu daca si-au spus tot mesajul, cert e ca m-am simtit si copil si om, faptura mica si simpla in fata miracolului unui copil. Suntem atat de mici si daruiti atat de mult in viata incat rar realizam acest lucru. Poate intradevar, numai atunci cand devenim mici si simpli,deschisi spre invatare, doar atunci miracolul se dezvaluie.. dintr-o prapastie de desarvarsire vorba unui sfant .

Această prezentare necesită JavaScript.

Mamica ei mi-a pus-o in brate cu grija si la randu-mi am tinut-o cu grija cu care trebuie sa sprijini un mic sufletel.. Mi-era o teama amestecata c-o bucurie imensa.. un om frumos si tanar, o prietena draga ce rar se-ntampla sa ai in familie, imi daruia pentru cateva clipe un fragment de Cer.  Si pentru asta-i multumesc nespus! Poate sunt eu mai emotiva din fire si paote au trecut ceva ani buni de cand am mai tinut un kid in brate dar acum a fost altceva. Un sentiment de mai mult si frumos se revela in bratele mele. Nepotica mea s-a strans la piept, mi-a luat mana intr-ale ei manute mici si-mi verifica inima daca-i inca acolo si mai bate omeneste . E acolo,Emma, ai descoperit-o printre vrafuri de emotii si frici, temeri si indoieli si nebunii ale vietii.. e inca acolo… Ma privea cu niste ochisori blanzi si albastri de te puteai pierde-n ei usor, mai ceva ca-n matasea marii… Mi-a simtit inima si s-a cuibarit linistita pentru cateva clipe pana a auzit chemarea mamei.
Au fost cele mai minunate clipe pe care le-am petrecut vreodata, credeam ca nu voi stii ce si cum, s-o tin bine, sa vorbesc cu ea sau ba, sa am grija.. imi faceam atatea ganduri si cand mi-a venit in brate n-am facut decat ce e era firesc si frumos, s-o sarut pe crestet, s-o strang la piept- cota normala, ca de-abia-si fac oscioarele, muschiuletii, stiuu ;)- si sa-i transmit cum inima mea zambea… Apoi toate aceastea au ramas cu mine, ca atunci cand te atinge un inger si stii ca vei ramane cu prezenta sa chiar si dupa zboru-i inapoi… Printesa cea scumpa si-a reluat somnul cel odihnitor de dupa masa iara noi ne-am reintors in viata lumii.. Norocosi si frumosi parinti si dragi mi-s amandoi, prieteni si suflete faine cultural si emotional vorbind si ma bucur nespus pentru bucuria lor. Va fi spre frumos si asta-i certamente sigur 😉

Va multumesc dragilor pentru ca mi-ati umplut la propriu inima azi! Fericirea-i pentru oameni ca voi!;*

Multumiri si unui adevarat Atelier de Zambete (https://www.facebook.com/atelieruldezambete) si artistei fotograf Larisa Dragan  pentru minunatiile de mai sus!

atelieruldezambete

Reclame

dia-filme in familie…

don’t be surprise! yes, indeed seara de diafilme… si ce fain e cateodata sa faci seara de film in familie, .. de dia-film;)am retrait povesti cu harapi-albi si zane si vulpi si turtite fermecate prin diapozitive.. hard to figure out how but when you do, this world it’s magic!  Ne-am inhamat la a descoperi logica proiectorului biensur fara instructiuni ci doar din multiple incercari, ba cu fundu’n sus, ba cu „subtitrarea inversa”, ba am prins benzile de dialfilm de am si stricat o poveste, noroc ca nu era asa frumoasa,ca deh… ne tot gandeam cum de arata asa de bine in dirty dancing 2 si-n multe alte filme despre proiectiile actorilor batrani cu amintirile lor, cum tineau ei aparatul de se putea vedea… mi-am adus aminte toate lectiile mele de optica de prin anii de liceu.. am sucit si invartit si apoi logica a invins.. ne-am descurcat.. echipa Cousins la aparat a reusit cu brio editia I a proiectiilor de povesti si amintiri de familie pe diapozitive; Stef si cu mine am stat ca la cinema, invartind rotita si gandindu-ma la marii regizori de filme si la vestitele proiectii de la inceput de secol.. ingeniozitatea acelor timpuri i-a dus pe oameni la inventarea acestor minunatii iar acum joaca noastra a dus la reinventarea povestilor si a istoriei de atunci.. intr-un fel daca stau sa ma gandesc e destul de trist, ca acum de abia mai reusim sa buchisim un astfel de diapozitiv, primar si rudimentar, stramosul retroproiectorului si bunicul filmului si frate cu fotografia… e trist ca pierdem din vedere mostenirea acelor vremi, acum in timpurile gadgeturilor si al multitaskingurilor, timpuri ale vitezeii inovative si tehnice.. e drept ne-am adaptat repede, am rezolvat problema si am vizualizat ceva minunat, dar dilema mea si simtamantul de greutate a reintoarcerii inapoia vremii inca-mi ramane.. e asa ca o pata voalata pe un diapozitiv, e frumos restul dar daca se vedea mai bine tot, era perfect.  Oricum a fost minunat, am aflat si o poveste noua, de prin 1975 Turtita fermecata, in care vulpea bate toate animalele la siretenie si ajunge sa infulece cu pofta turtita aburinda.. Citeam ca la doctor sau la o lectura libera pentru copii, cu voce tare de pe ecranul-tavan, caci da, am uitat sa va spun, ne-am facut proiectie futuristica, era mai usor ca la Big Bear in Open Air, stateam la propriu cu ochii-n tavan, dar nu asa xanaxeste ci cu motiv.. vedeam si citeam povesti.. grafici faine ce poti zice ca bateau unele, in ideile lui Dali, oameni frumosi proiectati pe pelicula foto, si-un sunet de rotita care te ducea cu gandul la micile studiouri de proiectie pentru vizualizarile rolelor de filme din productie.. ca-n filmele de hollywood despre filmele de la inceputuri… a fost minunat cum un om tanar, cel mai tanar si mai zanatec om din familie, verisoara mea cea mica sa-ntoarca istoria si sa ma reconecteze la ea.. ea, omul tanar a readus trecutul la valoare de prezent, l-a revitalizat, l-a reinfiintat si l-a luminat astfel.. bucuria si entuziasmul ei de copil m-a facut si pe mine sa ma mai prind in hora copilariei si sa ajung in adancul sufletului, sa scot chipul adevarat de copil la iveala si sa ma bucur simpliceste de povesti si de frumos. Cred ca suntem cei mai adevarati oameni atunci cand facem sau ne jucam de-a copii; pentru ca tocmai constientizand-o ca pe-o joaca, o savuram cu portia, putin cate putin ca sa ne ajunga pentru inca o bucata buna de timp, pana vom avea iar ocazia sa fim liberi copii. O apreciem la dublu, noi cei carora ni se spune sau ni se va spune in curand oameni mari… A fost frumos sa fiu din nou kido, e drept mai mult copil decat kido de acum dar a meritat sa gasesc ca analogiile si rezonantele de peste ani si epoci n-au bariere de perceptie ci doar zambete de acceptare si intelegere si admirare… povesti proiectate pe tavan, mult mai frumos ca la oftalmolog, stele constelati mii proiectate in noapte, aruncate precum curentul artistic al punctelor..ici colo, o Ursa mare, un Pegasus dincolo, ba si-o coroana boreala mai indepartata.. toate invaluite intr-o vijelie de vara nebun de racoritoare si frumoasa, toate intr-o noapte mirifica de 24 iulie, de sfanta mucenita Hristina, noapte in care luna-si spune buna seara, buna dimineata si uita  cateodata de timpul care vine grabit cu decorul de montat dimineata in asteptarea marelui star la zilei, the Sun ;p  dar e bine si frumos sa auzi greieri pe fereastra, si valuri de vant nebun de vara suierand prin ramuri de castan si vita de vie….. sometimes chiar it’s good to be home, once again… si e asa de frumos sa pot descoperi si simti acest lucru simplu dar foarte greu de obtinut de multele ori..e chiar impaciutor, in ceas tarziu de noapte, devreme de zi, la orele 4 ale noptii-dimineti sa simti linistea si sa doresti doar ploaia…

Adevar tomnatec (I)…

Da. din pacate toamna continua seria frigului natural, fie ca-i afara fie ca-i in noi, cat inca mai suntem naturali… stateam azi si ma gandeam, plimbandu-ma pe dealurile florestene, vazand calda lumina ce-nvaluia umbrele copacilor de altadata, in care roadele nu pridideau sa zambeasca..ce frumos si totodata ce frig si ce rece e toamna, cat de multe as fi putut face, as fi putut merge zilnic sus, as fi pictat pe dealuri cu un sevalet sub brat, as fi retrait epoci si ani si fantezii brontiene, as fi, as fi… dar frigul asta, rege rece si neindurator m-a tinut deopartea, in spatele ferestrei largi mai mereu, in spatele lumii,dincolo de cortina, tot timpul… ciudat e sa fii dintr-odata cunoscator de de toate, sa-ti doresti pana acum lumina scenei,  sa-ti doresti sa simti si sa citesti in palma scenei vorba unui mare regizor, ca  mai apoi sa vrei sa cunosti culisele si lumea de dincolo de Lume, si sa nu poti alege… sa te-nvarti in propriu-ti cerc spiralatic de unde nici macar simpla filosofie si intelepciune a lui Siddhartha sa nu te mai poate trezi la unul dintre adevaruri macar… ametesti si nimic nu mai este precum era, totul o ia in mod vertiginos inspre injosul spiralitic, te contopesti cu valul cu ritmul lumii, cu neincrederea, cu lacrima si nefericirea, si aluneci in josul nimburilor dantiene…un singur hop te mai tine in viata, e balonul cu aer cald al sperantei in care inca te mai afli, el te mai tine usor la suprafata, facandu-te ca mai mereu cand verifici focul descendent sa privesti inspre cer si sa-ti intorci astfel rusinat gandul inspre interior si deznadejde. Te intorci in tine si oftezi pentru cele cate multe atatea vise avute, traite in fantezia lor de-odinioara si neimplinite, atatea vise care te-au rapus, te-au dus cu orgoliul acolo unde nu vroiai si nici nu stiai ca ai sa ajungi vreodata… Era odata o rugaciune frumoasa care spunea „iarta-mi Doamnele, visele si idealurile pe care as fi putut sa le traiesc si nu le-am trait, iubirea pe care as fi putut sa o simt si nu am simtit-o, timpul pe care as fi putut sa-l vietuiesc cu bucurie si entuziasm si nu l-am vietuit…” ce bine si ce frumos suna si ce trist adevar tomnatec scrijeleste in mine, asemeni copiilor care iubind eternizeaza in scoarta frumosilor copaci batrani, gentlemeni iesiti la plimbare prin parcuri, posteaza cu iubirea lor( sa-mi fie ingaduita comparatia, caci astazi nu stiu cati mai fac lucrul asta si cati mai stiu ce-i aceea plimbare, in afara de ritualul zilnic de zugravire facebookista)…atat de multe ganduri imi revin odata cu toamna, parca dandu-mi un ultim ramas-bun inainte de a pleca in tarile calde, vorba poeziei de clasa a4a. Raman totusi la gandul meu tomnatec, la Siddhartha proaspat intrevazut, cu filosofia sa, pe care speram s-o pot aplica mai repede si mai eficace, dar pe care am realizat ca ar trebui sa schimbi o lume ca sa poti fii numai si numai ca el; raman la ganduri, raman la indoiala si nesiguranta, raman dincolo de cortina, inca, raman in Lumea spectacolului meu propriu si singural, pana cand voi gasi, sau regasi spectatorul, unicul spectator sincer, capabil sa iubeasca un spectacol si sa-l judece fara prejudecati si ironii satirice; raman la Paris, raman la Andrey Hepburn, la Fred Astaire, la frunze care cad si Florin Bogardo, la visul de pictura si dansul contemporan al vietii mele inca netraite, raman inca la mine, pan’ce-oi da de o minune. Pana atunci cred ca-mi este dat si mie sa astept si sa vehiculez vremurile cu povesti cu masti precum alti scriitori si cronicari de teatru de la patusuopt!

Si cand te gandesti ca indoielile, gandurile, toate strafulgerarile tale, fie ele vii sau culturale, fie ele reale sau visate, ar trebui sa te faca cumva sa gandesti si sa-ti alegi viata, sa-ti alegi drumul si sa nu te plictisesti niciodata de el.. si cand te gandesti ce frumos ar fi putut fi si ce explozie de creatie ai fi putut crea de ti-ai fi dat drumul tie, eului tau din tine, macar pentru o clipa, macar pentru un ceas, in care sa nu te mai judeci si sa nu te mai opresti. Doar sa te lasi sa traiesti si sa vezi cum e sa fii, sa-ti imaginezi macar fericirea.. Ne-nvartim ca titirezii tot timpul, dar toamna e singura care-ti atrage atentia si te loveste mereu cu cate o palma aramie sau rosietica peste gand si-ti intoarce viata spre sensul ei sau macar spre tine insuti, spunandu-ti doar atat” merita? se bucura cineva ptr tine, ai cui oare sa-ti versi sufletul si sa ti-l poata intelege si sa-ti fie alaturi la orice gand? ai tu oare drumul bun fixat, sau esti iar pe coclauri, ratacind printre macese si amintiri de tara si comfort copilaresc…Cand ai sa simti si tu aceea mireasma de bucurie care sa exalte dintr-o rana veche vindecata si transcendenta in marea ta intelepciune, asemeni lui Siddhartha, cand ai sa mai simti marea si linistea apei care sa-ti vorbeasca numai tie, cand te ve trezi din lumea asta si vei lumina in tine, cand? Cand si cui ai sa reusesti sa-ti lepezi nefericirea si sa-i darui tu iubirea, sa lasi sa iubeasca melancolia din tine, fara prejudecati, minciuni si tristeti inferioare, cand te vei porni si spre drumul fericirii? cand…dupa ce am rascolit atat in mine si n-am mai gasit motivatia, n-am mai gasit coragiul acela nebun de frumos si entuziast care imi ridica la fileul vietii provocarea si aviditatea cunoasterii impartite pe din doua, dupa atata amar de vreme si de toamna am realizat ca orgoliul meu si lupta mea cu mine, acoperita de meschin, de tristete, durere incorsetata in conditie umana, minciuni ca florile iertarii ce-ascund inferioara treapta, privire spre viitor cu capul plecat spre trecut, toate acestea mi-au redat o intelegere mai adanca si poate cine stie, un avans in propria-mi gandire, dar nu au facut inca decat sa-mi sporeasca amaraciunea singuratatii.. Off, Doamne, de  ce suntem Siddhartha cu toti, fiecare cu el insusi si cu celalalt de langa el, de ce nu putem invata mai repede si de ce nu ne putem desprinde de noi pentru a zbura spre celalalt fara orgolii si ambitii de zbor maret si de neinfaptuit, cand stim ca singuri nu putem avea curajul de zbor… poate ca asa ne este dat,poate ca fiecare trebuie sa traiasca pana sa ajunga la malul marii, sau al vrunui fluviu care sa-i sopteasca o simpla invatatura „om-ule”.

(va mai urma, sper)

Nefericire…

M-am obisnuit sa plang, m-am obisnuit sa fiu in tandem cu lumea, sau cu lumea mea, m-am obisnuit sa fiu nefericita..Oare de ce ? Oare de ce suntem asa mereu, atunci ne vine greul devenim lenesi si comozi si acceptam nefericirea ca pe cea la indemana prietena dintre toate. Ea e acolo mai mereu, nu-ti cere nimic, nici nu trebuie s-o scoti mereu la o cafea, la un eveniment. Nefericirea n-are nevoie de invitatii sau de share pe fb, e acolo tot timpul, trebuie doar sa te gandesti la ea. totul merge bine si deodata te simti stingher si nelalocul tau si nu intelegi de ce, devii extras din lume, dintre prieteni si peisajul pe care de abia il pictasei….si te intorci spre inapoi si ghici ce sau cine te astepta acolo, prietena ta veche, te astepta acolo linistita ca ai sa te intorci la ea, curand, stiind ca nu vei fii multumita cu ceea ce lumea iti va oferi, stiind ca nu-ti prea plac schimbarile neavenite si ca tot la ea vei reveni, dorindu-ti inapoi sa-ti vie dorul si melancolia, atat de dragi cand vine toamna si atat de sufocante cand iti doresti iubirea; te strang ca un corset si nu te lasa sa respiri si tu frumos si sa-ti doresti sa implinesti iubirea, visul acela eliberator de tot si toate, fantasma aceea a nemuririi si a fericirii depline, darul celor mai norocosi muritori, dar pe care Dumnezeu li L-a daruit sa le fie astfel viata luminata, frumusetea unui dor in al carui corset, inima nu se sufoca iar aerul respira fiinta ta fara nicio opreliste,  un corset cu panglici albastre de seninatate si zambet, panglici care vor fi doar spre libertate si spre a-ti aminti ca cineva te iubeste… ce vorbesc eu aici, mai mult ca sigur ca voi fi si eu ca toate celelalte femei, voi iubi, voi gelozi, voi tine in mine, ca nu-mi plac scandalurile, si eventula voi pleca, m-am obisnuit sa fac asa, sunt cel mai bun iepure la sprint si la rezistenta, nimeni nu ma intrece…din pacate. Cine mai vrea astazi povesti gen Hannah Arendt si Martin Heidegger, sau Ileana Vulpescu..cine mai vrea astazi eternul unei singure povesti, toata lumea zboara din foare in floare si cand se linisteste in sfarsit, se aseaza si nu-i mai pasa de floare, devin indifirenti… Suntem asa, stabilitatea ne ofera comfort si totodata ignoranta unei continuari a povestii, ne ofera doar un traseu liniar, fara urcusuri si coborasuri experimentale, din care sa iesi mai aproape de celalalt mai mereu.. de ce oare ne limitam la confort si liniar cand iubirea trebuie creata, modelata, apreciata, venerata, plansa si dorita, zambita si mangaiata, traita… Nu stiu, eu fac slalom printre trairi si ganduri, creindu-mi propria scenografie in minte si inima si tot astept precum arogantul care asteapta iubirea, pe celalalt, adica singuratecul fiind al naturii, salbatecul suflet al unei ciute de padure… Si atunci mai stau la o poveste cu propria-mi melancolie si cu nefericirea, care-mi spun ca e mai usor sa le povestesc lor deocamdata totul, caci ma-nteleg fara sa ma judece si poate ca ma iubesc asa cum sunt si paote pentru ca am incredere in ele, mi-au fost acolo, in viata de mult, de la inceput si-mi cunosc trairile mai bine chiar decat mine.. Ce usor e sa porti masti si sa fii fericitul din Ancona, ce greu e sa fii cu adevarat fericit, si ce slabi suntem, ca nu ne dorim sa ne luptam pentru o viata mai buna( nu sociala, politica si intre noi, umana, afectuoasa). din zi in zi, ne-nstrainam mai tare si ne imprietenim cu altii, crezand ca ne-or intelege, cand noi nu intelegem defapt ca nu ne-mprieteniseram decat cu alte nefericiri si plansuri, nu cu oameni reali.. Asa ca ne place sa fim fericiti dar si mai mult sa fim nefericiti si tristi, e mai simplu si mai comod sa te complaci in nefericire.. E buna cateodata, te alina, te linisteste si-ti ofera in schimb pacea sufleteasca si calmul interior al gandurilor intelepte si inspiratiei, dar ramai la final…singur. N-ai dupa cine plange cu adevarat, n-ai cui sa spui te iubesc, sau mi-e dor, mai omule, nu pleca inca, n-are cine sa-ti gateasca o supa cand esti bolnav, esti singur, singur, singura cu o poveste doar, buna de scris si de..poveste. Asa ca mai gandesc, mai raman sa povestesc cu melancolia pan ce durerea se va satura ea de mine si va pleca la altii si atunci sper cumva, sa intalnesc si prietena cea buna, fericirea care sa aiba rabdare sa ma invete a iubi si a trai frumos prin si cu frumos, rpintre oameni si viata fara sa ma-ntorc sa-mi caut nefericirea. cred ca atunci o sa fie singura si unica data cand nefericirea va fi bucuroasa ptr mine, probabil ca atunci se va retrage din fiinta, evaporandu-se fara dor si jale, stiind si ea destule.

Prosti suntem ca nu vrem sa fim fericiti! Nu ne-am mai plictisi niciodata de viata!

…o piesă ca de teatru

mi-ai revărsat iar râul

în mare-mi înfocată

ce abia se liniştise

după un an blestem

Ai pus să curgă mierea

în matca cea curată

a unui june fagur

ce-mi este azi în piept.

aş vrea să explodez

să ma dezbrac de piele

de trup, de muşchi de oase

de tot ce-ţi e mister

şi să-ţi arăt atâta

o pătimaşă inimă

ce vrea ca să te simtă

sclipească ca o stea

ea vrea să bată-n pieptu-ţi

să cânte acolo triluri

de fericiri nespuse,

de multe bucurii

să scrie acolo versuri,

de nestemate pline

cu dor, iubire albă

s-aştearnă ea în tine.

Ea, inima-mi nebună

de patos şi candoare

ca o actriţă veche

ce-şi joacă astăzi drama

jucând pe Tinereţea,

făptura cea gingaşă

şi principalul rol

ea tremură cu totul,

emoţii mari de scenă

o vor cuprinde astăzi

cu el ca spectator.

şi-şi va dori un zâmbet

sărutul lui de seamă

şi-şi va dori şi calmul

tăcerea nopţilor

îmbrăţişări feline de dragoste amară

ea va visa teribil

un vis destăinuitor.

şi magica lumină

a Cerului iubire

se va vedea ea astfel

şi dincolo. el ştie

căci va visa la noapte

asemeni, o iubire

ce-i e menit s-o ştie

s-o simtă, s-o reînvie

în sufletu-i cel bun

şi blând şi drag,

ce până acum avuse

un lacât mare-n prag.

La noapte el va şti

ce e lumina vieţii

şi ce iubire are

de înfruptat acum

şi-şi va vedea iubita

ce acum iubind, îl cere

şi-l vede tot aieve

Dorindu-i existenţa. alături mai mereu..

şi acum vom aştepta

ca vălul nopţii line

să tragă iar cortina

în mod paradoxal

ridică astfel ceaţa

ce iarna, blând-orbire

o puse pe-alor chipuri

să le creeze nori

şi multă-nţelepciune

gândire multă-n dor.

aşa-i va prinde seara

pe amândoi don-juanii

un el ş-o ea eterni

seducători deplini

Don Juan din lumi uitate

ce-a poposit din târgu-i

în candida cetate

a Donei Juana han.

şi joaca-i va absoarbe

şi îi va prinde iar

şi astfel vor fi liberi

să se iubească-n dar

lăsând iubirii, al vieţii chin

şi-amar, ce-i tot purtase

dorul prin timp, tot mai sprinţar.

În noaptea aşteptată

cei doi se vor culca

vor adormi temeinic

şi-astfel se  vor visa

unul pe celălalt

şi-o-ncepe atunci iubirea

şi viaţa în real

căci cu lumina lor

ei vor aduce lumii

ce mai lipsea în puzzle

pentru a se-ntregi

iubirea-n bucurie, iubire-adevărată

ce stă ascunsă încă

în închisori de inimi.

şi piesa va tot merge

cu fragede mlădiţe

ce-adună-n rămurea

el patosul de jos

ea, viaţa pururea.

Eu-Autorul

Şi această dragă mie

Poveste de amor

ce sper care să fie

reală în viitor

Avid doresc cu patos

cu ardere şi dor

să aibă loc mai grabnic

chiar mâine, azi, acuma

cu mare, nespus dor.

că aşteptat-am vreme

de ani destui de mulţi

ca darul să se-nfrupte

din-a lui poame dulci

şi ajunsesem să mă întreb

de mai e cu putinţă

ca vrerea să se-ntâmple

pân’să ajung „nefiinţă”

dar iată că se-ntâmplă

şi roţile cereşti

încep din nou să mişte

destinele-omeneşti

şi tare sper, eu astăzi

cu dor entuziast

ca şi povestea-mi mică

să aibe loc fruntaş.

Eu scris-am doar scenariu

şi piesa e dorită

menită să mai schimbe

catharsis-uri cu dor

şi sper să mai rezolve

din aprigele chinuri

ce doar iubirea poate

decoruri să ridice.

Ce-i bine acum în piesă

e că-i finalul bun

n-am stat să îl mai chinui

n-am vrut să-l mai compui.

ci-am vrut ca vestea bună

la capăt să rămâie

să nu se mai preschimbe

în tragic şi garguille.

şi de nu v-o plăcea

voi liberi sunteţi iară

s-alegeţi tragedia

şi drama, melodrama.

şi chiar pe ea, satira,

căci multe sunt din ele

şi multe veţi plăcea

dar oare vestea bună,

iubirea veţi şti a mai gusta?

nu spui de calitate, sau de filosofie

eu simplu spui aice de jalnica domnie

a bunului în teatru

a „bine ce-o să fie”

Nu doar dureri şi lacrimi

ce-şi irosesc cu patos

Nemernice trăiri.

Oare a scrie „bine”

şi-a face un drag final

oare acum displace?

sau noi ne-am transformat

am devenit sisteme, mecanici

fier şi fire în corpul de oţel

ce încolţeşte carnea

şi sângele din inimi.

Eu vreau să cred aievea

că încă suntem carne

cu tot complet pachetul

cu sânge, patos, nervi

plăceri, dureri rebele

cu stres în aşteptare

savoare în sărut

tandreţe-n mângâiere

şi muşcături felin

cu dorind cu dor

ce doar privesc şi ard,

şi-ţi spun pe loc povestea.

şi astfel, prizonier

te ţin pe loc, pe veci

râmâi în urma lor

captiv, te-nneci uşor

în adâncimi de dor.

La mâini şi ochi şi buze

la trup-unduitor

picioare de panteră

şi vers săgetător

N-am să renunţ curând

cum nimeni n-o va face

de e cu mintea trează

şi-adusă pe acasă.

Premoniţia

Un Don Juan ş-o Donă Juană

Vor dormi amu-ntr-o vară

la sfârşitul lunii mai

visul lor cel mai cu grai.

Vor vedea ce n-au văzut

vor simţi candidul dor

cum sângele li-e fierbinte

şi le cere iar tributul

şi cum vor lupta cu el

cu patosul de serviciu

crezând în a lor trumfă..

Dar de astă dată viaţa, lumea

se va-ntoarce niţeluş

şi-nclinându-se Pământul

Vor aluneca subit

braţe-n braţe vor ajunge

şi-ncă acesta nu-i sfârşit.

Vor trăi pe viu şi ferm

visul lor cel mai de viaţă

şi se vor visa pe sine

şi se vor visa în viaţă,

cu destinul împlinit, şi cu omul fericit

cum va fi să fie „oare”

un Don Juan ş-o Don Juană

să domnească împreună

cu viaţa lor drept trăsură.

Se vor lăsa să alune(ce)

în aleanul cel de dor

se vor iubi împreună

plini cu patos şi cu dor

se vor umple el de sine, ea de el

se vor dori în neştire

pân-se vor vedea din nou.

Şi-atunci viaţa cea reală

şi săracul Cer de Sus

vor ierta şi vor fi complici

la împlinirea de răscruci.

Şi-astfel în lumina lor

de cu seară, de cu zi

se va împlini povestea

ce amu eu v-o zisei.

Vor îmbrăţişa temeinic

viaţa-n doi seducători

O familie de Don Juani

ce pariuri nu vor face

şi nici cuceriri de fel,

căci vor fi şi cuceriţi

şi cuceritori la fel

în povestea lor de viaţă

le va ajunge preaplinul

patosului pătimaş

ce sălăşluieşte bine

în iubirea lor-lăcaş.

iar când dimineaţa vine

somnul vălului de noapte

lin, uşor va dezgoli

trupurile lor de artă..

şiret Soarele zâmbi

ruşinos, surâse ea

ca o Lună-mbujorată.

de vă place ăst final

Să dea Domnul ca să fie

şi să se-mplinească odată

îndelunga bucurie..

iar de nu, de nu v-o place

uşa v-o deschid pe loc

şi c-un sunet şuierând

vă trimit la mama lor!

sper ca v-a plăcut povestea

scrisă-n astă lună mai

ce-i anul cel de glorii

2011 cu mai…(30mai )