Tu cum te vezi in patru oglinzi?

 

 

« Opreste-te. Omule. Trecatorule. Cauta impreuna cu noi o clipa de Adevar. Zambeste. Omule. Trecatorule. Tarziu in noapte, mastile actorilor se vor fi topit demult. RESPIRA. Omule. Trecatorule. TEATRU. »

 

 

Aşa îşi începea prima ediţie, festivalul de teatru sibian « Respiră Teatru.25 de ore de teatru non-stop » în ultimele zile ale lui martie 2011.26- 27 martie au fost zile cu mult teatru bun şi de calitate,cu spectacole alese şi săli arhipline ; aşa încât am putea zice că am sărbătorit din plin ziua internaţională a teatrului.

Am ţinut să menţionez aceste câteva detalii despre acest proiect concretizat la Sibiu, pentru că este o primă ediţie foarte reuşită şi sincer,merită toate aplauzele noastre. Nu mă aşteptam aşa cum nici ei, după cum bine spunea şi unul din « capii răutăţilor » în încheierea festivalului, la o asemenea amploare pe care a luat-o un proiect axat iniţial doar pe o mână de iubitori de teatru şi cultură şi sincer mă bucur pentru această evoluţie şi pentru simplu fapt că am văzut o organizare impecabilă, spectacole foarte bune şi oameni faini adunaţi laolaltă pentru o clipă de cultură.

          Dar să mă explic mai pe larg şi să concretizez elogiile mele prin cel mai simplu lucru pe care-l poate face un privitor de teatru : o  mică cronică la unul dintre spectacolele de clasă ce nu degeaba s-a plasat în încheiere.

          Treapta a 9-a, după textul lui Tom Ziegler şi în regia Adrianei Popovici, s-a jucat duminică seara în Sala Studio a Teatrului Naţional « Radu Stanca » din Sibiu, avându-i sau mai bine zis avându-le ca protagoniste pe cele patru « oglinzi » feminine, actriţele Valentina Zaharia, Iolanda Covaci , Patricia Katona şi Monica Săndulescu. Spectacolul a fost premiat, pe bună dreptate, în cadrul Proiectului Comedia Ţine La Tine(ri), organizat de Teatru de Comedie Bucureşti cu premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal, Iolanda Covaci, rolul Melissei Wright, şi menţiunea specială a juriului pentru Valentina Zaharia în rolul Joannei McNeal şi premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, Monica Săndulescu în rolul tinerei reeducate, Tracy Mandy.

          Vă întrebaţi desigur ce legătură au oglinzile cu Treapta a 9a şi cu toată această introducere teatrală. Ei bine am să mă explic imediat. Piesa este un periplu prin viaţa unei femei care a avut de luptat cu alcoolul, consecinţă a problemelor familiale, a propriei mame şi chiar a pierderii de sine,  şi care trebuie să treacă peste anumite etape ale terapiei grupului de alcolici anonimi. Cam despre asta se vorbeşte în spectacol, dar mai e ceva… prezenţa unei fetiţe de 16 ani, care apropo a fost jucat perfect de Iolanda Covaci, încât m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă e o tânără adolescentă cu o pasiune nebună pentru teatru, atât de bine m-a păcălit ca să zic aşa. Melissa Wright e cea care ţese acţiunea acestei piese, e copilul cu maturitate precoce, copilul-mamă aşa cum îi şi reproşează propriei mame care în percepţia ei, e vinovată că i-a părăsit şi din cauza căreia acum e nevoită « să facă jogging la 5 dimineaţa, să facă un fel de yoga pentru auto-cunoaştere şi să facă conversaţii banale cu Tisy, noua soţie a tatălui ».

Image

http://www.unatc.ro/Evenimente/2010comediaTine.html.

 « Aşa e, tu ai fost mama mea, când eu eram beată, tu mă aduceai acasă de prin baruri, tu făceai de mâncare ca să nu ştie tatăl tău că mie mi-era rău sus de la atâta băutură » este declaraţia Joannei, mamă care recunoaşte că nu a fost în stare să ducă o căsnicie « perfectă » pentru soţul ei şi care a luat calea laşităţii alcoolice, renegând şi dorind cu ardoare să uite tot. Dar tot ea este cea care a plecat şi a acceptat suferinţa unei clinici de boli nervoase, acolo « unde nu este un loc pentru copii, cum îmi spunea tata », dacă ar fi s-o auzim pe Melissa, care apoi continua cu replica superba « dar nici pentru mama mea nu este ! ». Joanna a dorit o purificare cu adevărat dincolo de mai mereu prezentele corectări şi acoperiri ale fiicei şi soţului de teama aparenţelor şi a unei « imagini perfecte de păstrat ».

 

 

 

Pe lângă acest schimb de roluri şi psihologii asumate, mai avem două participante la această viaţă. Una este prietena de suferinţă şi sponsorul ei în cadrul « Alcoolicilor Anonimi », o femeie care şi-a pierdut copilul la naştere din cauza sevrajului de alcool, dar o mână de fier îmbrăcată în catifea, care o ţine bine de mână pe Joanna, şi-i este sprijin mult mai devotat decât mama ei. Alături de ea, Tracy Mandy, o tipă cu multe condamnări la activ, cu multe expresii de jargou adolescentin stradal, dar care o iubeşte nespus pe « mama ei » cu chip de Joanna. Aceste două personaje din urmă, nu însă cu o importanţă mai redusă, creează echilibrul piesei, pentru că oricât de ciudat ar părea, Joanna şi Melissa reprezintă ideea de « normal », căci ele mai pot schimba ceva, nu există un « copil mort, căruia îi cer iertare la malul mării în fiecare an » aşa cum se pedespeşte singură prietena ei, şi nici o mamă dispărută şi insensibilă cum a avut Tracy. Cuplul acesta din urmă face tot posibilul să forţeze împăcarea şi conştientizarea unei noi şanse a vieţii pentru cele două, una prea sensibilă şi emoţionată, cealaltă prea rece şi orgolioasă, ce nu recunoşteau nici una că le e dor una de cealaltă fără prea multe imbrobodeli în cuvinte şi primiri emoţionate. Până aici e totul minunat, ai zice că până la urmă se vor împăca şi vor trece peste această treaptă a noua, care presupunea « să-ţi ceri iertare celor cărora le-ai greşit cel mai mult cât timp ai fost beată ». Dar iată că scriitorul chiar a vrut să joace un rol dublu aici, faustic chiar aş zice. De ce, mă întrebaţi desigur. Pentru că fetiţa, acel « monstru fără copilărie, aproape perfect în orice » îi cere mamei să devină alcolică din nou ! Îşi vrea mama înapoi acasă, înapoi la fel, înapoi în rolul în care ea putea să fie cu ea mereu, în care o putea depăşi chiar fiindu-i de folos şi poate aş întrezări eu, devenind umană astfel, recăpătându-şi faţa bună şi copilăria totodată. Aici e nota cea mai înaltă la care te aduce spectacolul, într-o regie perfectă cu un decor contemporan, dintr-un apartament cotidian, impersonal. Toată acţiunea te duce ca-ntr-un carusel prin văi şi munţi de emoţii, unele bune, altele enervant de obsedante, cum e cazul măştii lui Missi în viaţa ei alături de soţia nu prea deşteaptă a tatălui. Treci de la extaz la tristeţi compătimitoare şi partizane Joannei ; înnebuneşti urmărind-o pe Tracy în jocul ei maniaco-depresiv de « copil-dur » datorită experienţelor avute, care a învăţat că e mai bine să râdă şi să se laude cu astfel de cicatrici de război familial ; te enervezi la maxim privind calmul englezesc al Melissei dar plângi când surprinzi, asemeni marilor actriţe, un licăr ce schimbă imediat sentimentele şi trăsăturile feţei într-una de copil suferind şi naiv şi te loveşti de duritatea, amestecată cu durere şi remuşcare asumată a prietenei, mâna de fier din catifea pe care o simţi la fel şi tu ca spectator nu numai Joanna.

Sunt doar patru dintre oglinzile unei femei, căci putem spune pe bună dreptate că mai sunt destule feţe ale femeii care nu-s punctate aici, şi sincer nici că-şi aveau rostul.  Prietena, fata, mama, colega sunt doar tipologii aproximative care trec de la una la cealaltă ca-ntr-un joc cu elasticul, încât la un moment dat nu mai ştii cine pe cine joacă. Si pe bună dreptate se întâmplă aşa pentru că o fiinţă umană, şi mai ales o femeie e schimbătoare şi are atâtea oglinzi în care să se uite atunci când nu-i convine ce vede încât aproape imediat adoptă un alt rol mai plauzibil emoţiilor prezente. Singura, Joanna pare că trece treptat prin faţa tuturor oglinzilor, de la fiica de-nceput, la colega curajoasă de la birou, la prietena sinceră de acasă, psihologul-mamă perfect pentru Tracy, soţie sau ex-soţie, un pic geloasă, mamă-amică şi uneori chiar străină- atât de bine primeşte loviturile Melissei- şi ajungând până la urmă la simplul rol, în faţa singurei oglinzi căreia i-a rămas confidentă până la capăt, aceea de ..femeie. Simplă femeie care recunoaşte că are probleme, că vrea să şi le rezolve şi că are curajul s-o facă, cu un pic de împins de la spate din partea prietenei şi sponsorului ei.

          Iată de ce am vorbit de oglinzi şi iată de ce am considerat că e un spectacol care merită luat în seamă. Nu numai mesajul lui anti-viciu trebuie să-l aveţi în vedere ci şi simpla persepctivă asupra unei femei. De aceea am început cu o întrebare, oarecum pentru a vă face mai deschişi asupra aceea ce aveam să scriu aici, dar şi asupra dumneavoastră înşivă. Dacă vă-ntrebaţi în continuare e bine, dacă nu vă invit ca de obicei să mai luaţi o gură-de-teatru.

 

 

 

 

 

 

 

 

 * cronica publicata pe http://www.ceascadecultura.ro, 2011.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2498

 

Note informative-

( Revista Sibiu, nr 134/ 19-25 martie 2011, format pdf.)

http://25hteatru.wordpress.com/.

http://www.unatc.ro/Evenimente/2010comediaTine.html.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s