Don Juan & Dona Juana

   Piesa „Dona Juana” e cea cu care debuteazăîn registrul dramatic, Radu Stanca în anul 1943. Această comedie tragică ia premiul Sburătorul pe anul 1947 pentru această nouă perspectivă, personaj-oglindă al vestitului Don Juan, totul având loc într-un cadru renascentist-medieval. Piesa descrie în trei acte o nouă luptă de amor, o nouă cucerire, de astă dată fatală: Dona Juana, ca dealtfel şi Don Juan, era neîntrecută în frumuseţe, seducţie şi isteţime şi ni se prezintă aici ca fiind devoratoare de peţitori, nedând niciunuia câştig de cauză. De ce ?

„Iată de ce mă feresc eu de iubire. Pentru a putea avea cât mai multă..pentru că vreau să fiu iubită ! iată de ce nu vreau să iubesc !”

  Dona Juana robeşte şi seduce prin frumuseţea fructului oprit, farmecă prin inaccesibilitatea ofertantă, inactivitate chiar, căci nu iese nicioadată din curţile palatului ei. Dar prezicerea Fiorelei, slujnica sa, o va transforma în simplă fiinţă, femeie îndrăgostită ce e nevoită să-şi ascundă iubirea pentru Don Juan pentru a nu pierde un pariu pus cu don Fernando, un peţitor bătrân ş urât care-i aduce pe cei doi egali în farmece, faţă-n faţă pentru a-i forţa să se—ndrăgostească, să se farmece unul pe celălalt pentru a-i câştiga în final, pe amândoi. Donei Juana, acest Fernando îi propune la început un pariu cum că, de-l va putea fermeca pe cel mai aprig seducător, cel mai priceptu în meandrele acestei îndeletniciri, el, don Fornando va renunţa la ea, de nu, ea va fi forţată să se mărite cu el, cu cel mai hidos dar persevernt admirator al ei. Acelaşi târg îl încheie şi cu Don Juan, cu acesta punând rămăşag pe sabia lui magică. Într-un fel prevesteşte efemeritatea vieţii lor, căci acest don Fernando pare a fi alegoria timpului care-i fură oricărei femei puterea seductivă a frumuseţii şi oricărui bărbat virilitatea, toate şi toţi putându-se încadra la un moment dat în tipologia donjuanistă. Dar, întorcându-ne la povestea noastră, cei doi seducători acceptă acest pariu din orgoliu şi frică la început, neputând crede că există cineva care le-ar putea rezista, fiind unul pentru celălalt o provocare a propriilor talente şi maniere seductive. Însă acest orgoliu se transformă asemeni legendelor hispanice în dorinţă şi dor şi iubire, lucrul de care fugeau amândoi cel mai mult, căci le-ar fi ştirbit amândurora faima de „cuceritor”, respectiv de „de necucerit”. Reuşesc să-l păcălească pe don Fernando printr-o deghizare în hainele propriilor slujitori şi astfel îşi ţin făgăduiala întâlnirii de dragoste dar ajung până la urmă păcăliţi la rândul lor de de Fiorelii lor care interpretează altfel faptele şi dovezile de iubire, darurile de logodnă pe care cei doi şi le-au făcut noaptea: pumnalul pe care Fiorelo il dăduse ca dar de nuntă Fiorelei ajunge la Dona Juana iar medalionul slujnicei ajunge la gâtul lui Don Juan. Cei doi simpli slujitori din crize de gelozie, se despart şi-i despart şi pe stăpâni. Strică astfel sau poate tocmai ajută, la ceea ce don Fernando, acest Spân catalan construise cu multă dibăcie: îndrăgostirea de sine oglindită-n celălalt. Astfel cei doi îşi predau viaţa în mâinile lui Don Fernando, care nu era altceva decât Don Morte, fratele Donei Amora, Dragostea. Astfel ajunge Dona Juana în braţele acestui hidos domn, îl acceptă şi chiar î se pare cumsecade; îl acceptă şi totodată ajunge să-şi accepte destinul ei de efemeră frumuseţe, de simplă femeie. Le-a îngăduit amândurora să-şi trăiască să-şi împlinească visul, acela de a-şi întâlni rivalul potrivnic pe măsură şi apoi îi pedepseşte luându-le dreptul la o iubire împărtăşită, împlinită, dându-le în schimb darul morţii. E drept, în stilul lui Stanca e cam imprevizibil şi am putea zice noi că, disculpându-l pe don Morte de efectele sale, aruncă pedeapsa divină asupra hazardului nenorocului întâmplării, pe povestea întâmplării, element specific la acest autor dramatic. Elementele intermediare oarecum nevinovate şi are totuşi schimbă destinul acţiunii sunt cei doi Fioreli, ce amintesc mereu de commedia dell arte trezind ca majoritatea cuplurilor de slugi, simpatia publicului. Frica de a iubi, de a se lăsa iubită, metamorfozarea lor în simpli slujitori, oameni de rând pentru a-şi putea împlini iubirea la adăpost de orice primejdie a dezonoarei de seducător/ seducătoare, împlinirea vieţii lor chiar şi aşa, printr-o clipă scurtă de iubire adevărată, reală, cadou de la Don Morte înainte de a-i adormi deplin, toate acestea fac din această piesă o contrapondere valoroasă la Don Juan de Moliere şi alţi Don Juani rescrişi de-a lungul timpurilor, în opere şi piese de teatru.

Radu Stanca face uz de multe simboluri şi extinde foarte mult aria de interpretare a mitului seducătorului, punând aici probleme filozofice, psihanalitice chiar şi oferă un repertoriu destul de liber pentru regizori şi actori în montarea sa pe scenă. A fost rejucată după ani buni, la Teatrul National din Cluj în ianuariee 2001, la sala Euphorion, cu Andra Negulescu şi Gyusz Szirb în rolurile principale, regia Liviei Tulbure Guna, dar nu cu acelaşi aplomb că-n vremea scrierii piesei şi nu la capacitatea ei maximă dramatică , după spusele unor critici.

Oglinda Juanică

De ce privim prin oglindă şi nu altfel? Pentru că întreaga piesă este construită pe acest paradox, şi nu m-ar mira ca într-o zi să existe doar doi actori pe scenă care să interpreteze şi don juanii şi Fiorelii în acelaşi spectacol. Faptul că autorul construieşte piesa echilibrând cantitativ şi calitativ puterea şi personalitatea personajelor, face ca în ea să existe o tensiune clară, bine definită, prezentă de la începutul pariului şi până la sfârşitul tragic, când don Juan moare, după cum aflăm şi noi ca spectatori-cititori stupefiaţi, căci mai credeam totuşi că el trebuie să rămâie în continuare şi că trecerea prin scenă a donei Juana nu a fost atât de reală şi importantă. Dacă ar fi să-i analizăm pe cei doi paradoxali eroi, am găsi atât similarităţi de oglindă cât şi mai important, deosebiri antinomice. Prin ce seamănă unul cu celălalt ştim deja, căci frumuseţea incomparabilă şi de neuitat, vorbele seducătoare, caracterul de ilegal, interzis, nepermis, inaccesibil al (iubirii lor) relaţiilor don-juanice, acestea sunt bine evidenţiate în tipul clasic al seducătorului, fie el sau ea, cum bine se poate observa în studiul lui Jose Ortega y Gaset „Studii despre iubire” şi în cartea lui Gabriel Liiceanu, „despre seducţie”. Ceea ce pare însă fascinant aici este contraponderea, echilibrul de forţe seductive, pe care-l crează autorul, distanţându-se de tipul clasic de don juan, prin conturarea acestei noi reflexii adamice chiar, o dona Juana, seducătoare prin inaccesibilatea ofertantă, frumuseţe şi inactivitate. Dacă Don Juan e vioi, aprig, seduce, cucereşte, pleacă, Dona Juana „stă”, primeşte şi desfiinţează încrederi, orgolii masculine, îngenunchează şi seduce printr-o încredere înspăimântătoare chiar în propriu-i caracter: ştie şi se-ncrede în puterile sale şi în forţa de a rezista avansurilor cavalerilor şi chiar mai mult, se bucură şi iubeşte acest tratament sadic al respingerii iubirii. Dacă Don Juan o răspândeşte, Dona Juana o ignoră, o alungă. E drept că aici avem de a face cu o altă deosebire dintre cei doi, deosebire care porneşte totuşi dintr-un trunchi comun, o idee unică- plăcerea. El o caută, luptă pentru ea ca un adevărat cavaler, sustras legendelor evului mediu, ea în schimb o are ala picioare, dar pentru ea plăcerea e satirizare, ironizare, torturare verbală „dulce” cum o numeau peţitorii săi, seducând prin ignorare, deşteptăciune şi dispreţ, bucurându-se de plăcerea de a fi iubită şi nelăsându-se în voia nici unuia dintre peţitori, exceptându-l bineînţeles pe Don Juan, o jumătate din oglindă a ei. Amândoi au un destin tragic şi dacă le unim caracterele, personalităţile înjumătăţite aici de scriitor, putem vedea foarte clar destinul tragic al unui om simplu, chiar contemporan. Piesa aduce foarte bine cu idea masculin-feminin- întreg din piesa Sarei Kane „Purificare”. Numai că Radu Stanca a lăsat ca acţiunea să-şi dezvolte altfel reinterpretările şi regizările, curmându-le existenţa celor doi printr-o pedeapsă justiţiară, egală în durere, în catharsis cu aventurile şi refuzurile celor doi. Don Morte le regizează purificarea aducându-i la conştiinţa umanului din ei, readucându-i la statutul de simpli muritori, nivelul simplilor oameni pe care ei îi seduceau de atâtea ori; îi face să cunoască totodată sentimentul înălţător de care au tot fugit dar şi durerea şi tristeţea neîmplinirii lui, aşa cum făceau şi ei cu donii şi donele lor. E într-un fel un motto moralizator, precursor şi corector al lui Carpe diem, căci arată astfel trecerea timpului la fel de rece şi nesimţitor ca un Don Juan şi irosirea vieţii în orgolii, lupte şi aventuri cu aroganţe inteligente.

Totul stă sub eternul ticăit al unei bombe ameninţătoare cu iubire:

„se apropie clipa când nu vei mai cuceri, ci vei fi cucerită !”


Bibliografie

1. Radu Stanca, Teatru, Bucureşti, ed. Pentru Literatură., 1968, p.185-250.

2. electronică: http://www.observatorcultural.ro/Dona-Juana-ultima-premiera…*articleID_3928-articles_details.html.

Reclame

Visele şi oamenii… sau…..Bătrânul meu cais…

Cineva scria intr-un articol despre vise cam asa>  pentru a le cultiva da-ti timp tie si lasa-te purtata din nou de val, privind in zare, lasand imaginatia sa zboare libera, sa hoinareasca prin capul tau.  Si mai apoi „gaseste un copac batran, stai la umbra lui si priveste cerul, trimitandu-ti gandul sus” ca pe o minge de joaca. Sa te joci cu un gand ludicamente. Ei, stam asa si ma gandeam, ca asta nu suna rau, nu suna rau deloc. si eu mai alergam cu bucurie cand imi revedeam batranul cais ce ma astepta in fata casei, cu fiecare an mai aplecat, cu fiecare an semanand din ce in ce mai mult cu turnul din Pisa. De multe ori mi-era si teama pentru saracele vite, atarnate de bunicul in bolta, ca or sa fie strivite de grandoarea acestui copac, atunci cand va cadea. Din fericire, exista horticultura si il redresam in fiecare an, la taierile primavaratice, sau tomnatice, ma rog, la aiastea nu ma pricep, deci …. De multe ori l-am luat in brate pe acest mare batran cais, care umplea curtea de culoare atunci cand inflorea si care pornea o ploaie de petale japoneza la prima pala de vant. Era o feerie primavara acasa, totul plin de culoare, de parfum, o nebunie pantagruelica de culori si forme. Batranul meu cais, inca sta acasa si ma asteapta, sa mai dau fuga si sa-l imbratisez cu drag, schimbandu-mi cu gingasia lui tristetea ca un parinte ce-si mangaie pe frunte copilul. Batranul meu cais, da, mi-a fost un suflet primitor intotdeauna. Odata stiu ca i-am daruit o panglica galbena, gandindu-ma la Frank Sinatra

i-am legat-o frumos la gatul unei crengi. Era asa de frumoasa, acolo in copac, printre diferitele tonalitati de anotimpuri.  O mai are si azi inca.. e drept mai murdarita de vremi, mai plouata, ciufulita, nu mai are aceeasi intensitate de galben cald si primitor de narcisa salbatica, dar ori de cate ori revin acasa si o privesc, imi readuce zambetul pe buze. Batranul meu cais, ce mult te-au covarsit anii si roadele tale, cator pasari nu le-ai fost adapost si agora de sporovait si filozofat… batrane drag cais… tare dor mi-ii de bucuria copilariei cand te vedeam ca un titan in curte, cum tronai si cum ne mai trazneai cu cate un traznet sub forma unei caise gigantice, dulce si zemoasa, gata parguita si parfumata, din crengile cele de sus, la care nu ajungeam- copchii mici de inaltime, ce sa-i faci, .. si cum ne mai botezai cu cate un rod parfumat cand nu eram atenti si treceam pe la umbra ta.. stiu, stiu ne pedepseai ca te tot scuturam de caise, dar trebuia sa ne ierti si tu, ca erau prea bune. Ei lasa, si noi te-am iertat, caci si noi ne distram cand ne trezeam colorati cu o pata de culoare. E drept, se cam strica distractia, cand veneau adultii si mama, tantele si ne vedeau pleostiti cu caise, dar nu, nu dadeau vina pe tine, si nici pe gravitatie ci..doar pe noi, saracii, ca de copii omului, draci goi, vorba romanului. De mici, n-aveam drepturile alea din carta, cu privire la prezumtia de nevinovatie. Ce vina, ce nevina, o zbugheam prin gradina si ne hlizeam de numa, ca doar no, la fuga aveam dreptul, chiar daca nu era mentionat in nicio carta; era la noi, local. Eh, caisule drag, ce vremuri frumoase, erau odata, dar… stai sa ma opresc nitel, ca am ajuns ca-n Pescarusul sau Livada de visini de la Cehov. Dar nu-i rau, ba nu-i rau deloc. Cine spune ca visul si imaginatia nu pot sta si-n amintire? !  Da, dar cineva mai spunea si o alta vorba, ca de la ea pornisi, si cum is vorba lunga, vorba Letei,  ar fi bine sa ma intorc pe cararuie si sa spui ce am sa spui. Ei vorba cea e aiasta: ca la umbra marilor stejari nu creste nimic. Amu, nimeni n-a zis nimic de specie, in articolul cu pricina, si ma gandesc eu in stilul lui nea Marin, ca nici visele, n-0r fi ele toante sa steie toate numa la umbra unui copac, .. o mai tulesc si ele prin imprejurimi, mai vine un om, mai sade la umbra, i se mai furiseaza doua vise pe umeri, si cand pleaca.. au plecat si ele, tusti de sub nasul copacului, ca si Ulise sub oile ciclopului. Asta daca presupunem ca un batran copac e si un cufar plin de vise si intelepciune din natura. Si eu cred ca putem lasa presupunerea ca adevar cateodata, caci merita si ea, natura, increderea noastra de copil si de om mare. Si sincer, nici nu stiti ce frumos e sa strangi in brate un copac batran si sa plangi de fericire ca l-ai regasit. Uneori e o emotie mai frumoasa decat aceea de a-ti revedea familia, e chiar mai calma, mai linistita si mai plina de armonie si iubire.E pur si simplu, portia ta de pace interioara si bucuria naturii, ca te vede intors la ea.

Dar va recomand, mereti acasa si uitati-va la batranii casei, de la batranii bunici ce asteapta cu dor ochi cunoscuti in poarta, la batrani arbori ce v-au leganat itele copilariei, si care va asteapta cu parfum de primavara, gata numai pentru voi. E darul lor pentru voi. Eu stiu, si il simt intotdeauna cand vine primavara si stiu ca trebuie sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru bucuria exploziei de culoare, parfum si frumos ce vine odata cu martisorul. Si mai trebuie sa-i multumesc lui, caisului meu batran, bunicul meu natural, cu multi  multi ani la purtator, pe lantul de inele plin, al ceasului sau biologic. Iti multumesc batranule cais, pentru primavara ce-mi oferi de fiecare data cand revin si esti plin de floare. Iti multumesc ca-mi croiesti cea mai frumoasa rochie posibila, cand ma imbraci in ploaia de petale roz si parfumate. Iti multumesc pentru simpla mangaiere ce-o aduci odata cu aleanul adierii unui vant de primavara. Iti multumesc ca ma asculti si-mi mangai crestetul cu ale tale flori nepretuite~~~~

P.s. Amu chiar ca mi s-o facut ase un dor de acasa de numa, dar din pacate sta teatrul cu coasa in spate si-mi zice „scrie, scrie”. E bine, deocamdata, decat sa-mi stea alta masca cu coasa in spate, mai bine teatrul si istoriile ca astea inca nu taie si spanzura, deocamdata 😉

va doreste si semneaza un suflet primavaratic cu dor si parfum de iubire~