Coincidente cu Anca Doczi

facebook

O seară de vineri, câţiva colegi şi un spectacol. Stăteam cu toţii şi asteptam în faţa teatrului Puck să vedem „ Femeia ca un câmp de luptă”, de Matei Vişniec, în regia Monei Marian, şi despre care auzisem numai critici pozitive.

Am intrat, am văzut o doctoriţă încercând să se elibereze pe sine odată cu Dora, femeia bosniacă, am trăit ca spectator emoţii contradictorii, şi am ieşit fără să comentez nimic, căci orice cuvânt era slab în faţa teatrului. Văzusem ceva frumos pe scenă, văzusem teatru cum demult nu mai credeam că am să mai văd.

După acea seară, am învăţat să admir din nou. Ajungând acasă am început să caut cât mai multe date despre cea care jucase rolul doctoriţei Kate, şi ..coincidenţe : proveneam din acelaşi oraş, terminasem amândouă la acelaşi liceu, şi amândouă aveam legătură cu teatrul, ea performa, eu de abia începeam.

Şi mai pot spune cred, o a patra coicidenţă, după acel spectacol, ideea de teatru social-politic. După o primă întâlnire la o cafea, am realizat că am dat de o persoană extraordinară, un „cal breaz” după cum se autointitulează, în lupta culturală pe care a deschis nenumărate fronturi, o actriţă fără nazuri şi epoleţi, un om simplu dar curajos în aceeaşi măsură. A fost de acord să împărtăşească cu mine, coincidenţele vieţii ei şi iată ce a ieşit.

Eterna intrebare ” de ce de la Constanta la Cluj”? Acolo a fost sa fie intalnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj ?

De ce eternă? A, toată lumea ne întreabă de ce ne-am mutat din Constanţa aici… Iţi vine să crezi că acest oraş e încă un fel de „mit”? Am venit la Cluj împreună cu familia mea când aveam 18 ani şi intram în ultimul an de liceu. Tatăl meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici în fiecare vară. 15 iunie era întodeauna data în care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei mă duceau la avion, şi bunicii mă aşteptau pe aeroportul din Cluj. Mă întorceam toamna la Constanţa cu plânsete şi văicăreli. Să spunem că ne-am întors acasă…Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oraş Interzis”, micul meu imperiu… J

 

Prima ta răscruce cu teatrul? Când ai ştiut că vrei să joci şi cum ai reuşit să-i convingi pe cei din jurul tău de drumul tău?

Răscruce ? Nu !! Întâlnire ? Da…cred că mai degrabă că au încercat să mă convingă ei pe mine.. Am ştiut că vreau să joc mai în ultima vreme…cu ceva timp după ce am început să joc. Ca la unele întâlniri, uneori te duci nepregătit…uneori ai întâlniri oarbe…şi mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost întâlniri minunate şi de neuitat.

Care sunt oamenii carora le datorezi „actriţa” de azi din tine?

Cu întrebarea asta ai cam încurcat-o… J Pentru că o să ai mult de notat !! Cum îţi spuneam, am fost educată să înţeleg teatrul ca pe o întâlnire. Şi fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul într-un fel. O să o iau de la început…Apropo de coincidenţe. Ştii cum îl chemă pe profesorul meu de engleză din liceu care m-a îndemnat să dau la teatru…şi datorită căruia m-am prezentat la examenul de admitere ? Domnul Beckett …Găseşti ceva absurd în asta ? Bun apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-aş menţiona aici pe domnul Arian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedică când am încercat să fug mâncând pământul. După un an mai ciudat de studenţie teatrală, am dat examen din nou…Şi atunci am cunoscut-o pe cea mai importantă « întâlnire » teatrală din viaţa mea : Prof.dr. Miriam Cuibus. Iar alături de dânsa trebuie să îi  menţionez pe foştii mei colegi de clasă…pentru că vezi tu, munca în echipă, cu toate momentele ei, te formează în spiritul acelei echipe şi cred că evoluţia fiecărui individ se datorează şi celorlalţi din acel grup… apoi, urmează coordonatorul meu de masterat, Hathazi Andras, ale cărui cursuri mi-au limpezit gândirea teatrală. Tot în aceiaşi ordine de idei trebuie să îi menţionez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am învăţat enorm – nu numai la clasă, ci din toate întâlnirile cu dânşii, mai mult sau mai puţin formale : Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca şi Mihai Măniuţiu, regretatul profesor şi dramaturg Constantin Buricea şi prof.dr. Miruna Runcan. Bun şi acum vine partea de « practică » a meseriei. Regizoarei Mona Marian îi datorez ore şi zile întregi de muncă extraordinară, inspiraţie şi descoperiri. Actriţa pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet şi omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bonţidean. De la ea am învăţat enorm. Iar forţa ei creatoare te năuceşte, nu-ţi dă pace şi te forţează să fii şi tu la înălţime. Iar la final, dar nu în ultimul rând, omul căruia îi datorez devenirea mea de azi şi unele dintre cele mai importante lecţii de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener în creaţie şi cercetare de nepreţuit.

 

Putem spune şi cărei păpuşi îi datorăm faptul că azi te putem vedea la Puck, jucând şi bucurându-i pe cei mari şi pe cei mici?

Te-ai gândit vreodată că vei ajunge să joci şi să te joci cu ele?

Mă vedeţi la Puck datorită rolului Katia din « Istoria Comunismului povestită pentru bolnavii mintal », de Matei Visniec, regia Mona Marian, piesă concepută iniţial la Teatrul de Păpuşi Puck, secţia Nocturne. Cât despre păpuşi…e puţin mai complicat. Ştii că la orice teatru, mai întâi « duci tava ». Ei, eu am dus tot felul de animăluţe sau obiecte…ca abia după un an să am un rol întreg…cu tot cu mâini si cu picioare, şi asta a fost o înlocuire. (Uneori se întâmplă să trebuiască să joci doar picioare…) Iar după încă şase luni, am putut să-mi asum creaţia unui personaj. Cel mai mult îmi plac şoriceii…

Cum îţi pare acest teatru, acest joc cu păpuşile în comparaţie cu cel « cu oameni »? Unde te regasesti mai mult?

Ăsta nu e  teatru cu oameni ? E tot cu oameni, doar transmisia e diferită. Masca arată altfel şi este arătată prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, şi chiar profesioniştii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, consideră teatrul de animaţie un gen minor.  Îl numesc teatru de animaţie, pentru că tehnicile folosite nu se reduc doar la păpuşi. Ca efect, nu există cronică de teatru de animaţie, iar actorii păpuşari nu sunt vedete…nici măcar locale. Mă rog, asta e o situaţie românească… Să ştii că meseria de actor păpuşar este foarte grea. Consumul de energie psihică şi fizică este mult mai mare decât în teatrul de dramă. Uneori ajungi să stai ore în şir într-o poziţie foarte incomodă şi totuşi trebuie să-ţi foloseşti corpul la maxim. Animaţia nu stă într-o mână şi o voce, stă în multe alte resurse. Dar despre asta trebuie să vorbeşti cu colegii mei care au mai multă experienţă. Mă regăsesc în spectacolele frumoase şi inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am învăţat un lucru extraordinar din teatrul de animaţie…să stau cuminte în spatele măştii, pentru ca masca să poată prinde viaţă.

 

Ştiu că împreună cu Mona Marian aţi iniţiat secţia de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de către public la început?

Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulţi. Aşa că secţia Nocturne e o « Cenuşăreasă » a teatrului…Dar publicul pe care îl avem şi l-am avut până acum a fost încântat. Poate la întrebarea asta îmi răspunzi tu. Chiar mi-ar place să ştiu în mod real cum e privită secţia Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian : http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului în care am gândit această secţie.

Pot spune că mă înscriu şi eu în categoria spectatorului încântat şi chiar fericit că vede în sfîrşit un mesaj adresat  direct publicului, axat pe probleme reale din viaţa de zi cu zi. Mă bucur să văd şi teatru care încă mai ridică « oglinda » în faţa societăţii.


Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bonţidean. Cum s-a născut ea, care  v-a fost coincidenţa drumului ce avea să devină o foarte frumoasă colaborare? V-amm văzut jucând împreună în „Femeia ca un Câmp de luptă”, cum a fost să joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniacă, personajul ei?

Cu Dana e o poveste foarte frumoasă !! Noi am conceput spectacolul « Istoria Comunismului… »  prima dată în limba engleză. Urma să plecăm cu el în Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul în limba engleză, iar eu nu pusesem niciodată mâna pe o păpuşă…sau în păpuşă…Trebuiau manevrate trei păpuşi, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc…e femeia care vorbeşte cu Stalin şi care se dă de ceasul morţii, ridică teatrino-ul pe sus, ameninţă cu pistolul…Ei, aşa ne-am hotărât noi să încercăm ca eu să fac vocea şi ea mânuirea. În mod normal e o sarcină dificilă…ca dublarea la film, gura poate merge într-un fel şi vocea altfel. Dar în cazul nostru s-a întâmplat ceva miraculos…Totul a mers ca uns de la început, am construit împreună momentul ca şi cum am fi fost un singur om, ne-am simţit perfect…Asta ne-a unit.

Cât priveşte psihologul nu este un inamic…Dar in fine, noi nu ne confundam cu personajele noastre şi cu relaţiile lor.

Ai scris într-un articol publicat în Studia Dramatica de experienţa actorilor şi a publicului, şi mai ales culoarea celui din urmă. După reprezentaţia „Femeia ca un Câmp de luptă”, ce culoare a avut publicul pentru tine şi ce culoare crezi că i-ai dăruit tu lui în acea seară?

Cred că e o întrebare tocmai care poate crea confuzii dacă cel care citeşte acest interviu nu ştie la ce mă refeream. Dar hai să ne jucăm puţin : Publicul e foarte diferit în fiecare seară. Aşa că orice spectacol, « Femeia ca un câmp de luptă » sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu…  « Femeia ca un câmp de luptă » e un spectacol foarte emoţionant, şi m-am bucutat să remarc că spectatorii nu au rămas indiferenţi, nu doar referitor la emoţii, cât şi la subiectul piesei. Sunt câteva femei care au venit la aproape toate reprezentaţiile. Ce-ţi poţi dori mai mult ??

În prezent lucrezi la două proiecte foarte interesante; care ar fi acestea si ce impact crezi că or să aibă ele pentru publicul român şi străin?

Nu vrei să îmi pui acum această întrebare…Crezi că ai timp să vorbim despre asta ? Poate cu altă ocazie. O să spun doar atât. Proiectele se referă la construcţia de pace prin teatru, tehnici dramatice şi artă în general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITĂŢII ROMÂNEŞTI, pe care l-am lansat abia de curând cu PATRIR (Institutul Român pentru Acţiune şi Cercetare în domneiul Păcii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru România, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, şi de Artă prin iniţiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veţi auzi în curând). Căutaţi Reconstruction pe facebook şi spuneţi-mi părerile voastre.


De unde v-a venit ideea implementării unui proiect ca Reconstruction în Romania? Crezi ca se va  schimba ceva în relaţia România-Străinătate după o mediere teatrală ca aceea propusă de voi?

Ideea vine dintr-o nevoie personală şi din multe accidente. Vine dintr-o saturaţie a « problemei româneşti » . M-am săturat ca « românismul » să fie o problemă… Dacă se va schimba ceva… ? Asta sper…Şi mai sper să se implice multă altă lume…Tu ai face-o ?

Da, personal cred că se poate schimba ceva dacă ai o echipă grozavă de oameni încrezători şi curajoşi.


Dar să revenim la omul Anca Doczi, care are o energie şi un entuziasm creator teribil, de unde atâta energie şi luptă culturală? Stiu că eşti şi voluntar Artemis,  de unde vin  curajul şi încrederea în artă ca mijloc de mediere a unor probleme sociale?

Care e „motorul” tau secret?

O iau de la urmă…”Motorul” meu secret…care nu mai este tocmai un secret…este chiar teatrul şi viaţa trăită printre oameni ai scenei. AM fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie şi curaj cred că are orice actor, e doar o problemă de alegere cum investeşti acea energie. Dar nu aş vrea să foloseşti cuvinte prea mari, pe care eu să nu mi le pot asuma…ca de exemplu “luptă culturală”. Nu cred că pot vorbi încă de o luptă culturală. Deocamdată sunt nişte acţiuni…Cine ştie mai încolo…J


Ai o multime de „poveşti” (dacă-mi permiţi să le spunem aşa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regăseşti în toate aceste poveşti, lecţii de viaţă, eşti tu în toate acestea?

O, da!!! Încerc să rămân personajul principal în toate poveştile mele de viaţă…Dar să ştii că lucrurile sunt destul de legate şi dependente unele de altele. Par ele separate…dar dacă tragi linia vezi că ele merg împreună, se susţin, completează… Şi mai am încă multe alte poveşti…

Daca cineva ţi-ar fi spus atunci când ai mers pentru prima oară la teatru că vei ajunge să fii tu omul aplaudat de ceilalti, ce i-ai fi răspuns?  Cum e să fii actor, omul de pe scenă şi din spatele măştii, sau din spatele păpuşii?

În clasa a VI-a eu şi prietena mea cea mai bună, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere : eu urmam să mă fac jurnalist şi ea actriţă. A ieşit taman invers. Şi s-a potrivit foarte bine, pentru că amândouă suntem fericite de alegerile făcute şi nu ne putem imagina făcând altceva. Cum e să fi omul de pe scenă ? ( Joc şi teatru de dramă şi mai ales Performance, nu numai în spatele păpuşii) Păi, la aplauze eşti fericit, eliberat. Şi puţin cu conştiinţa încărcată că doar tu eşti acolo, când ceilalţi creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnică fară de care nu poţi face faţă nu sunt pe scenă pentru a-şi lua şi ei laurii…Cât despre mine…Încă am un trac imens. Trebuie să mă arunci cu forţa în scenă…De obicei, caut prima ieşire, caut motive să se anuleze spectacolul…Mi-e o frică…La final e cel mai bine. Dar te întrebi : ce-i cu nebunia asta? De ce te întorci din nou pe scenă? Magie…

Cine a fost „omul de pe scenă” care te-a marcat, te-a făcut să crezi în teatru ca destin al tău?

E foarte bună întrebarea pusă aşa. Profesoara mea de actorie : Prof.dr. Miriam Cuibus ( actriţă a Teatrului Naţional, Cluj Napoca). Dansa m-a învăţat că teatrul e un destin…


Daca ar fi să încheiem  într-o notă coloristică, pornind invers de la o culoare care schimbă lumi, oameni, mentalităţi, ce culoare crezi că ar trebui să-i dăm lumii ca să devină mai blândă?

 

Albastru !!!!! Clar !!!! E culoarea păcii…

 

 

Multumesc mult !

Eu iţi mulţumesc pentru întrebări şi  pentru întâlnire !!!

 

La puţine zile după « coincidenţa » noastră, am revăzut-o pe Anca într-un sublim şi trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te făcea un pic să te cutremuri cu gândul unui deja-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi şi clovni invizibili”, după textul lui Vali Butnaru, în regia şi scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replică cât un interviu, ca să parafrazez,” Dă-mi inima ta, să mă pot sprijini de ea!”

Dacă v-am făcut curioşi, vă invit s-o auziţi pe actriţa Anca Doczi dimineaţa, prin vocea unei păpuşi şi seara, la teatrul Puck, în spectacolele de Nocturne, pentru a vă dărui dileme, sau răspunsuri la ele.

va invit la Nocturne
spectacol la teatru Puck, sectia Nocturne


http://www.ziarulfaclia.ro/Nocturne-la-Teatrul-8216-8217-Puck-8217-8217-+46988.

Acest articol a aparut si pe Ceasca de cultura,

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=1710

 

Anunțuri

2 comentarii la “Coincidente cu Anca Doczi

  1. christinemariedavid spune:

    Un om cu adevarat mare!
    Ce mare bucurie am avut cand am vazut curajul culturii in proiectele acestea noi si faine!!

  2. christinemariedavid spune:

    Acest interviu a aparut si pe „Ceasca de cultura”
    http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=1710.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s