Nefericire…

M-am obisnuit sa plang, m-am obisnuit sa fiu in tandem cu lumea, sau cu lumea mea, m-am obisnuit sa fiu nefericita..Oare de ce ? Oare de ce suntem asa mereu, atunci ne vine greul devenim lenesi si comozi si acceptam nefericirea ca pe cea la indemana prietena dintre toate. Ea e acolo mai mereu, nu-ti cere nimic, nici nu trebuie s-o scoti mereu la o cafea, la un eveniment. Nefericirea n-are nevoie de invitatii sau de share pe fb, e acolo tot timpul, trebuie doar sa te gandesti la ea. totul merge bine si deodata te simti stingher si nelalocul tau si nu intelegi de ce, devii extras din lume, dintre prieteni si peisajul pe care de abia il pictasei….si te intorci spre inapoi si ghici ce sau cine te astepta acolo, prietena ta veche, te astepta acolo linistita ca ai sa te intorci la ea, curand, stiind ca nu vei fii multumita cu ceea ce lumea iti va oferi, stiind ca nu-ti prea plac schimbarile neavenite si ca tot la ea vei reveni, dorindu-ti inapoi sa-ti vie dorul si melancolia, atat de dragi cand vine toamna si atat de sufocante cand iti doresti iubirea; te strang ca un corset si nu te lasa sa respiri si tu frumos si sa-ti doresti sa implinesti iubirea, visul acela eliberator de tot si toate, fantasma aceea a nemuririi si a fericirii depline, darul celor mai norocosi muritori, dar pe care Dumnezeu li L-a daruit sa le fie astfel viata luminata, frumusetea unui dor in al carui corset, inima nu se sufoca iar aerul respira fiinta ta fara nicio opreliste,  un corset cu panglici albastre de seninatate si zambet, panglici care vor fi doar spre libertate si spre a-ti aminti ca cineva te iubeste… ce vorbesc eu aici, mai mult ca sigur ca voi fi si eu ca toate celelalte femei, voi iubi, voi gelozi, voi tine in mine, ca nu-mi plac scandalurile, si eventula voi pleca, m-am obisnuit sa fac asa, sunt cel mai bun iepure la sprint si la rezistenta, nimeni nu ma intrece…din pacate. Cine mai vrea astazi povesti gen Hannah Arendt si Martin Heidegger, sau Ileana Vulpescu..cine mai vrea astazi eternul unei singure povesti, toata lumea zboara din foare in floare si cand se linisteste in sfarsit, se aseaza si nu-i mai pasa de floare, devin indifirenti… Suntem asa, stabilitatea ne ofera comfort si totodata ignoranta unei continuari a povestii, ne ofera doar un traseu liniar, fara urcusuri si coborasuri experimentale, din care sa iesi mai aproape de celalalt mai mereu.. de ce oare ne limitam la confort si liniar cand iubirea trebuie creata, modelata, apreciata, venerata, plansa si dorita, zambita si mangaiata, traita… Nu stiu, eu fac slalom printre trairi si ganduri, creindu-mi propria scenografie in minte si inima si tot astept precum arogantul care asteapta iubirea, pe celalalt, adica singuratecul fiind al naturii, salbatecul suflet al unei ciute de padure… Si atunci mai stau la o poveste cu propria-mi melancolie si cu nefericirea, care-mi spun ca e mai usor sa le povestesc lor deocamdata totul, caci ma-nteleg fara sa ma judece si poate ca ma iubesc asa cum sunt si paote pentru ca am incredere in ele, mi-au fost acolo, in viata de mult, de la inceput si-mi cunosc trairile mai bine chiar decat mine.. Ce usor e sa porti masti si sa fii fericitul din Ancona, ce greu e sa fii cu adevarat fericit, si ce slabi suntem, ca nu ne dorim sa ne luptam pentru o viata mai buna( nu sociala, politica si intre noi, umana, afectuoasa). din zi in zi, ne-nstrainam mai tare si ne imprietenim cu altii, crezand ca ne-or intelege, cand noi nu intelegem defapt ca nu ne-mprieteniseram decat cu alte nefericiri si plansuri, nu cu oameni reali.. Asa ca ne place sa fim fericiti dar si mai mult sa fim nefericiti si tristi, e mai simplu si mai comod sa te complaci in nefericire.. E buna cateodata, te alina, te linisteste si-ti ofera in schimb pacea sufleteasca si calmul interior al gandurilor intelepte si inspiratiei, dar ramai la final…singur. N-ai dupa cine plange cu adevarat, n-ai cui sa spui te iubesc, sau mi-e dor, mai omule, nu pleca inca, n-are cine sa-ti gateasca o supa cand esti bolnav, esti singur, singur, singura cu o poveste doar, buna de scris si de..poveste. Asa ca mai gandesc, mai raman sa povestesc cu melancolia pan ce durerea se va satura ea de mine si va pleca la altii si atunci sper cumva, sa intalnesc si prietena cea buna, fericirea care sa aiba rabdare sa ma invete a iubi si a trai frumos prin si cu frumos, rpintre oameni si viata fara sa ma-ntorc sa-mi caut nefericirea. cred ca atunci o sa fie singura si unica data cand nefericirea va fi bucuroasa ptr mine, probabil ca atunci se va retrage din fiinta, evaporandu-se fara dor si jale, stiind si ea destule.

Prosti suntem ca nu vrem sa fim fericiti! Nu ne-am mai plictisi niciodata de viata!

Anunțuri

6 comentarii la “Nefericire…

  1. dagatha spune:

    hey, ai revenit! ce bine!

  2. curand curand 😉 Multumesc !

  3. Panfile Petroschi Bianca spune:

    ma bucur sa vad un ”no”,imi displace ca ai dreptate in articolul tau,dar ma bucur ca vom bea o cafea din cind in cind.Te mai astept pe la mine 🙂

    • Buna,buna si de abia astept noi frumuseti in cafeneaua ta virtuala, imi place foarte mult ce-i acolo. Am sa mai vin in vizita cum sa nu;) Din pacate nici mie nu-mi place sa am dreptate chiar in toate,dar c’est la vie et l’emotion, que’c qu’on peut fait…Din pacate mai e si asa…desi sper sa mai pot schimba ceva cand va veni vremea..un sfarsit de saptamana cat mai frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s