aripi de mătase…

Ţi-aduci aminte, mai ştii tu oare?

Cândva marea prin valuri te iubea,

cândva prin sunet ea tăcea,

lăsa doar o lumină să vegheze,

să spuie ea, ce sta-n oglindă,

privirea ta din amintire,

Un zâmbet cald, suav destin,

mi-aduc iar stelele în ochi,

Lumine drag, ce nostalgie…

rămasu-mi-au şi-azi în suflet,

Lumine drag, cuvintele mele…

Credeam c’am reuşit un vis,

să ţi las drept dăruire,

şi numai tu să mi le ai

şi-n larg de mări sau nostalgii,

să le tot strângi, mereu în braţe,

însufleţindu-le surâsul

cu-al tău curaj, plin de neant…

Cu licărul din amintiri,

cu el rămas-am pe un ţărm,

şi eu din mine, nu mai sunt,

plecat mi-e sufletul …acolo…

10348539_692530470862241_8469402689048640989_n

Pe malul albului nisip,

de atâta vreme-i tot cernit,

trec clipe-n paşi şi oameni repezi,

mai veseli sau mereu, mai trişti,

ce nu-nţeleg şi nu vor ştii

ce-i vraja mării cu nisip,

Merg des, aleargă şi se-ntreabă

de ce-i atât frumos în zi

şi-n noapte redevine frig,

şi singuratic paradis

se-aşterne ca un dionis,

sărman gând sters, mereu nescris

lăsat să cânte pe pustii

să plângă lumea ce tot trece,

să-i cânte alinând uitarea,

şi-n Ceruri Sus s-ajungă ruga,

să ierte Bunul ce-a rămas,

din moştenirea lui din vremi,

cărări şi paşi pierduţi de vis…

serg piltnik

De-am fi din nou doar suflete,

şi ne-am aduce’n amintire

entuziasmul născător,

acea nerăbdătoare fire,

ce pe Pământ mai repejor,

vroia s-ajungă din neştire…

Pierdut-am timpul şi cu el,

şi acel gând de nerăbdare,

din când în când mai bate’un licăr,

sunt valurile-mi de mătase,

bietele flori ce se-nfloresc

se-arată unei oarbe lumi,

ce-atunci când se opreşte-n loc

zâmbeşte dar , fără parfum…

Rămas-am încă prin uitare,

bezmeticind sufletu’n loc,

cu lacrimi care cad şi ..care

nu-şi mai au rostul pe pământ…

Se dor şi se vor duce toate,

de ce-am trăit nici că mai ştiu,

tot aşteptam să treacă viaţa,

să văd ce are la sfârşit

dar parcă văd că şi atunci,

o uşă-n urmă se va-nchide

şi-n loc de liniştea-mi promisă

prea multul timp va fi lumină.

Poate-oi ajunge atunci un licăr

aşa cum pe aici doream

s-ajut, să schimb să aduc zâmbet

să fie versul gând curat

şi cârjă pentru împrăştiaţi,

suflete vii îngreunate,

de praful zilnic al uitării…

doream aici să fiu de-acolo

şi versu-mi să ajute doar

dar a fost praf, prea mult şi poate

uitarea asta-i boală grea,

ne lasă noi, biete gânduri,

o amintire pe obraz…

de-alintul unui dor senin...

de-alintul unui dor senin…

Ce dragă mi-e

atingerea-ţi,

şi-acum o simt

şi o resimt

şi-aduce gândul de alean

ca barca-n ţărmul oglindit,

Păşească Soarele din ea

în blânde raze de lumină,

nisipul mării se înclină,

spre a te onora Senine

şi-ntr-un surâs albastru,

Ea, marea-n falduri te primeşte

cu coada ochiului priveşte

şi-n cadru aduce-un asfinţit,

cuvintele rămân bieţi martori,

le şterg cu scoicile din val

rămână-n mine acel simţ,

al amintirilor cu suflet,

ce’aduc alint şi-alean uitării

ce-o poartă timpul printre noi…

De-am fi un licăr peste lume,

în aripi zborul l-am simţi

şi-n calea lui ne-am regăsi,

entuziasmul din poveste,

zâmbetul tău de Alizeu,

cuvântul drag cu al său sunet…,

surâsul mării îmbrăţişat,

şi ochii plini de rândunici…

De-aş fi o clipă acel licăr,

n-aş mai ascunde inima

şi pe cerul cel albastru,

din noapte s-a desprins o stea,

şi-n loc să cad, aş tot zbura

lumină chipului să-ţi dau

şi-un zâmbet să te fac să-mi dai

şi-atunci privind acea privire,

ochii tăi dragi din infinit,

dragul meu dor din asfinţit,

voi ştii că tu vei răsări din nou…

Şi când din clipa oglindirii

voi prinde timpul să se-oprească

te voi privi fără nesaţ,

şi chipul ţi-l voi mângâia

şi râuri de lumini vor curge

va plânge atunci o simplă stea

ce-a vrut să se desprindă odat

să simtă chipul cum ţi-era

şi caldul ochilor să vadă

că sunt la fel ca înstelarea

bolţii întregi din noaptea’nchisă…

Albastrul gândului de dor

aduce mai mereu cu drag,

din amintiri ‘cele simţiri

şi-n retrăiri voi mai trăi

căci îmi fac bine să le ştiu,

şi sprijin sufletului meu

să-mi steie ele, biete cârje,

raze cu dor şi cu alean…

Şi singură doar ruga Sus

să ţină-o rugăminte a mea,

să nu ajung în niciodată,

şi să vă uit, pe aici pe toate

Fără de voi, dragi amintiri,

trăiri curate şi de-atunci,

ce cine ştie de-ţi mai fi,

şi retrăite într-o zi…

s-aduceţi tot acea simţire…

Să-mi fiţi mereu clipele mele

oricât de repede ar veni

timpul din lume peste noi,

vremea să şteargă tot ce-i om

Să nu-mi plecaţi din bietu-mi suflet

Să-mi fiţi mereu „al meu alean”…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu amintire şi cu dor spre o speranţă…dintr-o seară de primăvară când timpul e mereu acelaşi.

Dintr-un cluj uitat, spre un gând de Soare al mării, 21.46, 22 martie, duminică de seară şi nostalgii ce îmbracă sufletul şi ajută viaţa să ia parte la viul unui suflet, din neant spre neant, din seara unei mări spre noaptea unui soare, cu drag….

*multumţiri fotografilor de gânduri, tuturor, căci nu vă ştiu numele doar arta! Multumiri vouă şi unui proiect vizual special de care sufletul se bucură pentru a sa descoperire…special thanks to all photographers full of thoughts and ideas; i may not know your names but i’m glad that i know your art! Thank you all and to a special and dear discovery from a visionary mind! Thank you all! 😉

când te privesc…

când te privesc Lumine drag,

paloarea atingerii de mare,

devine’o..umbră călătoare,

devine nor şi-n diafan,

aduce-n dar parfum de irişi

floare a ochilor cei dragi,

când te privesc revine roua

de dimineaţa lin dansând,

în paşi timptili, ascunşi de ceaţă

se-aşează picătura blândă,

suavă iasomie dragă,

de-o alinţi uşor cu raze vii,

Tu Soare drag, tu vei simţi

cum un surâs îţi joacă-n chip

căci vrea să redevină plin…

Cuvinte drag din ţărmuri calde,

deschide-ţi inima în albastru,

primeşte dorul cel cu viaţă

şi îmi zâmbeşte în neştire,

voi ştii când chipul-n somn închin,

că un Azur ţi-a zâmbit cald

şi-n colţul din cortina albastră,

acolo unde ochii-s somn,

voi regăsi lumina mea,

o blândă rouă de mătase…

Această prezentare necesită JavaScript.

Cuvinte dragi dansează acum,

în paşi de timp borgesian,

Suflete viu rămâi curat,

cutezător conquistador,

călătoreşte-n tine însuţi,

cascada inimii o trece

şi dincolo de ea, priveşte,

iartă-n îndoiala cea amară,

ce-aduse triste valuri’n ţărm,

meltemei gânduri să doboare…

Cuvinte drag, zâmbeşte larg,

din Infinit, Viitor arată,

culege pentru mine raze,

şi blânde adieri suave,

albe-atingeri, orhidee,

lin lunecă-ţi a ta privire,

pe-a lor culoare de mătase,

coboara catifeaua din privire

şopteşte-i unei vieţi unice,

urechea unei flori de inimi,

dorinţa ta de Soare bun,

Dorinţa ta de-albastră mare

şi poate ca-n oglinda din poveste,

parfum de frezii accolade,

tu vei simţi cândva înalt,

din primăvara unei inimi,

de vei dori cu’adevărat,

să mai simţi marea-nserat…

Această prezentare necesită JavaScript.

Dragul meu vis de Paradis…

Îmi era dor să-ţi dărui gând

şi-o umbră de-o aveam cu mine,

a ta era şi şoapta mea

şi griul ceţei din ăst burg,

devenea fir curat pe un fuior,

povestea depăna-va blând,

cu acea speranţă ca un zbor,

e singura-mi aripă vie,

nefrântă cât mai cred în Sus,

şi-i singura care bate,

să zbată inimii cuvânt,

de dor curat, de infinit,

de tine, gândul meu nespus,

făr’de corvoadele lumeşti,

făr’de săgeţi sau de ursuzi,

Cu dor îţi scriu pe coala vieţii,

e albă ca speranţa mea,

Mi-e gândul dragul meu mereu,

la tine-n inimă, Alb-astre

Trăieşte plin şi te uimeşte,

iubeşte tot şi preţuieşte

clipirea lor cea neştituită

blândeţea, bunătatea lor,

efemeride le sunt traiuri,

dar vor fi vii în tine, suflet

de vei păstra şi de vei scrie

neantul deveni-va plin

şi blând şi plin de lecţii calde,

de nemurirea cea în paşi…

Trăieşte Viule deplinul

şi umple-ţi inima de-avânt,

entuziasta ta cătare

să aibă zbor, curaj şi ..Tu!!

Umple cuvântul c’armonie

să-mi depeni mai apoi cu drag,

te-aştept în visul cel de iarnă,

de primăvară ca-n poveşti,

să retrăiesc prin zarea ta,

prin ochii tăi voi retrăi

cum ai simţit tu, viaţa ta…

Umple cuvântul Contemplare

pentr-a ta inimă albastră

să ai curată pacea-n ea

să poţi să darui lumii stele,

mici licăriri de licurici,

culori de un frumos basmatic,

adună Suflete frumosul

şi vino apoi să mi-l destănui…

Alint de-mbrăţişare-ţi dărui…

căci te privesc când…

Să ai dor dragul meu...

Să ai dor dragul meu…

*cu drag avânt în viu, cu licăr de inimă-rouă şi dor frumos spre tine să zâmbeşti cutreierând timpul înaintea mea şi viul culorilor calde de priviri, suflete şi inimi simple şi magice…Fii viu zâmbet drag!!;)

** dintr-un cluj londonez pe care încă-l sper să devină parizian în primăvară, cu dor şi armonie de nimburi celeste, nespuse, pe acolo pe unde dor depărtărilor poartă sufletul să se poată ostoi din visul oglindirii, să vegheze somnul iubirii şi să zâmbească cu pace gândurală…3.27, miez dintr-o altă dimineaţă cu deja-zi …, 22 ianuarie, ziua lui Jupiter insularul, zeul tăcut al înţelepciunii din univers…cu drag, avânt şi entuziasm dintr-o îmbrăţişare cerească din fereastră…

***all my appreciation to the amazing photographers for their artworks that keep my soul to smile to write…may i don’t know all the names but i feel the beauty of each of them…thank you photos and colours!!

~quand je te regarde, miroir d’ame, je t’aime comme je ne m’aime pas…~

Iubire ..

Iubirea

Iubirea

Poate vă întrebaţi de ce Iubire? Pentru că e titlul tabloului şi pentru că Iubirea merită un astfel de dar!

Vă aduceţi aminte de sentimentul de recunoaştere la vederea celui drag, a copilului când iese de la şcoală, printre alţi mulţi ca el, la vederea mamei care vă aşteaptă în gară, când veniţi acasă de sărbători, a câinelui când sare poarta de bucurie că vă vede veniind spre casă.  Sau atunci când reîntâlniţi un prieten drag, din alte vremuri şi pe care de abia aşteptaţi să-l revedeţi. Oare s-a schimbat, ne vom mai recunoaşte, vom mai avea ce vorbi, …ce vom mai râde de tinereţile noastre şi de studenţie…

Ei bine, această recunoaştere, această inimă care bate cu putere în piept ca o prizonieră gata să spargă porţile groase şi să zboare spre infinit din nou, zâmbetul care îmi cucereşte faţa, ochii care strălucesc de speranţă şi viaţă, parfumul ceaiului special… toate aceste sunete de sărbătoare mă învăluie împodobindu-mă ca pe un brad de Crăciun cu globuleţe unice şi frumoase. Ei bine da, acest tablou, această esenţă de iubire o poate vedea oricine o priveşte. Şi cred că e şi un bun tratament pentru suflete şi inimi uitate, sau înghesuite în lumea de afară, în corpuri automatizate care mărşăluiesc pe străzi, lăsând emoţia acasă.

Când am văzut prima dată Iubirea , căutam altceva, ca mai întotdeauna,  vroiam să cunosc şi să înţeleg mai multe despre arta pictorului şi vitralistului Dan Brad, nu ştiam ce voi vedea. Şi bine mi-a fost, când mi-a fost dat să o văd: era acolo, retrasă printre multe alte creaţii faine, dar strălucea, avea o lumină aparte. O să-mi spuneţi că e constrastul elementar şi că e normal, dar vă zic că nu e asa. Am mai văzut eu contraste şi la Munch de mi-au speriat eul interior. Aici a fost magie. Parcă aş fi avut deodată onoarea de a mă afla în faţa unei porţi, a unei uşi care-mi chema ochii şi simţurile spre o aromă solară de cald şi  de vişine, de plenitudine şi mare albastră, şi totodată de alei de parc şi ploi, străduţe înguste şi medievale, siluete în noapte mergând grabit,  spre-un gand si-o poveste despre cum un ceai de rooibos strangea la piept o iasomie, cuprinzand-o de mijloc… Spectacolul de culori, montat de pictor imi arata parca si …o  căldură frumoasă de vară, o lumină plină pe străzi montmartriene, gata de pictat… albastru şi galben, noapte şi vară, etape cronologice unite prin vrafuri de amintiri.  Ce nebunie creatoare emană acest tablou pentru mine nu veţi putea şti niciodată. Şi cred că nici eu nu voi şti pe deplin, dar mă bucură zâmbetul din colţul gurii care se iveşte când ochii se întorc iar la plenitudinea bucuriei de culori de mai sus.

Parca sare din tabloul emoţia, te atrage să te uiţi mai atent şi să vrei să vezi unde e Iubirea acolo, în toată explozia colorilor. Ei bine, vă dau un pont, vă deschid fereastra prin care am văzut eu cerul acestui tabloul: centralăpentru mine e soarele luminos din dreapta compoziţiei care-ţi absoarbe privirea, învăluindu-ţi ochii într-un surâs şăgalnic ce, foarte clar, îţi spune că va urma un secret şi că trebuie să fii atent să-l descoperi în structura compoziţiei. Dar nu te speria, faptul că ţi-a făcut cu ochiul, înseamnă că ştie că te poţi descurca cu descoperirea anticului mister. Liniile albastrului demiurg te trag înapoi, nu însă pentru a te pierde de Soare ci doar pentru a-ţi arăta calea. Nu de alta, dar merită să te bucuri şi de călătorie căci aşa de frumos îţi aştern culorile în cale, viaţa pe aici încât chiar e păcat să refuzi.  Şi-ţi răsare astfel în faţă o tuşă verticală de culoare, care… parcă seamănă cu cea din extrema stângă, cea de mai din spate… Hmm, interesant, oare ce ar putea să fie, ce să-nsemne… Gata, am găsit: cei doi ochi ai mei întrezăresc două siluete, un el şi o ea, care se văd, la distanţă dar totuşi, se văd, se pot privi şi-şi pot bănui zâmbetele. Şi ce mai culoare are el, şi ce culoare are ea,  totul un turcoaz arab şi cu nuanţe calde de mătase. Ce frumos s-au întâlnit nu-i aşa? 😉

Dar … ia uitaţi-vă în faţă, de abia acum vine greul, fiecare are un perete de trecut, şi după culoare e a celuilalt. Parcă fiecare ar trebui să treacă prin viaţa celuilalt pentru a-l vedea şi înţelege mai bine. Şi cu toate că este greu, amândoi ştiu bine că altfel nu se vor putea reîntâlni. Căci liniile compoziţiei spun limpede ca-n palmă: cărările lor care la început păreau paralele, lăsându-i să creadă că doar atât o fost şi că fiecare va trăi cu amintirea unei clipe de destin, în suflet… ei bine aceste linii le uneşte soarele, căci în ciuda zidurilor cu oprelişti pentru cei doi, toate converg către un punct comun care sta pitit până amu.

Până şi culorile-zid, privite de sus, arată acest lucru.  Pesemne că nici ele nu se credeau mari obstacole, ci doar probe de încredere. Parcă le şi văd râzând cu soarele rozaliu de acest mic complot romantic.  Se şi vede că în spatele Soarelui, nu mai e decât un singur drum, trasat de cuţitul pictorului, de-a latul zidurilor de zvonuri şi fum marin, drum ce surâde la rândul lui, de bucuria ce-o va oferi îndrăgostiţilor, după adevărata lor reîntâlnire. Atunci, de abia atunci se vor recunoaşte şi vor râde ca-ntr-un vis de vară, pe replica unui citat celebru „ Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja în inima ta !

Şi cu asta trag cortina

şi vă surâd la rândul meu

ca mai apoi să iscălesc

biet Arlechino mă numesc…

sau

 

Christine-Marie Turcu

http://danbrad.blogspot.com/