Amintiri de vis…

când se lasă înserarea

în falduri calde şi tomnale,

recad pe gânduri călătoare,

şi vocea mi-o prefac în şoaptă

în amintirea unui gând,

de primăvară, primă…vară…

Mi-aduc din dorul cel albastru,

alintul gândurilor albe,

acele blânde flori de val,

culese anume..pentru tine,

ţi-aduci şi tu, din amintire,

un glas, un gând, un ţărm de ..

mare gri şi albăstrie,

de nevăzută pentru lume,

o mică şi blândă feerie,

ce-aprinse viaţa cu foc mic,

cu valuri-n inima’adunate,

cât să te-mbrăţişeze toate,

ca la un gând de padişah,

o casablanca nesfârşită,

un alt cuvânt şi-altă privire,

speranţă să le punem lor,

lor, ochilor de noi ascunşi,

speranţă şi iubire’avânt,

un viu, nou drum spre nemurire,

un dor ce n-are să se-ncheie

decât când paşii merg în zbor

pe aceleaşi aripi de senin,

cu mâinile în strâns de tine,

la pieptul unei mării de vis,

cu ochii tăi-n chip de mine,

şi-un zâmbet viu peste neant,

blândă privire celestină,

ce dintre multele coloane,

de antic dor păstrat, nears,

s-ajungem mâine…

…îmbrăţişaţi,

Seninule din visul meu…

Acel senin din dorul lin,

m-ajunse în ochi, ultramarine,

şi se iviră ca atunci,

când drumul-n fier

mi te ducea,

iar marea-n ploaie se făcea,

că nu mai e, nu mai respiră,

doar un surâs mai murmura,

drum bun, căci am uitat să-ţi spun,

drum bun, dragul meu de tine…

Atât uitasem să-ţi mai spui,

atât atunci, acum mai mult,

ar vrea el sufletul din mine,

să se-răstoarne în viitor,

cu amintiri, suave gânduri,

cu doruri-clipe pentru noi…

când arta vieţii ne-nconjoară cu atât frumos pe dinăuntru, noi să rămânem  în surâs, şi-n zâmbet viu Cuvinte drag... îţi mulţumesc  făr'de clipiri,  doar murmur viu, de la o inimă-spre cer, de la o mare spre...Lumine

când arta vieţii ne-nconjoară
cu atât frumos pe dinăuntru,
noi să rămânem
în surâs,
şi-n zâmbet viu
Cuvinte drag…
îţi mulţumesc
făr’de clipiri,
doar murmur viu,
de la o inimă-spre cer,
de la o mare spre…Lumine

* cu drag de dorul înserării…cu drag de tine, de-l mai simţi..cu drag de tine, suflet fain …

** clujul ploios, mansarda gândurilor noastre, atemporale, senine, nostalgice dar pline de curată privire spre orizont, în acelaşi magic împreună-cuvânt..17.48, 10 decembrie, zi de hermes cu vesti inca neninse, doar aprinse de dorul unei îmbrăţişări de iarnă, de amintire, de poezie ce se mai întârzie în lacrimi lirice dar care simte cu drag un senin al ei pentru tine…

Anunțuri

dia-filme in familie…

don’t be surprise! yes, indeed seara de diafilme… si ce fain e cateodata sa faci seara de film in familie, .. de dia-film;)am retrait povesti cu harapi-albi si zane si vulpi si turtite fermecate prin diapozitive.. hard to figure out how but when you do, this world it’s magic!  Ne-am inhamat la a descoperi logica proiectorului biensur fara instructiuni ci doar din multiple incercari, ba cu fundu’n sus, ba cu „subtitrarea inversa”, ba am prins benzile de dialfilm de am si stricat o poveste, noroc ca nu era asa frumoasa,ca deh… ne tot gandeam cum de arata asa de bine in dirty dancing 2 si-n multe alte filme despre proiectiile actorilor batrani cu amintirile lor, cum tineau ei aparatul de se putea vedea… mi-am adus aminte toate lectiile mele de optica de prin anii de liceu.. am sucit si invartit si apoi logica a invins.. ne-am descurcat.. echipa Cousins la aparat a reusit cu brio editia I a proiectiilor de povesti si amintiri de familie pe diapozitive; Stef si cu mine am stat ca la cinema, invartind rotita si gandindu-ma la marii regizori de filme si la vestitele proiectii de la inceput de secol.. ingeniozitatea acelor timpuri i-a dus pe oameni la inventarea acestor minunatii iar acum joaca noastra a dus la reinventarea povestilor si a istoriei de atunci.. intr-un fel daca stau sa ma gandesc e destul de trist, ca acum de abia mai reusim sa buchisim un astfel de diapozitiv, primar si rudimentar, stramosul retroproiectorului si bunicul filmului si frate cu fotografia… e trist ca pierdem din vedere mostenirea acelor vremi, acum in timpurile gadgeturilor si al multitaskingurilor, timpuri ale vitezeii inovative si tehnice.. e drept ne-am adaptat repede, am rezolvat problema si am vizualizat ceva minunat, dar dilema mea si simtamantul de greutate a reintoarcerii inapoia vremii inca-mi ramane.. e asa ca o pata voalata pe un diapozitiv, e frumos restul dar daca se vedea mai bine tot, era perfect.  Oricum a fost minunat, am aflat si o poveste noua, de prin 1975 Turtita fermecata, in care vulpea bate toate animalele la siretenie si ajunge sa infulece cu pofta turtita aburinda.. Citeam ca la doctor sau la o lectura libera pentru copii, cu voce tare de pe ecranul-tavan, caci da, am uitat sa va spun, ne-am facut proiectie futuristica, era mai usor ca la Big Bear in Open Air, stateam la propriu cu ochii-n tavan, dar nu asa xanaxeste ci cu motiv.. vedeam si citeam povesti.. grafici faine ce poti zice ca bateau unele, in ideile lui Dali, oameni frumosi proiectati pe pelicula foto, si-un sunet de rotita care te ducea cu gandul la micile studiouri de proiectie pentru vizualizarile rolelor de filme din productie.. ca-n filmele de hollywood despre filmele de la inceputuri… a fost minunat cum un om tanar, cel mai tanar si mai zanatec om din familie, verisoara mea cea mica sa-ntoarca istoria si sa ma reconecteze la ea.. ea, omul tanar a readus trecutul la valoare de prezent, l-a revitalizat, l-a reinfiintat si l-a luminat astfel.. bucuria si entuziasmul ei de copil m-a facut si pe mine sa ma mai prind in hora copilariei si sa ajung in adancul sufletului, sa scot chipul adevarat de copil la iveala si sa ma bucur simpliceste de povesti si de frumos. Cred ca suntem cei mai adevarati oameni atunci cand facem sau ne jucam de-a copii; pentru ca tocmai constientizand-o ca pe-o joaca, o savuram cu portia, putin cate putin ca sa ne ajunga pentru inca o bucata buna de timp, pana vom avea iar ocazia sa fim liberi copii. O apreciem la dublu, noi cei carora ni se spune sau ni se va spune in curand oameni mari… A fost frumos sa fiu din nou kido, e drept mai mult copil decat kido de acum dar a meritat sa gasesc ca analogiile si rezonantele de peste ani si epoci n-au bariere de perceptie ci doar zambete de acceptare si intelegere si admirare… povesti proiectate pe tavan, mult mai frumos ca la oftalmolog, stele constelati mii proiectate in noapte, aruncate precum curentul artistic al punctelor..ici colo, o Ursa mare, un Pegasus dincolo, ba si-o coroana boreala mai indepartata.. toate invaluite intr-o vijelie de vara nebun de racoritoare si frumoasa, toate intr-o noapte mirifica de 24 iulie, de sfanta mucenita Hristina, noapte in care luna-si spune buna seara, buna dimineata si uita  cateodata de timpul care vine grabit cu decorul de montat dimineata in asteptarea marelui star la zilei, the Sun ;p  dar e bine si frumos sa auzi greieri pe fereastra, si valuri de vant nebun de vara suierand prin ramuri de castan si vita de vie….. sometimes chiar it’s good to be home, once again… si e asa de frumos sa pot descoperi si simti acest lucru simplu dar foarte greu de obtinut de multele ori..e chiar impaciutor, in ceas tarziu de noapte, devreme de zi, la orele 4 ale noptii-dimineti sa simti linistea si sa doresti doar ploaia…

Adevar tomnatec (I)…

Da. din pacate toamna continua seria frigului natural, fie ca-i afara fie ca-i in noi, cat inca mai suntem naturali… stateam azi si ma gandeam, plimbandu-ma pe dealurile florestene, vazand calda lumina ce-nvaluia umbrele copacilor de altadata, in care roadele nu pridideau sa zambeasca..ce frumos si totodata ce frig si ce rece e toamna, cat de multe as fi putut face, as fi putut merge zilnic sus, as fi pictat pe dealuri cu un sevalet sub brat, as fi retrait epoci si ani si fantezii brontiene, as fi, as fi… dar frigul asta, rege rece si neindurator m-a tinut deopartea, in spatele ferestrei largi mai mereu, in spatele lumii,dincolo de cortina, tot timpul… ciudat e sa fii dintr-odata cunoscator de de toate, sa-ti doresti pana acum lumina scenei,  sa-ti doresti sa simti si sa citesti in palma scenei vorba unui mare regizor, ca  mai apoi sa vrei sa cunosti culisele si lumea de dincolo de Lume, si sa nu poti alege… sa te-nvarti in propriu-ti cerc spiralatic de unde nici macar simpla filosofie si intelepciune a lui Siddhartha sa nu te mai poate trezi la unul dintre adevaruri macar… ametesti si nimic nu mai este precum era, totul o ia in mod vertiginos inspre injosul spiralitic, te contopesti cu valul cu ritmul lumii, cu neincrederea, cu lacrima si nefericirea, si aluneci in josul nimburilor dantiene…un singur hop te mai tine in viata, e balonul cu aer cald al sperantei in care inca te mai afli, el te mai tine usor la suprafata, facandu-te ca mai mereu cand verifici focul descendent sa privesti inspre cer si sa-ti intorci astfel rusinat gandul inspre interior si deznadejde. Te intorci in tine si oftezi pentru cele cate multe atatea vise avute, traite in fantezia lor de-odinioara si neimplinite, atatea vise care te-au rapus, te-au dus cu orgoliul acolo unde nu vroiai si nici nu stiai ca ai sa ajungi vreodata… Era odata o rugaciune frumoasa care spunea „iarta-mi Doamnele, visele si idealurile pe care as fi putut sa le traiesc si nu le-am trait, iubirea pe care as fi putut sa o simt si nu am simtit-o, timpul pe care as fi putut sa-l vietuiesc cu bucurie si entuziasm si nu l-am vietuit…” ce bine si ce frumos suna si ce trist adevar tomnatec scrijeleste in mine, asemeni copiilor care iubind eternizeaza in scoarta frumosilor copaci batrani, gentlemeni iesiti la plimbare prin parcuri, posteaza cu iubirea lor( sa-mi fie ingaduita comparatia, caci astazi nu stiu cati mai fac lucrul asta si cati mai stiu ce-i aceea plimbare, in afara de ritualul zilnic de zugravire facebookista)…atat de multe ganduri imi revin odata cu toamna, parca dandu-mi un ultim ramas-bun inainte de a pleca in tarile calde, vorba poeziei de clasa a4a. Raman totusi la gandul meu tomnatec, la Siddhartha proaspat intrevazut, cu filosofia sa, pe care speram s-o pot aplica mai repede si mai eficace, dar pe care am realizat ca ar trebui sa schimbi o lume ca sa poti fii numai si numai ca el; raman la ganduri, raman la indoiala si nesiguranta, raman dincolo de cortina, inca, raman in Lumea spectacolului meu propriu si singural, pana cand voi gasi, sau regasi spectatorul, unicul spectator sincer, capabil sa iubeasca un spectacol si sa-l judece fara prejudecati si ironii satirice; raman la Paris, raman la Andrey Hepburn, la Fred Astaire, la frunze care cad si Florin Bogardo, la visul de pictura si dansul contemporan al vietii mele inca netraite, raman inca la mine, pan’ce-oi da de o minune. Pana atunci cred ca-mi este dat si mie sa astept si sa vehiculez vremurile cu povesti cu masti precum alti scriitori si cronicari de teatru de la patusuopt!

Si cand te gandesti ca indoielile, gandurile, toate strafulgerarile tale, fie ele vii sau culturale, fie ele reale sau visate, ar trebui sa te faca cumva sa gandesti si sa-ti alegi viata, sa-ti alegi drumul si sa nu te plictisesti niciodata de el.. si cand te gandesti ce frumos ar fi putut fi si ce explozie de creatie ai fi putut crea de ti-ai fi dat drumul tie, eului tau din tine, macar pentru o clipa, macar pentru un ceas, in care sa nu te mai judeci si sa nu te mai opresti. Doar sa te lasi sa traiesti si sa vezi cum e sa fii, sa-ti imaginezi macar fericirea.. Ne-nvartim ca titirezii tot timpul, dar toamna e singura care-ti atrage atentia si te loveste mereu cu cate o palma aramie sau rosietica peste gand si-ti intoarce viata spre sensul ei sau macar spre tine insuti, spunandu-ti doar atat” merita? se bucura cineva ptr tine, ai cui oare sa-ti versi sufletul si sa ti-l poata intelege si sa-ti fie alaturi la orice gand? ai tu oare drumul bun fixat, sau esti iar pe coclauri, ratacind printre macese si amintiri de tara si comfort copilaresc…Cand ai sa simti si tu aceea mireasma de bucurie care sa exalte dintr-o rana veche vindecata si transcendenta in marea ta intelepciune, asemeni lui Siddhartha, cand ai sa mai simti marea si linistea apei care sa-ti vorbeasca numai tie, cand te ve trezi din lumea asta si vei lumina in tine, cand? Cand si cui ai sa reusesti sa-ti lepezi nefericirea si sa-i darui tu iubirea, sa lasi sa iubeasca melancolia din tine, fara prejudecati, minciuni si tristeti inferioare, cand te vei porni si spre drumul fericirii? cand…dupa ce am rascolit atat in mine si n-am mai gasit motivatia, n-am mai gasit coragiul acela nebun de frumos si entuziast care imi ridica la fileul vietii provocarea si aviditatea cunoasterii impartite pe din doua, dupa atata amar de vreme si de toamna am realizat ca orgoliul meu si lupta mea cu mine, acoperita de meschin, de tristete, durere incorsetata in conditie umana, minciuni ca florile iertarii ce-ascund inferioara treapta, privire spre viitor cu capul plecat spre trecut, toate acestea mi-au redat o intelegere mai adanca si poate cine stie, un avans in propria-mi gandire, dar nu au facut inca decat sa-mi sporeasca amaraciunea singuratatii.. Off, Doamne, de  ce suntem Siddhartha cu toti, fiecare cu el insusi si cu celalalt de langa el, de ce nu putem invata mai repede si de ce nu ne putem desprinde de noi pentru a zbura spre celalalt fara orgolii si ambitii de zbor maret si de neinfaptuit, cand stim ca singuri nu putem avea curajul de zbor… poate ca asa ne este dat,poate ca fiecare trebuie sa traiasca pana sa ajunga la malul marii, sau al vrunui fluviu care sa-i sopteasca o simpla invatatura „om-ule”.

(va mai urma, sper)