~ de prin marea mea

welcome to the sea;)  unknown photo

welcome to the sea;)
unknown photo

Mulţi ar spune că pe aici se scrie numai „cu senin”, iubire şi marin şi într-un fel ar avea dreptate. Cred şi îmi face plăcere să ştiu că pe aici miroase a apă sărată de mare şi de frumos şi că natura intră şi ea în istoria artei şi „critica” ei, oarecum… Natura oricum ne îngăduie de atâtea secole arta încât cred că şi noi putem să-i îngăduim admiraţia şi puţin spaţiu în timpul nostru… câteodată, ne-ar prinde bine să-i ascultăm pe bătrânii înţelepţi japonezi care nu fac de multe ori, decât să contemple, să picteze cu fudele lor specifice, armonii din plenitudinea naturii şi doar mic, micuţ, într-un colţ, un fir de om, arătând cât de mic şi de smerit trebuie să fie omul în faţa darurilor lăsate lui spre bucurie…

Aşa întorc şi eu paradigma peniţei mele spre un omagiu al cuvintelor-imagini adresate unei Zeiţe ce mi-a ocrotit şi-mi păzeşte sufletul mereu..Aşa că ţie, draga mea Thalassa şi ţie suflete, vă rânduiesc curgerea rândurilor de mai jos…

Ioi, de unde să încep imensitatea unei astfel de trăiri, cel mai bine dintr-un dor, cuvântul cel mai propriu sufletului meu, bucuria care dansează cu melancolia din mine înspre un avânt în nesfârşit..acest DOR al meu de neantul ceriului din care se revarsă mereu, ca-ntr-o oglindă marină, tot preaplinul meu sufletesc.. şi drag mi-e dorul aista fain, drag de numa, căci mă face să scriu cu ochii mici şi-nchişi de dincolo de lume, tot ce-i surâs melancolic frumos sufletesc şi nu numai…

paradoxul infinitului photo enconue...

paradoxul infinitului
photo enconue…

Mi-e dor de marea mea şi totul mai mereu îmi aduce aminte de înţelepciunea şi sfatul ei tacit..Şi mi-e dor să-mi scriu din amintiri cele în care frumuseţea ei lăsat-a oglindă asemeni în mine însămi. Şi-atunci când Soarele se-ntinde relaxat la orizont pentru un somn lung şi relaxant de bine, de nici nu ştie cât de bine seamănă cu Luna dimineaţa când ea-l ostoieşte cu-n sărut într-o privire fugară până nu vin norii vorbăreţi şi mulţi, puşi pe zugrăvit zile cu senin sau pointilism de Seurat…atunci şi numai acum când privind în oglindă cât de bine seamănă aceste două entităţi ancestrale, studiate şi răscântate de atâtea ori, doar aşa, doar noaptea le-aşez şi eu la o cafea albă stele de prin povestea mea…

Mi-aduc aminte de frumuseţea mării de atâtea ori de câte ori m-am întălnit cu ea; în ierni de liceu pline, mă tot atenţiona de prezenţa ei pe malul stâng printr-un vânt nebun de rece şi trezitor de dimineţi însăilate-n mult, mult somn, ierni în care reuşeam să mai cobor faleza şi să mai stăm niţel la o poveste cu soare îngheţat dar care totuşi, avea atingerea caldă de raze albe de lumină pe chipu-mi de om-copil…O puteam îmbrăţişa atunci în voie, căci picior de om nu se aciuia pe acolo pe ger şi vânt rece… Multora le-am recomandat să viziteze marea iarna de vor s-o vadă în toată splendoarea ei, maiestoasă crăiasă de lumină şi albastru…e ca un tabloul de Monet de-ar fi văzut vreodată o mare de iarnă…Am pictat-o şi eu aşa odată la îndemnul unui pictor dar am simţit că e prea puţin, tabloul şi culoarea nu puteau spune prea mult din maiestuozitatea simţită în preajma ei..era ca o bătrână lady cu o blană de hermelină albă-ntr-un frig atemporal…Ştiai că aşa te puteai întâlni cu ea iarna, doar aşa o puteai simţi în frumuseţea ei, în acele zile când se cobora frumosul cald din ceruri şi gerul nu-ngheţa decât vârfuri de nas.

Mi-o mai aduc aminte în vacanţe de Paşti când mă-ntorceam de-acasă spre facultate şi sesiuni, şi când îmi luam la revedere de la ea, ca de la o altfel de mamă-spirit..Mulţi ar spune că pământul e cel care te face să te cureţi de energii şi tristeţi şi că tot el te ajută să treci peste multe şi să renaşti. Ei pentru mine, de multe ori, ori de câte ori aveam ocazia „împământenirii” pe acasă, ea, marea era pământul meu…de atâtea ori fost-am la malul ei şi mi-am ostoit aleanul de tot şi de toate ale vieţii, numai privind-o, admirând-o şi salutând-o într-un surâs de inimă curată. M-apropiam şi-i mângâiam neantul lucios în care ca un dervis rătăcitor îmi reluam contemplarea de fiecare dată când întâlnirea se relua. Era  şi sunt într-o continuă întâlnire cu marea ca într-o necuvântată prietenie eternă. De atâtea ori mă uitam în larg, mă bucuram de plecam şi era totuşi senină, de o vedeam verde-albăstrie într-o armonie acvamarină splendidă încât ştiam că e încă bine, că suntem încă sub ocrotirea naturii, că încă ne mai acceptă Planeta vorba lui Pleşu…Îmi luam o mână de nisip şi-o scoică de la revedere şi urcam’napoi în lumea cea mundană şi reală, dar mereu cu ochii-n lacrimi întorşi către ea… Şi acum mai am nisip de mare asemeni unui ostaş ce poartă-n raniţă săculeţul cu pământ strămoşesc să nu uite nicicând rădăcinile şi glia…Aşa plecam şi eu peste Carpaţi ducând cu mine-un dor de altfel de frumos, acel Dor minunat, tăcut şi frumos care te mângâia în fiecare vară cu albastrele-i aripi de val..

Aşa o citeam mai mereu vara, de prin volumul meu drag borgesian, în atâtea variaţiuni simfonice le-aş putea spune..şi ce nebunie frumoasă putea să ofere vara..magia culorilor, căldura timpului care nu mai exista, aproape că nu mai existam în contemporan, în cotidian…Timpul de mare e unul efemerus anticus vorba lui Ovidiu…Libertatea ei, libertatea mea, a ta, a noastră a tuturor în apele-i limpezi ne aduce izul pierdut din copilărie, de joc şi veselie şi totodată de o altfel de introspecţiune ce mai degrabă lua drumul prospecţiunii sufleteşti… Mai mereu m-am gândit că la mare poţi să-ţi aşezi gândurile tu cu tine, singurătatea ei nu te sperie ca cea a unui munte, a unei excursii de zăpadă. Muntele mie-mi spune ceai cu rom şi ciocolată, chitări multe şi cântări bătuşite-n foc de tabără alături de prieteni mulţi, clăpari şi urşi.. Marea însă îmi dă altceva, îmi dă puterea supravieţuirii ca-ntr-un spectacol de teatru radiofonic, Pariul Mării Negre şi ca-n  mărturiile lui Naso… Aş putea sta la malul ei şi scrie pentru veşnicie..sau picta, sau creiona vise şi contemplări de gând-n brize, plin de inimi…uneori simţeam că era singura care înţelegea şi nu judeca nimic din nemitarnicul omenescului vivant…Era minunată de multe ori, în liniştea ei nocturnă sau plină de soare îţi puteai plimba sufletul fără nici o teamă că ţi s-ar putea întrerupe firul gândirii şi-al contemplării de neant…

4 august  2012 vama veche 118

Întâlnirile mele cu marea mai mereu mi-au luminat căi şi oameni de destin şi soartă, aşa că mai mereu îi trimit din gândul inimii mele un omagiu şi ei, singura prietenă tăcută dar atât de înţeleaptă…

Mi-e dor de-o amintire de Eforie când  mă plimbam alături de’ale mele rude, pe-nseratul ţărm, cu picioarele unduindu-se liber şi pierzător de urme-n nisipul şters repede marinăreşte,  mi-aduc şi acum aminte senzaţia caldă marină de cu seară, ca o boare odihnitoare pentru trecut.

Şi-n alte nopţi, trăit-am marea, şi-n alte chipuri am mai văzut-o, precum în festivalul lui Folk You 2013 când la concertul de final al Colibri-ului s-a pornit să se răţoiască niţel torenţial la noi de nu ştiam pe unde s-apucăm.. atunci ştiu că după sprinturi şi căutări de feţe cunoscute şi drum de casă, ca-ntr-un labirint nervos am ajuns aproape de malu-i supărat…Era ca o fiinţă, ” încruntată-n valuri” şi mai mai că ne-ar fi zis ” gata pe ziua de azi,  v-aţi întins prea mult! go to your sleep once!”…e drept replica mea acum în gură-de-mare sună puerilo-adolescentin, nici măcar de-un scenariu nu-i dar nici acum nu-mi explic vijelioasa ei reacţie naturală…

A doua zi era cel mai senin Zen timp pe care-l văzuse Vama de ceva vreme încoace şi atunci mi-am dat seama..toţi, avem nevoie de furtunile noastre catharsice spre purificare şi spre înălţare mimesică mai apoi.. Toţi suntem apţi de furtună, depinde numai cum reuşim să ne înălţăm mai apoi…

Am înţeles-o pentru că şi ea ne înţelegea pe noi, fiecare suflet venit la malul ei, cu jumătăţi de aripi, cu aripi întregi sau deloc, spre împlinire, liniştire,  sau chiar numai încântare..

pentru toţi Marea ne era gazdă mare şi întinsă şi nu ne întreba nimic, decât dacă ştiam să-i dăm timp s-o ascultăm. De cele mai multe ori însă ne era psihologul de serviciu prin simpla-i tăcere. Şi ca o mamă ancestrală se mulţumea să asculte fără să mai dea sfaturi. Ne surâdea tuturor cu un răsărit splendid dimineaţa şi cu apusuri de poveste şi inspiraţie seara…

la notre mere photo enconue

la notre mere
photo enconue

Dar printre cele mai dragi clipe petrecute, printre scufundări, giumbuşlucuri marine cu ochi deschişi şi delăsare-n valuri în plute nesfărşite cu dor  cu care credeam că voi ajunge precum crusoe la orizont…ei, dincolo de toate frumuseţile simţite la mare, în toate stă şi-mi revine în porii frenetici ai pielii căldura, căldura Soarelui toropitor în valuri, toropitor pe mal încât de multe ori mă gândeam că voi deveni şi eu ca mitul sticlei la antici..mă voi topi şi voi arde cu nisip devenind o netedă cărare translucidă spre mare, topogan pentru copii spre primele întâlniri cu apa…

cerul din 3 august 2012 dintr-o vamă veche

cerul din 3 august 2012
dintr-o vamă veche

Cerul, cerul albastru şi diafan, îl priveam când ochii-mi reuşeau răzbate lumina cuceritoare a Soarelui…Era o căldură nebun de frumoasă în acea zi de duminică, penultimă zi de folk you când noi, eu şi verişoarea mea trebuia să luăm drumul spre Acasă…

M-am trezit mai repede pentru ultima mea întălnire, singură cu marea, mi-am luat gândurile, poeziile de Maitreyi şi muzica Patriciei Kaas şi-am străbătut coridorul tăcut de dimineaţă spre ultimul nisip.. Mi-am ostoit ochii cu seninul văzut şi în liniştea acelei dimineţi mi-am umplut sufletul de senin şi armonie. Băile-mi erau alean de arzător Dor şi alinătoare pentru căldura solară ce începea să se facă simţită pe măsură ce orele treceau.. Fiecare scufundare-n străluciul mării mi-erau guri de aer curat şi bucurii ce ştiam că au să-mi mângâie sufletul pe mai târziu când paşii mă vor duce-n pantofi şi blugi peste vară-n munţi şi cărţi. Gândul la atingerea valurilor de mătase mă mai abate şi-acum de la multele scrieri culturale. Şi-acum stau şi mă uit la costumul de baie, negru cu craniu de pirat, atârnat pe marginea scaunului de lemn…ce zbor marin mai aveam în amintire …şi ce toropeală plăcută putea netezi marea-n sufletul meu…

un suflet topit în mare photo enconue

un suflet topit în mare
photo enconue

Simt şi acum cum deschid ochii într-o cruce plutitoare pe albastru, cum se uită Soarele la mine de parcă m-ar lua la dans..dar aşa de bine stau în întinsul larg încât îi surâd din apă şi-i zic ” pe mai târziu, monser! acum mă topeşte marea-n adâncul ei…” şi deodată simt gustul sărat al mării pe chip, alunecând în buzele-mi surâzătoare..erau lacrimi de soare din ochii mei curgători…Atunci când ochii sunt închişi se spune că plângi în tine, dar acum plângeam la fel, numai că eram parte dintr-un întreg, eram parte dintr-un frumos întins Dor albastru şi totul era menit să fie. Până şi lacrimile-mi veline trebuiau să curgă şi să se întoarcă-n mare. Era normal, erau din apă sărată, erau din ea venite, prin calmul seninului şi furtuna ploii, cerul dansa cu marea prin mine. Soarele dansa cu Luna prin noi…

imposibila iubire de atunci...  unknown art-work

imposibila iubire de atunci…
unknown art-work

Visam pe atunci în mare, visam cu ochii deschişi la minuni de curaj din mine, din neant, la ceva surprinzător de destin, dar soarta încă mi le ascundea. Pesemne ştia ea mai bine, ea ca şi marea, vedeau ceea ce eu nu puteam vedea cu ochii liberi, căci mi-erau acoperiţi în mod ascuns de-un Soare aparte, neştiut…Pe mal, stând la uscat ca un peşte din saramură scos, mă gândeam cum mi-aş dori să stau odată singură pe mal şi să mă toropească valurile fără să mă speriu de avalanşa fluxului lor atacator..Dar am rămas cu ochii aţintiţi spre ţărm şi-am tot privit un vis curajos întrevăzut de prin viitor…qui sais, qui peut etre sais…

le reve d'un future prochaine ;) photo enconue

le reve d’un future prochaine 😉
photo enconue

În acele ultime clipe de lecturări aurii maitreyiene, în care puteam s-o înţeleg şi să-i îmbrăţişez armonia iubirii, mi-am toropit dorul în nisip, curgându-mi ultimele lacrimi în dor nespus niciodată, strângând în mâinile deschise de corp spre cuprinderea neantului, nisip..mâini care strângeau mâinile nisipului ca-ntr-un salut cordial de bun-rămas.

Soarele ascundea şi el prin căldura lui această frumoasă poveste dintre un om şi natura lui. Îi mulţumeam nespus cu ochii-nchişi în lacrimi arzătoare de tot ce-mi era plin în suflet. Era bine, era o armonie de dor îmbrăţişat şi gratitudine imensă în faţa acestor forţe magice eterne şi totuşi răbdătoare cu noi, oamenii.. Mi-am strâns dorul de pe plajă şi c-o ultimă privire înapoi m-am strecurat din acel beatic spaţiu atemporal şi paşnic închizând paşii-n urma mea printr-o briză subtilă..M-am întors la viaţa rapidă şi fugară de noi, de oameni, de scopuri şi timpuri şi m-am pierdut în acele zile „în lume”. Aveam însă cu mine o comoară dublă, neştiută decât de un om drag. Aveam o armonie şi un Dor.

Şi un surâs ascuns indian….

~Lava iubirii vine din cer

răsplată pentru cel viu,

chiar de ne pare târziu.

Ia-i magma fierbinte în mâini,

şi-o să tresari de mândrie

că toate răsar ca să-ţi rămână ţie.~

* Lumea văzută de sus, Maitreyi Devi*

răsărit de mare în cetatea tomisului antic

răsărit de mare
în cetatea tomisului antic

 

( aujord’hui cu pace în gând şi omagiu curăţit şi parfumat cu arome de amintiri, înspre împliniri de volum viu, 6.52, 4 mai 2014, duminică dimineaţa în mansarda gândurilor)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s