Si-a mai trecut o zi de tiff, si inca un film frumos, o proiectie minunata marca anilor 1966, Un homme et un femme, la finele caruia regizorul Claude Lelouch a raspuns intrebarilor si curiozitatilor publicului… ne-a emotionat pe toti si ne-a readus in iubirea acelor ani rabdatori si poate ne-a facut mai intelegatori si mai frumosi inca o seara! Ne-a spus ca de-ar fi sa-l refaca acum cu toate fondurile si disponibilitatile tehnice tot la fel l-ar lucra. La intrebarea unui prieten de ce a folosit in continuare de-a lungul prolificilor ani de productii de filme, aceleasi procedee si acelasi joc de culoare, sepia, alb-negru si color, regizorul Claude Lelouch a amintit de ani mai putini fructuosi in care nu reusea tot timpul sa aiba pelicula color si a jonglat cu acest procedeu si l-a mentinut ca o metoda noua si foarte expresiva pentru filme. Sincer tind sa cred ca simbolistica acestor jocuri de culori, alb-negru pentru cadrele de interior si color pentru cele filmate in exterior e legata foarte natural de motivatia si motto-ul regizorului de-a lungul anilor, acela de a „aduce viata in film” firescul naturalul, pentru elementul surpriza al faptului ca-n viata reala nu cunoastem niciodata finalul si deci a juca nu prea exista ca verb de sine statator ci mai degraba „a trai”… si oarecum a trai in lume, intru si-n afara ei, inseamna a vedea respiratia, a lumina si totodata a colora un spatiu, un vid lumesc deja plin de multiple palete.. Artistul nostru a apreciat foarte bine o simpla si frumoasa idee de viata ca o paleta deja deschisa de culori in care fiecare-si are locul lui, tusa si bucatica lui de panza moire-easca de-mi va permite asocierea.. Interiorul, lumea construita, chiar sinele de am putea extrapola foarte tare, este unicamente monocolor, singural datorita unui singur eu, unui singur suflet dar si spre a sublinia ideea de construit, nenatural, ne-imprimat inca de culoare… Jocul lui mi-a placut cel mai mult, a creat oarecum o mare proiectie fotografica sau de vreti, o maare fotografie miscatoare! Cu cadre sublime a reusit si prin acest mijloc tehnic, chiar de-a fost venit dinspre lipsuri financiare, chiar si-asa, a reusit alaturi de jocul cu viata si cu filmul sa emane prin film o poveste la care si noi astazi sa putem vibra continuu, intelegand, re-simtind si re-iubind calm, rabdator si simbolic arta si viata ei! Chiar domnia sa ne spunea ca singurul si cel mai aprig critic al tuturor si al fiecaruia este Timpul.. se pare ca nenea Timpul a fost destul de impresionat daca a tinut sa mentina in mod etern amintirea acestui film de a ajuns si spre memoria vietilor noastre. Am inceput cu finalul acestei seri pentru ca trebuia sa-l cunoasteti si sincer nu mai aveam rabdare scriitoriceasca sa-l las in incitantul punct de final culminant al emotiilor. Cred ca am facut la randu-mi o alta retrospectiva artistica si temporala asupra acestei proiectii de acum cateva ore dar din anii demult trecuti la catastivul istoriilor cinematografice, sociale, etc. A fost un film frumos, lung dar rabdator si elegant in imagini.. Descrierea in sine a acestei pelicule „Un homme et un femme” imi rasuna inca din timpul proiectiei astfel ” un film elegant precum o fotografie veche” . Priveam in sine cadre splendide pe care le-as fi oprit azi in screenshot-uri picturale spre a mentine instantaneul lor mereu cu mine; oameni frumosi, actori superbi ca Anouk Aimée si Jean Louis Trintignant, o pereche minunata a povestii, doi parinti singuri ce se intalnesc mereu la internatul copiilor lor si pe care soarta ii aduce impreuna, cu cateva inconveniente ca in piesa Rebeca de Dauphne du Morie, unde ca si aici, nu prea poti lupta cu un rival mort, cu amintirea unui om ce va ramane mereu nepatata, mereu idealizata, niciodata imbatranita… Un film care totusi se termina frumos .. intr-o surpriza la care nici actrita Anouk nu se astepta din cate ne-a mai povestit regizorul apoi. Tocmai de aceea o si alese pentru rol pentru ca era mai mult femeie decat actrita, putea fi umana si simpla, mult ami necesar aici decat orice actrita perfecta. Sincer a fost un film fara prea multa drama, actiune, daca excludem scenele de curse de la Monte Carlo care nici ele, n-au fost prea numeroase; in sine a fost un film in frumoasa traditie franceza dar cu elemente de nou si de simplitate a vietii si limbajului de usor il puteai asocia cu specificul cinematografiei arabe unde de multe ori viata e scenariu si nu invers. A fost un film din amintiri, cu poveste de iubire rara, lenta, calma nu cu sms-uri ca pe acum ci cu telegrame care sa dea peste cap toate actiunile si sa formeze intrigi si poveste ca-ntr-o piesa de teatru. o simpla „Felicitari. Te iubesc! Ana” et c’est tout! cu inima veche subcriu..
Cred ca singurul ochi ce n-a intrebat ar fi spus doar atat ” Ati iubit ca in Un homme et un femme ?” „Ati adus din viata dumneavoastra in film sau filme, ati lasat-o la randul dumneastra sa intre si sa invadeze arta creatiei ?” dar cred ca isi vor gasi raspunsul printr-o promenada pe aleea filmelor domniei sale, promenade pe care sper sa o intreprind curand. O mare doamna critic de film si fan marcant si marcat de povestile acestea lelouch-iene, a amintit de cateva titluri faine si de „un homme et un femme apres vingt ans”.. si tare as dori sa vad viitorul trecutului lor…
Da badabda ..dabdabda… Am plecat de la cinema piersic cu inima veche radiind si fredonand acordurile colorate, cu un autograf si o amintire pe suflet, despre un film elegant si frumos asemeni unei fotografii vechi.. un film in care am resimtit candoare, frumusete si eleganta peliculara si coloristica simbolica si am trait in alte epoci si simtaminte… Multumim frumos, regizorului vietii” cum bine isi doreste sa fie cunoscut caci asa bine ne povestea, i-a reinvatat pe actori viata, lasand „viata sa intre in film” si sa se joace cu naturalete.. Je vous mercie beaucoup, mesieur Lelouch pour une autre vie! O seara in care ne-am mai luminat inimile putin… maine alte epoci, alte povesti si alte bucurii filmate! 😉
Scaramouche 