glasul Lunii…

Opreşte ochii-n pragul meu,

valurile mi le-am strans,

rămas-a timpul să re-vină,

să-mi mai aducă amintiri…

Opreşte ochii-n largul tău,

tu Soare drag cu’arzânde raze,

mai ştii de o blândă mare,

îţi mai aduci aminte, oare?

Această prezentare necesită JavaScript.

mă uit în paradox şi-mi pare

frumoas’a ta neţărmuire,

şi ce atingere în fin

gând trecut prin semizei,

lăsat-a ca o clipă doar,

o lună , Soarele s-atingă…

şi-n chip firav să simtă ea,

oglinda razelor aprinse,

ce încălzeau din ceruri marea,

şi de atunci, tot, amintirea…

şiroare-s razele acum,

în picuri coloraţi de frunze,

în mare-mi cad durerile,

în noapte, cad doar visele…

Mi-aduc din ţărmuri tot nisipul,

să-mi fac din el oglinda iar,

şi să-i mai scriu în dorul ” fain,

Iubire, unde-mi eşti tu, har?

Unde-i căldura inimii

şi bucuria razelor,

puteam atunci să simt iubi,

puteam în gând, sclipiri s-ating,

şi ce frumos avea să fie,

alintul tău, salut de-apus,

într-un burgund frumos pe cer,

pictat-ai cerul, plin de raze,

se atingeau cu-aprins de tine,

şi tuşele erau minuni,

ce colorau cu alb de val,

nocturna-mi lume de cuvânt…

N-aveam atunci cuvinte multe,

doream doar dor de ochii tăi*

şi-mi erau dragi şi-mi erau calzi,

şi vii şi veseli, amândoi…

priveam la ei cu tot nesaţul

şi culegeam din dorul lor,

lumină şi nectar zeiesc,

alean de inimă azură,

să-mi fie pentru toamna lungă,

cât să am licăr când zâmbesc.

Melancolia cădea ca un zid,

cărămizile-n praf se prefăceau,

iar braţele-mi erau de raze pline

şi ardoarea dorului încălzea trecutul

să lumineze cerul tot,

să nască zâmbete înalte

şi mii, surâsuri cristaline..

Şi n-am ştiut atunci multe,

şi n-am ştiut în glas să-ţi spui,

ce avea inima-n atrii,

ce-ascunse ea prin maci nocturni..

Doar te priveam ca o nălucă,

în valuri eu lăsasem marea,

să desfăşoare în tirade,

poveşti şi semne de-ntrebare,

dar eu priveam cu ochii-oglindă,

de parcă razele-mi vorbeau,

neostoite de prin vremuri,

căutătoare de alean…

O, de-aş fi ştiut să văd mai mult,

ca să-ţi vorbesc prin ochii mei,

ca-ntr-o oglindă ai fi văzut,

ce n-am cuvintelor să las,

sunt prea puţine, sunt prea mici,

cuvintele-mi mă ştiu, le ştiu,

ne-avem de-atâta timp în vers,

încât doar noi ne oblojim.

Cuvinte al meu, alean de Cer,

te uită sus în dorul Lunii,

şi vezi-mă în Dumnezeu

cum stau şi-ţi scriu

cu dor de tine.

Cuvinte drag, Aleanul meu,

închide ochii cei de toamnă,

deschide-i însă într-o vară,

când totu-i cald şi-apa-n prag,

la ţărm şopteşte paşilor nisipul,

scrieţi-i dorul sus pe cer,

lumina lui, lumina ei

sa-i fie stea, suras divin

sa-i fie lui, sa-i fie ei,

atingere în fir senin…

te uită-n ochii tăi, marine

şi simte aerul albastru,

asa-i că poţi zâmbi de mine,

aşa-i că simţi, atingeri-ape,

un clinchet de prin val cules,

e-un clopoţel de floare albă,

mai simţi un pic, mai ştii-un surâs?

e-un cântec viu,

e a ta Meltem 😉

 

‘scrisă astă seară cu senin dintr-o amintire magică şi plină de dor, şi-atunci şi-acum…c’est la vie…

* cu bibliografie obligatorie într-o privire amânunţită viitoare..

** mulţumiri cu drag lui atunci, atunci şi dor pentru cândva, curând, cumva…dintr-un cluj melancolic şi parcă prea uitat într-un ceaţă fără de trecut, într-o ceaţă transcendentală…mansarda gândurilor noastre, 6 noiembrie, intr-o seara în care jupiter e melancolic şi priveşte luna ca sa-i dea cuvant si inspiratie, curaj şi sansa de viata vie, si ostoire de dor, suava ostoire, 20.54, gândul serii-n paşii mărunţi ai sufletului de Lună..

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s