Un portret de-o viată…

 

Acum câteva săptămâni am fost să-mi cumpăr un tablou, un portret mai exact şi din fericire am dat peste ceea ce căutam pentru un eu interior. Era de o complexitate perfectă, cu un decor simplu, tuşe superbe de umbre şi lumini difuze, din spatele cărora apărea o siluetă maiestuoasă, solemnă şi elegantă prezenţă feminină a cărui chip părea că îţi spune acum povestea Antigonei lui Sofocle. Tabloul era o frumuseţe simplă, şi tocmai de aceea te provoca să cauţi propriul eu, propriul labirint prin tot decorul: o uşă, două scaune, un scrin, un fotoliu, o măsuţă cu două pahare şi o sticlă de whisky, care „mirosea a ploşniţă”. Şi în mijlocul acestui întreg decor de teatru, se regăsea aceea siluetă magnifică prin simpla-i prezenţă în acest spaţiu atemporal, Doamna T, „ cu adevărat povestea mea” cum însăşi se descria pe sine într-un interviu la ArCub, doamna teatrului românesc, Olga Tudorache. Dealtfel nici nu poţi s-o cunoşti mai bine ca-n teatru.

 

„T” de la Olga …

„Cine vrea să ştie ceva despre mine, să vină să mă vadă jucând!” sunt doar spusele domniei sale. „ E ca o locomotivă care, pe scenă, vine peste tine, te striveşte, pur şi simplu, te rade, dacă nu te ţii bine pe picioare. Are o energie şi o combustie uimitoare”, o descria astfel regizoarea spectacolului, Liana Ceterchi.

„Portretul” se pliază perfect pe viaţa şi personalitatea domniei sale, iar colaborarea cu Ana-Maria Bamberger nu face decât să desăvârşească o viaţă de teatru. Dealtfel cele două nu sunt la prima colaborare; după „Noiembrie” în 2003 şi „Peşte cu mazăre” în 2004, „Portretul doamnei T” este cel mai „preţios” cadou oferit spectatorilor de către dramaturgul Ana-Maria Bamberger şi actriţa Olga Tudorache. Întâlnirea acestor suflete mari a avut loc însă cu mulţi ani în urmă, într-o seară de martie a anului 1982, când „Doamna Olga a coborît, maiestuoasă, scara care duce spre holul Teatrului Foarte Mic, părăsit de spectatorii care plecaseră de mult acasă şi unde rămăsesem numai eu, aşteptînd-o, pe jumătate moartă de frică, sub ochii unui portar nemulţumit. S-a oprit în faţa mea, m-a privit o clipă mijindu-şi ochii, şi a spus : „Măi copilule, să ştii că ţi-a călcat cineva pe fular!” şi apoi, fără vreun alt cuvînt, s-a apucat să cureţe urma acelei tălpi de pe albul fularului ca şi cum pentru asta o aşteptasem – şi poate ca aşa şi era. Ăsta a fost, primul moment. Şi aşa a fost tot ce a urmat. Cumva perfect. Potrivit. O potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte, şi care nu înceteză să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar mai ales cu mereu surprinzătoare bucurii.”(Ana-Maria Bamberger).

 

 

« A » de la Bamberger…

Născută la Bucureşti, cu o carieră medicală şi academică strălucită, cercetător în cadrul Facultăţii de Medicină din Hamburg, Ana-Maria Bamberger scrie piese de teatru. Şi-a început cariera de dramaturg în 2003 iar lucrările sale continuă să fie regizate nu numai în România ci şi în Germania, Israel, Canada şi Statele Unite. Regretă şi în ziua de azi că nu şi-a urmat  prima mare pasiune, teatrul, dar se bucură pentru concretizarea lui în piesele sale. Pe lângă cele trei piese ale sale, Ana-Maria Bamberger a mai eliberat o piesă, spre delectarea spectatorilor, „Belvedere” , jucată prima dată la Saaebruecken, în Germania şi prezintă povestea unei scriitoare, pe cât de celebră, pe atât de excentrică, ce se mişcă abil între realitate şi iluzie.

 

„ Doamna T sunt eu !”

Intrând în sală, ca să văd mai bine „portretul Doamnei T”, m-am trezit în faţa unei uşi, şi dincolo de ea, o grămadă de amintiri, portrete şi instantanee ale clipei, totul învelit frumos într-o „blue raincoat”, fredonată în surdină de Leonard Cohen. În umbră stătea o poveste, aşteptându-ne să intrăm şi să purcedem apoi cu toţii, ca într-un răgaz al timpului, într-o călătorie. Totul era perfect, într-o compoziţie complexă de nou şi vechi fără nici un pic de „prea mult”. O regie minunată, îmbinând elemente, lumini şi jocuri de umbră, totul „asezonat” cu un decor simplu, dar suficient pentru a lăsa povestea să-şi creeze propriul drum în faţa noastră.

Am intrat pe uşă odată cu pictorul Marius David (actorul Lucian Nuţă), venit din partea unui admirator secret pentru a crea un portret al marii actriţe. Acest simplu fapt ne-a întrodus dintr-odată într-un spaţiu aparte, unde amintirile păreau că se căutau reciproc în sertare demult închise, pentru a reface linia unei vieţi.  După ce trece testul primului contact cu o „babă urâcioasă” cum singură avea să recunoască în final, pictorul va încerca în decursul a câtorva zile să creioneze un portret, comandă pentru „cineva,îl cunoaşteţi sigur”. Va deveni la rândul său însă pensula cu care doamna T îşi va picta singură povestea cu umor, poezie şi tandreţe. Aparent necunoscuţi unul pentru celălalt, „Ulise” versatil şi subtil şi un „Achile” simplu şi adevărat, două dileme platoniciene, dacă îmi este îngăduită analogia; ea, o veche actriţă cu un umor englezesc sadea, ironico-sarcastic, foarte dură, rece, „înţepătoare” chiar, şi el, un pictor inteligent,secretos, plin de tristeţi amare, subtil şi de un mare calm în faţa „atacurilor”, aceşti doi oameni vor ajunge ca doi bătrâni la gura sobei, povestind şi plângând după amintiri, purificându-le.  Şi astfel din simple linii, „amintiri trăite şi rămase pe chipul unui om” vom ajunge să vedem în final un portret veritabil, care cum bine parafraza Doamna T din Oscar Wilde, va emana o părticică din eul propriu pictorului. Ironii fine, umor de clasă, tristeţi retrăite frumos cu melancolia unui tango, toate converg într-un spectacol extraordinar.  Fiecare îşi aşterne amintirile ca într-un joc de şah; cu fiecare mutare afli şi înţelegi mai mult despre celălalt şi totadată despre tine.  Asemanarea cu dilema platoniciana n-a fost întâmplătoare  deloc; jocul de la „uşă” de-a nestiutoare a pus-o pe protagonista intr-un alt rol, rolul lui Socrate ce scruta fiecare suflet din fata lui. Dar acest Socrate are la inceput o masca mult mai pregnantă şi nu una de sticla transparentă ca acelea pe care le descria Octavian Paler în a sa „ Viaţă pe un peron”, una identică cu cea pe care , dacă pot spune asa, o purta Socrate când dialoga atunci,în timpuri demult stinse, nu numai apuse, cu ideile personificate. Doamna T trece apoi de la Socrate la copii lui, Achile şi Ulise, jucându-se rând pe rând, de-a unul de-a celălalt. Frumuseţea însă a venit atunci când am descoperit că acel simplu pictor, a intrat în joc şi a  devenit la rândul lui un Ulise din Achile şi un Achile din Ulise. Ceea ce n-a reuşit să afle Socrate şi Platon prin al său personaj, au aflat aceşti doi actori pentru noi, au aflat cum e să fii om.

Portretul Doamnei T” este un tablou de teatru, o bucurie nespusă pentru spectatori şi cred, o clipă de răgaz la un taifas cu lumea pentru actor.

Când am păşit în sala de spectacol şi m-am trezit cu atâtea portrete, imagini din multele spectacole ale doamnei Olga Tudorache, m-a cuprins aceea frumoasă emoţie a respectului pe care demult nu am mai trăit-o în teatru. Şi nu numai, tot tabloul dacă pot spune aşa, m-a transpus pe scenă, eram acolo cu ei, plângeam, râdeam cu cele două suflete, legate într-o singură poveste, ce se scria în faţa noastră. Venisem ca şi pictorul, să o cunosc pe „doamna T”, şi scrutam scena în căutarea febrilă a adevăratei poveşti. „ Mă gândisem”, trebuia să fie  portretul marii noastre actriţe şi îmi pusesem intuiţia la lucru în căutarea adevărului; am ajuns în schimb, direct în piesă, începusem să „simt” exact ca atunci, când copil fiind, te duc ai tăi părinţi la teatru şi tu începi să strigi din sală ca să salvezi personajul pozitiv. Aici în schimb am simţit doar  şi nu am mai ştiut unde se opreşte viaţa şi începe teatrul. Ne-am lăsat prinşi în poveste, şi ne-am „pictat” noi înşine pe pânza portretului odată cu amintirile doamnei T. O să ne fie tare dor de un asemenea „taifun actoricesc”, şi o să mai treacă ceva vreme până ce o să rămânem şi noi , mici portrete cu urme de amintiri pe chipuri.

„ Beau whisky dar îl detest”, „Honoré du Borcan”, plăcinta cu brânză şi al ei „suflă, că altfel te frige şi nu-i simţi gustul..” o parafrazez şi eu pe doamna Olga Tudorache şoptindu-vă un pont: dacă vreţi să înţelegeţi şi s-o cunoaşteţi, „poftiţi la teatru” şi simţiţi!

 

 

stiri-cultura-2802586-premiera-teatrala-olga-tudorache-portretul-doamnei-arcub.htm

 

Portretul doamnei T. Das Portrait der Donna T., Ana-Maria Bamberger, Timişoara, ed. Brumar. 63 p.

 

articol aparut in ceascadecultura, 19 ian 2011.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s