ţie, suflet prieten…

mai recunosti un chip o inimă ce-ţi bate câteodată mai avânt alteori mai rar, încet şi rar.. era atunci un zgâtiu spirit de copchil blonduţ ce te făcea să râzi mereu ce te vedea cu Dumnezeu... fotografie făcută de tine

mai recunosti un chip
o inimă ce-ţi bate
câteodată mai avânt
alteori mai rar, încet şi rar..
era atunci un zgâtiu spirit de copchil blonduţ
ce te făcea să râzi mereu
ce te vedea cu Dumnezeu…
fotografie făcută de tine

Să-mi ierţi plecarea şi avântul

spre alte ţărmuri de destin

căci necurmat e poate drumul

cel ce mi-l caut în senin

 

Tu spirit prieten îmi tot eşti

mereu de acolo, de acasă

să nu gândeşti , eşti val de pace,

o liniştire de mătase

peste-a mea inimă de fier

ce se arată tuturor

ca o gazelă-n zbor ţintit

dar e plăpândă şi-i e dor

de-un suflet prieten

de-nceput…

 

În ochii tăi vedeam eu lumea

ce-atunci mi se părea prea mare

şi atunci ştiam, ce ştiu şi-acuma

că făr’de tine n-am culoare

 

Mi-ai pus în harul cel de Sus

Dorinţele-ţi de inimi pline,

şi-am răsărit

în prag de an

în primăvară zăpezie..

Şi ţi-a fost greu, şi-ai rezistat

şi lumii tu m-ai apărat

şi glasu’n scâncet liniştit

tu ai ştiut să-l strângi la piept..

Când ochii apoi au văzut teatrul,

şi mari păpuşi în prag antic

de mă speriau în lumea lor

şi în real, stăteam sub scaun,

m-ai liniştit şi ai zâmbit

şi la lumina cea de soare

mi-ai arătat un sfat menit,

ea marea mea, stătea în prag

de uliţă de ovid’oras

şi-n jos spre ea mă tot chema

cu soare-n vârf de acadea.

Lumina aceea azurie

punea alint şi zâmbet fin

şi-acum mai simt acel surâs

al brizei blânde răcoroase

de dimineaţă de păpuşi…

Mi-ai fost apoi cuvânt-poveste,

de-ai pus sămânţa de cetit

ce-n veri vulcanice de vreme

mă ostoiau în spirit viu

şi cu senin şi fructe dulci

opreau copilu’adolescent

să-şi rupă-n crâng picioare stângi

bună-purtare se spunea…

Mi-ai ţinut gândul cel de artă,

cu dans, cu carte şi culori

m-ai învăţat să-nvăţ natura

ca şi Monet contemplativ

şi ca Lalique să mă tot bucur…

Şi-n săpături de’antice vremuri

şi-acolo fostu-mi-ai alături

şi cu mândrie te făleai

că ai cuvânt cu voce-bună…

Am mai căzut, alunecat

de pe motoare, de prin oameni

dar încercat-ai mai mereu

să fii să ştiu că nu-s pui chior…

Acum în prag aniversar,

îţi dăruiesc ce ştiu mai bine

ce mi-o lăsat Bunul de Sus

ca har în aste mâini micuţe,

cuvântul blând ce scrie bun

cu inima din soare acum,

îţi scriu ce pot mai mult să simt

Îţi mulţumesc

că m-ai născut!

La mulţi ani dragă mamă!

 

* cu întârziere oblomoviană, tipic scriitoricească, ţie dragă mamă! cu amintiri din anul I de facultate cand vă scriam scrisori cu poeziile lui esenin, de plângeam şi eu în BCU şi voi acasă…cluj, mansarda gândurilor mele, 26 iunie cu gând de 25 iunie 2014, joi cu gând tăcut de miercuri, 5.22. dimineaţă, cu recunoştiinţă! Mulţumesc şi..te iubec! 😉

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s