Visele şi oamenii… sau…..Bătrânul meu cais…

Cineva scria intr-un articol despre vise cam asa>  pentru a le cultiva da-ti timp tie si lasa-te purtata din nou de val, privind in zare, lasand imaginatia sa zboare libera, sa hoinareasca prin capul tau.  Si mai apoi „gaseste un copac batran, stai la umbra lui si priveste cerul, trimitandu-ti gandul sus” ca pe o minge de joaca. Sa te joci cu un gand ludicamente. Ei, stam asa si ma gandeam, ca asta nu suna rau, nu suna rau deloc. si eu mai alergam cu bucurie cand imi revedeam batranul cais ce ma astepta in fata casei, cu fiecare an mai aplecat, cu fiecare an semanand din ce in ce mai mult cu turnul din Pisa. De multe ori mi-era si teama pentru saracele vite, atarnate de bunicul in bolta, ca or sa fie strivite de grandoarea acestui copac, atunci cand va cadea. Din fericire, exista horticultura si il redresam in fiecare an, la taierile primavaratice, sau tomnatice, ma rog, la aiastea nu ma pricep, deci …. De multe ori l-am luat in brate pe acest mare batran cais, care umplea curtea de culoare atunci cand inflorea si care pornea o ploaie de petale japoneza la prima pala de vant. Era o feerie primavara acasa, totul plin de culoare, de parfum, o nebunie pantagruelica de culori si forme. Batranul meu cais, inca sta acasa si ma asteapta, sa mai dau fuga si sa-l imbratisez cu drag, schimbandu-mi cu gingasia lui tristetea ca un parinte ce-si mangaie pe frunte copilul. Batranul meu cais, da, mi-a fost un suflet primitor intotdeauna. Odata stiu ca i-am daruit o panglica galbena, gandindu-ma la Frank Sinatra

i-am legat-o frumos la gatul unei crengi. Era asa de frumoasa, acolo in copac, printre diferitele tonalitati de anotimpuri.  O mai are si azi inca.. e drept mai murdarita de vremi, mai plouata, ciufulita, nu mai are aceeasi intensitate de galben cald si primitor de narcisa salbatica, dar ori de cate ori revin acasa si o privesc, imi readuce zambetul pe buze. Batranul meu cais, ce mult te-au covarsit anii si roadele tale, cator pasari nu le-ai fost adapost si agora de sporovait si filozofat… batrane drag cais… tare dor mi-ii de bucuria copilariei cand te vedeam ca un titan in curte, cum tronai si cum ne mai trazneai cu cate un traznet sub forma unei caise gigantice, dulce si zemoasa, gata parguita si parfumata, din crengile cele de sus, la care nu ajungeam- copchii mici de inaltime, ce sa-i faci, .. si cum ne mai botezai cu cate un rod parfumat cand nu eram atenti si treceam pe la umbra ta.. stiu, stiu ne pedepseai ca te tot scuturam de caise, dar trebuia sa ne ierti si tu, ca erau prea bune. Ei lasa, si noi te-am iertat, caci si noi ne distram cand ne trezeam colorati cu o pata de culoare. E drept, se cam strica distractia, cand veneau adultii si mama, tantele si ne vedeau pleostiti cu caise, dar nu, nu dadeau vina pe tine, si nici pe gravitatie ci..doar pe noi, saracii, ca de copii omului, draci goi, vorba romanului. De mici, n-aveam drepturile alea din carta, cu privire la prezumtia de nevinovatie. Ce vina, ce nevina, o zbugheam prin gradina si ne hlizeam de numa, ca doar no, la fuga aveam dreptul, chiar daca nu era mentionat in nicio carta; era la noi, local. Eh, caisule drag, ce vremuri frumoase, erau odata, dar… stai sa ma opresc nitel, ca am ajuns ca-n Pescarusul sau Livada de visini de la Cehov. Dar nu-i rau, ba nu-i rau deloc. Cine spune ca visul si imaginatia nu pot sta si-n amintire? !  Da, dar cineva mai spunea si o alta vorba, ca de la ea pornisi, si cum is vorba lunga, vorba Letei,  ar fi bine sa ma intorc pe cararuie si sa spui ce am sa spui. Ei vorba cea e aiasta: ca la umbra marilor stejari nu creste nimic. Amu, nimeni n-a zis nimic de specie, in articolul cu pricina, si ma gandesc eu in stilul lui nea Marin, ca nici visele, n-0r fi ele toante sa steie toate numa la umbra unui copac, .. o mai tulesc si ele prin imprejurimi, mai vine un om, mai sade la umbra, i se mai furiseaza doua vise pe umeri, si cand pleaca.. au plecat si ele, tusti de sub nasul copacului, ca si Ulise sub oile ciclopului. Asta daca presupunem ca un batran copac e si un cufar plin de vise si intelepciune din natura. Si eu cred ca putem lasa presupunerea ca adevar cateodata, caci merita si ea, natura, increderea noastra de copil si de om mare. Si sincer, nici nu stiti ce frumos e sa strangi in brate un copac batran si sa plangi de fericire ca l-ai regasit. Uneori e o emotie mai frumoasa decat aceea de a-ti revedea familia, e chiar mai calma, mai linistita si mai plina de armonie si iubire.E pur si simplu, portia ta de pace interioara si bucuria naturii, ca te vede intors la ea.

Dar va recomand, mereti acasa si uitati-va la batranii casei, de la batranii bunici ce asteapta cu dor ochi cunoscuti in poarta, la batrani arbori ce v-au leganat itele copilariei, si care va asteapta cu parfum de primavara, gata numai pentru voi. E darul lor pentru voi. Eu stiu, si il simt intotdeauna cand vine primavara si stiu ca trebuie sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru bucuria exploziei de culoare, parfum si frumos ce vine odata cu martisorul. Si mai trebuie sa-i multumesc lui, caisului meu batran, bunicul meu natural, cu multi  multi ani la purtator, pe lantul de inele plin, al ceasului sau biologic. Iti multumesc batranule cais, pentru primavara ce-mi oferi de fiecare data cand revin si esti plin de floare. Iti multumesc ca-mi croiesti cea mai frumoasa rochie posibila, cand ma imbraci in ploaia de petale roz si parfumate. Iti multumesc pentru simpla mangaiere ce-o aduci odata cu aleanul adierii unui vant de primavara. Iti multumesc ca ma asculti si-mi mangai crestetul cu ale tale flori nepretuite~~~~

P.s. Amu chiar ca mi s-o facut ase un dor de acasa de numa, dar din pacate sta teatrul cu coasa in spate si-mi zice „scrie, scrie”. E bine, deocamdata, decat sa-mi stea alta masca cu coasa in spate, mai bine teatrul si istoriile ca astea inca nu taie si spanzura, deocamdata 😉

va doreste si semneaza un suflet primavaratic cu dor si parfum de iubire~

Anunțuri

4 comentarii la “Visele şi oamenii… sau…..Bătrânul meu cais…

  1. dagatha spune:

    Vise și copaci…
    Mie îmi e dor de copacii mei…de copacii copilăriei…din păcate nu pot să-i revăd.
    Când eram mici, ne alesesem fiecare câte un copac din livadă. Eu aveam un măr..
    Îmi plăcea să zac așa cocoțată…
    Eh…vremuri…

    • christinemariedavid spune:

      eu ma suiam intr-un visin, era mai mare si mai batran, dar avea trunchiul jos pentru pitici ca noi. Acolo stateam eu si contemplam lumea din baobab. Interesante coincidente.. Cu mare drag cand mai vii pe la Cluj, mi-ar placea sa ne intalnim, sper amu ca nu si semanam, 😉 dar sa stam la o poveste si-un ceai, mi-ar face mare placere. si asa ne cunoastem si schimbam idei, cine stie, poate filosofia de viata difera si pot invata ceva de la tine, 😉 ce zici? you accept the challenge ?

  2. dagatha spune:

    în Cluj nu am mai fost de 3 ani. Anul ăsta ar trebui să facem întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultății…Nu cred că se face…
    Sunt cam departe pentru o vizită..dar nu se știe niciodată…De învățat de la mine…eu știu…poate mai curând invers.
    Mulțam de invitație
    🙂

  3. christinemariedavid spune:

    Oricand avem de invatat si de oricine 😉 era vorba unui traznit invatat: Daca eu am un mar si tu unul si facem schimb, amandoi vom avea tot in mar. Dar daca eu am o idee si tu una si facem schimb de idei, amandoi(ua) vom avea cate doua idei 😉
    Cine stie cum ne vom intalni din intamplare sau menit, important e ca avem acelasi tel de frumos cultural;) si asta conteaza 😉
    (

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s