sta un suflet

La fereastra ochilor mei sta sufletul meu.. El sta si asteapta precum doamna T din celebra piesa de teatru, asteapta sa se intample ceva, asteapta ca acea umbra de sub felinar sa-si ridice ochii spre cer si sa-l zareasca. Si prin aburul iernii sa-i „fumeze pana la capat” parafrazand textul piesei, un zambet, o inima. De ce oare nu putem disocia sufletul de inima, de ce merg ei mana-n mana, acest cuplu teribil de sensibil. Unii mi-ar spune ca altul e cuplul, ratiunea si sufletul, creierul( sau ficatul la grecii aceia albi de marmura) si inima. da, au dreptate, e corect, dar cateodata la mine pare ca echilibrul piesei e mai „de negasit”: ori intra in scena ratiunea cu tot atacul ei, ori sufletul gonind pe inima ca un nebun disperat, a carui singura salvare-i este speranta,” motor curent al vietii lui” vorba lui Liiceanu. cateodata se asterne asa o pace calma, intre cele doua atacuri de roze, ca poti sa dai in ipohondrie inversa. adeca, faptul ca n-ai nimic isca gandul ca ai ceva ;)) no, amu gata cu gluma.. chiar lasand la o parte si dezechilibrul si deznadejdea disperarii.

Cand am citit aceasta metafora a ochilor-fereastra, m-am intors catre mine si am incercat sa ma privesc, sa deschid fereastra si sa vad sufletul. si mi-a fost frica sa fac asta, dar totusi uitandu-ma parca nu-l vedeam, asa era de mic, ascuns acolo cu toate bucuriile lui din amintiri, in jurul sau, creindu-si propriul scut de aparare. sau n-am vazut bine, si era iesit deja, zburase, si atunci e clar de ce nu l-am vazut. cert e ca greu m-am intors catre el, si rusine mi-e ca a facut-o sintagma emailizata si nu umanul. ba da, umanul mi-a tras o palma azi, a murit un suflet drag mie, Parintele Bartolomeu, cu toate ca speranta multora era la lucru spre a-l face bine… dar n-a fost sa fie si singurul om care mi-a dat vestea a fost mama. M-a sunat si mi-a spus, o alta palma umana dar calda, caci amandoua il admiram pe acest suflet de cer. ne-a unit un gand al tristetii, al pierderii unui om drag pe care nu l-am apreciat destul cat a trait.te simti vinovat, te simti neputincios, crezi sau te indoiesti, incerci tot felul de etichete psihologice normale dar tristetea e tot acolo si rusinea si dorul la fel. Si acum ma intreb, de ce oare nu ne oprim sa simtim si bucuria la fel, de ce trecem repede peste emotia care de fapt ne hraneste sufletul spre a se putea ridica la fereastra. ce daca, apoi el devine trist la ceea ce vede, devine sperios au ba, inchide fereastra. tot acolo ramane, nu pleaca din spatele sticlei, e tot acolo, asteptand sa deschida fereastra cand felinarul se va stinge si cand va putea respira un aer rece de iarna, trimitand la randul sau, un gand. da el un suflet, un gand in infinitul rece si cetos al zapezii din iarna…

 

p.s. partea cu studiul durerii si tristetii in sufletul nostru, e destul dezbatuta, au scris destui despre acest lucru, incat nu am vrut sa pun note de subsol la o cronica de spectacol sufletesc interior. salutare neica si bonjur!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s