Muzica lui Dumnezeu. Mozart si Salieri

simfonia nr 25 in G minor

A madeus, Peter Schaffer, simfonia nr 25 în G minor. Ce au aceste idei în comun ? Wolfgang Amadeus Mozart.  Ce are el în comun cu noi ? Muzica. Ce avem noi în comun cu muzica ? Dumnezeu.

« În partea din faţă a scenei, într-un fotoliu cu rotile întors cu spatele spre public, stă un bătrân. Pe măsură ce lumina creşte,îi putem distinge creştetul îmbrăcat într-o bonetă ponosită şi eventual, şalul înfăşurat în jurul umerilor.

Salieri ! …Salieri !…Salieri ! »

Iată cum ni-l prezintă Peter Schaffer pe Mozart prin antagonistul său personaj, începându-şi primul act cu descrierea lui, lăsându-ne parcă pradă personajului său, avid de a ne conduce în lumea lui, arătându-ne şi fortându-ne parcă să ne purificăm odată cu el. Căci da, putem porni de la premisa unui astfel de triunghi « armonios », Salieri-Dumnezeu-Mozart, totul convergând în muzică şi genialitatea ei. Astfel am axa piesa pe acest personaj abstract, absolutizat, Muzica ce caută  Genialitatea ca obiect de atins, pătruns, dezvăluit şi eliberat, Muzica devenind atunci un simplu arcuş în mâinile genialităţii, mijloc de exprimare. În această schemă am avea drept adjuvanţi , opozanţi pe Salieri, Mozart şi Dumnezeu ( excludem personajele într-o oarecare măsură de fundal, Regele, oficialii lui, Consance, etc, lăsând tot complexul schelet al piesei să fie axat pe simbol). Cei trei vor purta pe rând masca celui care ajută sau a celui care opreşte. Dumnezeu va fii, şi este, principala forţă creatoare care manevrează iţele partiturilor muzicale, creind lumini şi culori prin ele, cum bine  spunea Andrei Pleşu în al său « Jurnal de la Păltiniş », totul pentru ca muzica să elibereze genialitatea spre Umanitate ca final destinatar, etern şi efemer.

În această complexă abordare am avea de multe ori opoziţia Dumnezeu-Salieri pentru muzică, pentru a-i păstra mereu muzicii genialitatea şi a nu o lăsa să moară în repetitio imitatione de-a rândul secolelor. Avem o luptă a genialităţii dusă de Dumnezeu şi Mozart pe de-o parte şi Salieri pe de cealaltă.

Revenind la piesa noastră, schaffer-iană, totul este făţiş de la scena conflictuală în care Salieri îi declară război lui Dumnezeu pentru ne-genialitatea lui, supărat pe «  acest mic omuleţ, vulgar şi copilăros » pe care Dumnezeu l-a ales să elibereze creaţia geniul muzical.  Căci da, după cum bine spune şi Wagner « esenţa muzicii naive, biruitoare asupra oricărui formalism, se manifestă ca limbaj nemijlocit al inimii,înconştient la acei muzicieni virtuozi ce însumează artistul naiv.  El, cu adevărat inspirat, se aruncă asupra operei de artă cu un entuziasm nebun, şi abia atunci când este gata, când i se prezintă în realitatea ei, câştigă-prin experienţele sale-forţa autentică a reflexiei, care în general îl fereşte de iluzii, în special când e împins din nou, din entuziasm spre opera de artă, dar puterea acesteia asupra sa a dispărut aproape cu totul. Ceea ce însă îl ajută pe  acest compozitor e totala nepăsare referitoare la spiritul de selecţie cu care el se apucă de lucru[1]. Parcă vedem aici scena remodelării marşului de întâmpinare a lui Mozart, scris de Salieri, pe care Amadeus îl prelucrează niţel, crescând totodată roşul emoţiei furioase de pe chipul lui Salieri, transformându-l în aria Fluturelui din Nunta lui Figaro, apoi scena compunerii lui Don Giovanni şi cea mai frumoasă, finalmente frumoasă scenă, colaborarea celor doi pentru scrierea requiem-ului final.

Toate acestea, prezente în filmul lui Milos Forman din 1984, având ca actori pe F.Murray Abraham,Tom Hulce, Elizabeth Berridge,
Simon Callow[2]. Ceea ce face Milos Forman e să se joace un pic cu scenariul lui Peter Schaffer, incepând cu sfârşitul piesei şi creind un cadru de incluziune a privitorului într-o poveste personală asemeni filmului „Fata cu cercel de perlă”(2003), după biografia lui Vermeer, în regia lui Peter Webber, având ca text romanul lui Tracy Chevalier[3]. Acest lucru defapt leagă cele două creaţii artistice, opera şi filmul. Cum ? Schaffer oferă deja cadrul în care Salieri ia contact cu spectatorul încă de la început, într-o scenă pură de teatru, aproape obligând publicul să între cu el în piesă şi să fie martor al crimei premeditate, de-o viată. Milos Forman „ia de mânuţă” privitorul, nu-l obligă, îl stârneşte în curiozitatea-i proprie să intre în joc-film, astfel încât atunci când ne trezim în faţă cu un preot şi cu Salieri, să ne trezim totodată şi în film, fără şansă de scăpare până la finalul filmului. Aş putea spune că filmul e mai subtil în a te păcăli prin curiozitate, dat fiind faptul că încă nu am văzut o punere în scenă de „Amadeus” şi nu pot ştii niciodată varianta regizorală, ceea ce este şi farmecul unor astfel de piese de calibru.

Cât priveşte subiectul, Mozart ca geniu al epocii, bibliografia sa rezonează în mare parte cu textul piesei şi cu filmul, permiţându-se pe alocuri unele erijări de la realitate. De la felul de a fi al lui Mozart, vulgar şi brutal de onest, personalitatea Constanzei, a majestăţii sale, Iosif al-II-lea, „un împărat fără ureche muzicală” şi a tatălui lui Mozart,  marşul scris de Salieri închinat lui Mozart şi transformat de acesta în aria Fluturelui din „Nunta lui Figaro”, la scrierea celorlalte opere mozart-iene, mai toate acestea au veridicitate în bibliografia lui Mozart. Poate doar Salieri, despre care nu se ştie mare lucru, rămânând în istorie, cum a şi dorit într-un fel, „agătat” de opera lui Mozart, poate doar în acest segment să nu putem şti adevărul clar. Nesigură însă mai este şi acum, controversa morţii lui Mozart, ce după cele două opere artistice, nu poti zice decât „ chiar l-a otrăvit pe Mozart pentru muzică? Trebuie documentat !”. Evident un sâmbure de adevăr al invidiei geniului muzical există dar poate, totuşi, nu a culminat cu o crimă.

În ceea ce priveşte operele „micuţului om” de geniu, ele au fost scrise exact cum le spune şi filmul şi Schaffer. Chiar am putea spune că filmul le ilustrează şi mai bine prin însăşi muzica creată şi dezvăluită în film, într-un crescendo al creatorului, odată cu momentul fiecăreia dintre ele. Cel mai sublim pasaj este acela al operei Don Giovanni, care este perfect încadrat în film, de secvenţa venirii tatălui la el acasă şi culminând cu dărâmarea decorului din piesa cu acelaşi nume.

 

Omul şi piesa de teatru…

Începând să citesc Amadeus, m-a furat parcă de la început, literă cu literă, geniul scriitoricesc şi m-a dus direct în sala de spectacol, cu toate luminile stinse şi cu scena mare, întunecată care, încetul cu încetul,începea să-şi dezvăluie bobul de neghină, ce avea să ducă toată piesa în spate. Vedeam deodată un fotoliu, întors cu spatele, care încet, încet se întoarce către noi. În acel moment îl văd pe Salieri, bătrân, cu ochi sfredelitori şi cu ironie în glas… „ Vi saluto! Ombri del futuro! Antonio Salieri- a vostro servizio!”[4]

„Parcă, parcă vă zăresc cum staţi în şir şi aşteptaţi să vă vină rândul la viaţă. Năluci ale viitorului! Iviţi-vă. Veniţi în această încăpere prăfuită, acum, la ceasul acesta timpuriu de după miezul nopţii, în întunecatul noiembrie al anului una mie opt sute douăzeci şi trei, veniţi şi ascultaţi-mi spovedania! Păşiţi în acest loc şi rămâneţi cu mine până-n zori, numai până-n zori, până la ceasul al şaselea.”[5] E drept, m-a prins, era exact o noapte de noiembrie, la mine doi noiembrie, târziu în noapte şi pot spune că am semnat într-un fel pactul lui Salieri, acest Mefisto al muzicii, căci am închis uşa cărţii la ceasul al 7-lea al dimineţii. Călătoria  aceasta în care l-am însoţit pe Salieri, mai urându-l, mai înţelegându-l, am parcurs-o şi printr-o dedublare faină, văzând cadre şi uneori idei regizorale ce se iveau parcă automat, pe măsură ce parcurgeai textul piesei.

Mă făcuse să văd idei, „ oare cum am putea aduce publicul în acea transă a acelor ani 1823”, „ cum ar fi  să stea pe bănci de lemn, la loje scaune tapiţate, excluzând bineînţeles roşiile”, sau „cum ar merge o abordare faină, nouă, în care în scena reprezentării  operei „Răpirea din serai”, actorii- regele, oamenii lui, capelmaistrul, Teresa şi Salieri, şi apoi locuitorii Vienei să se aşeze faţa-n faţă cu publicul venit la teatru, în regim studio, de sală mică, creind o construcţie simetrică  actori-public, aşezaţi treptat, unii către ceilalţi, actorii rostindu-şi replicile despre „Răpirea din serai” uitându-se la public, de parcă acolo s-ar fi jucat opera. Se crea un joc de imagine, spectacol în reflexie, ochi-actor-ochi, spectatorul privindu-se la final, trezindu-se mai degrabă că trebuie să se vadă pe sine, că se vede pe sine, în mod straniu şi inopinant. E drept ideea mea regizorală n-ar fi ţinut mult în desfăşurarea spectacolului căci mai veneau multe şi alte imagini umblătoare, odată cu literele piesei. Un text extraordinar, plin de farmec, care pe măsură ce se desfăşura sub ochii mei, dezvăluia tot atâtea emoţii, sentimente, orgolii, lupte şi imagini vivante.. încheindu-se toate cu decadenta imagine, prăbuşirea faimei salieriene, eterna lui pedeapsă în lupta lui cu Dumnezeu, o luptă atât de acerbă că se asemăna la un moment dat cu lupta lui Iacob cu Îngerul, printr-o perspectivă inversată. Totul după otrăvirea lui Mozart, variantă adoptată de Schaffer pentru piesa sa, moarte ce n-a scos din Salieri decât „uşurare” şi „ milă”, după ce rupsese „flautul din care Dumnezeu nu mai contenea sa cânte”[6].

 

 

Omul şi filmul

Revăzând filmul, nu în condiţii atât de fatidic predestinate, m-a captat deodată muzica şi avalanşa acţiunii dintru început, luându-mă cu sine în interiorul filmului. Asistai parcă la premeditarea uciderii lui Mozart şi, „legat la mâini şi la picioare” nu puteai interveni cu nimic; vedeai derulându-se planul malefic al lui Salieri şi transformarea acestuia ca fiinţă umană într-una contradictorie, un monstru cu geniu în a vedea adevărata faţă a muzicii, un om oribil dar cu abilităţi de critic de artă, sau muzicolog în vremurile noastre, din aceeaşi breaslă. Păcat că nu exista meseria aceasta atunci, ar fi fost astfel şi el şi Mozart. Subtila lui rezonanţă cu personajul furiei, Don Giovanni, pe care o şi exclamă în film, ne face să-l „ vedem” şi mai bine pe acest salieri. Trist e însă că el nu poate consimţi la smeritul act de devotament şi smerenie pe care-l dedică Mozart tatălui său; Salieri nu poate şi nu vrea  să fie/ devină un mecena pentru Mozart.  Bucuria cea mai subtilă, am văzut-o ilustrată în film la final, când Salieri rămâne cu Mozart să scrie ce compune acesta. Atunci pentru prima dată, văd doi colegi de breaslă conlucrând, lăsând divergenţele deoparte şi compunând muzică. Secvenţa aceasta dacă s-ar fi întâmplat şi în realitate, ar fi avut un alt deznodământ pentru cei doi. Dar cum filmul e doar o abordare, care încearcă la final, o subtilă împăcare, în pragul morţii lui Mozart, între cele două entităţi, Efemerul şi Eternul, Salieri şi Amadeus, prin prisma requiem-ului compus de Mozart prin mâinile lui Salieri, după „spusele filmului”. Oricum ar fi, acest moment de dreptate morală în breasla muzicii e poate singurul moment sincer dintre cei doi. Acel „iartă-mă” adresat de Mozart lui Salieri, încerca pentru ultima dată în mod sincer inima lui Salieri, unde se lăsa aşteptată iertarea. Imaginea este una de dublă compoziţie, căci odată cu scrierea requiemului final, Mozart moare treptat. „Sinuciderea” provocată de Salieri, aici, în film, neintermediată de otravă, a dus la curmarea „aripilor” fluturelui pe numele său, Mozart. Ce ironie, totuşi…la început marsul lui Salieri, cadenţat şi uniform, capătă transformare sub mâinile lui Mozart, ajungând arie în Nunta lui Figaro, …iar la final cerul devine pământ, Mozart se lasă compus de Salieri-prin el, totodată tăidu-i-se propria viaţă, „fluturaş, nu mai ai aripioare, Domnul conte ţi le-a retezat!”

Dar ca şi la ei, „au venit zorile” şi cum bine spunea Salieri în final,în acel noiembrie 1823, înainte de celebra sa sintagmă[7], e timpul să ne dezlegăm de pactul de la început, cu Salieri, şi să-l dezlegăm şi pe el şi pe Mozart de aceste două opere artistice, teatru şi film, lăsând liberă doar muzica, adevărata balanţă a vremii.

requiem de mozart

 

Bibliografie

1.     Peter Schaffer, Amadeus, piesă de teatru tradusă în limba română

2.     Richard Wagner, Opera şi drama. Ed. Muzicală.

3.     http://www.imdb.com/title/tt0086879/.

4.     http://www.imdb.com/title/tt0335119/.

 

 

 


[1] Richard Wagner, Opera şi drama, ed. Muzicală, vol II, p47.

[4] Amadeus, P. Schaffer, p.6.

[5] Amadeus, P. Schaffer, p.6.

[6] Amadeus, P.Schaffer, p.103.

[7] Amadeus, P.Schaffer, p. 119- mediocrităţi de pretutindeni, acum şi pe viitor, eu vă absolv pe toţi! Amin!”

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s